Cucerirea romana a Daciei, realizata in urma celor doua razboaie daco-romane (101-102 si 105-106), a intrerupt evolutia fireasca a civilizatiei si institutiilor politico-juridice geto-dace, schimband tot ceea ce nu era potrivit „asezamintelor si spiritului Romei”.

        Provincie imperiala Dacia Romana cuprindea in hotarele sale Transilvania, Banatul, Oltenia, vestul Munteniei si o parte din Moldova. Influenta civilizatiei romane s-a resimtit si asupra tinuturilor limitrofe (locuite de dacii liberi – Crisana, partea nordica a Transilvaniei pana la apa Tisei si cea mai mare parte a Moldovei) hotarelor oficiale.

Structura organizatorica a Daciei a suferit mai multe modificari in timpul stapanirii romane.

Organizarea centrală

Deşi teritoriul Daciei nu a ajuns în întregime sub stăpânirea romană, influenţele civilizaţiei romane, s-au manifestat şi dincolo de provincia imperială.

Doi împăraţi au reorganizat succesiv Dacia romană: HADRIAN (117-138) în urma unei răscoale împarte teritoriul în trei provincii (Inferior, Superior şi Porolisensi), iar MARCUS AURELIUS (161-180) păstrează Dacia Porolisensis, dar creează Dacia Apulensis şi Dacia Malvensis.

Organizarea locală

Localităţile urbane erau colonii sau municipii. Coloniile erau centre urbane puternic romanizate.Unele colonii se bucurau de ius italicum, deci locuitorii lor nu plăteau impozit.

Municipiile aveau o condiţie inferioară coloniilor, locuitorii lor bucurându-se de un statut juridic intermediar între cetăţenii romani şi peregrini, dar diferenţa dintre aceştia începe să se estompeze cu timpul. Cu o singură excepţie , oraşele din provincia Dacia au fost vechi aşezări ale autohtonilor.Organizarea şi conducerea oraşelor era asemănătoare cu celelalte oraşe din imperiu.

Conducerea oraşelor era autohtonă şi se exercita de cetăţenii romani printr-un conciliu (asemănător senatului roman), cu atribuţii de coordonare a activităţii administrativ-fiscale. Magistraţii superiori erau aleşi timp de un an şi aveau atribuţii executive şi judiciare. Cea mai mare parte a populaţiei din Dacia trăia la sate, organizate fie după sistemul roman în pagus (situate pe teritoriile dependente de colonii) şi vicus (celelalte sate), fie în forma lor tradiţională a obştilor săteşti.

Sistemele de drept din Dacia romană

Cu toate că organizarea Daciei s-a făcut sub formă tipică de provincie romană, totuşi dreptul roman s-a aplicat în mod diferenţiat, concomitent cu dreptul autohton şi cu ius gentium.

Dreptul roman s-a aplicat în raporturile dintre cetăţenii romani, însă s-au elaborat şi norme juridice noi (edictele guvernatorilor) ţinânduse seama de constituţiile imperiale şi de mandatele imperiale în care se precizau instrucţiuni pentru guvernatorii provinciali.

În raporturile dintre băştinaşi s-a aplicat dreptul autohton. Însă dreptul roman a avut o înrâurire covârşitoare asupra dreptului autohton, dar şi dreptul roman "s-a adaptat" la cerinţele vieţii autohtonilor, transformându-se, vulgarizându-se.

În raporturile dintre cetăţenii romani şi celelalte categorii de locuitori ai Daciei romane s-a aplicat dreptul popoarelor (ius gentium).

Capacitatea juridică a persoanelor

Cetăţenii romani aveau următoarele drepturi: de a dobândi şi transmite proprietatea, ius conubii (de a se căsători după legea romană); ius comercii (de a deveni creditor şi debitor); de a intenta acţiuni în justiţie, ius sufragii (de vot); ius honorum (de a fi ales); ius militæ (de a sluji la oaste ). Latinii erau situaţi pe o poziţie intermediară între cetăţenii romani şi peregrini.

Peregrinii obişnuiţi erau învinşii ale căror cetăţi au continuat să existe din punct de vedere politic. Peregrini formau masa cea mai numeroasă a locuitorilor imperiului; ei au primit cetăţenia romană prin Edictul din 212 al împăratului CARACALA, cu excepţia peregrinilor deditici. Peregrinii deditici constituiau acea categorie de peregrini ale căror cetăţi au fost desfiinţate ca urmare a rezistenţei înverşunate pe care au opus-o cuceritorilor.

Sclavii

După cucerirea romană, sclavii au devenit proprietatea împăratului, dar cu timpul au trecut în proprietatea persoanelor juridice (oraşe, colegii, temple), dar şi în proprietatea persoanelor fizice. Socotit un lucru, sclavul era lipsit de orice personalitate juridică, neputând fi subiect de drepturi şi obligaţii juridice, stăpânul său putând să îl vândă, să îl pedepsească şi chiar să îl omoare.Fiind considerat un lucru, legătura sa cu o sclavă era considerată o doar simplă stare de fapt.

Colonii

Erau oameni liberi, dar de fapt apropiat de statutul sclavului.

Dreptul succesoral

Peregrinii deditici nu puteau dobândi nimic prin testament şi nici nu puteau face testament (potrivit legii romane nu aveau capacitate testamentară).

Dar soldaţii romani, care întotdeauna s-au bucurat de privilegii, puteau să-şi instituie ca moştenitori persoane peregrine sau latine.

Judecata

În perioada imperiului magistraţii aleşi în adunările populare au fost înlocuiţi de funcţionari administrativi numiţi de împărat. În fruntea piramidei administrative şi judecătoreşti se afla împăratul, ca şef al statului şi judecător suprem, urmând prefecţii pretorului şi apoi guvernatorii sau şefii de provincie. Judecata are un caracter public, este etatizată, soluţionarea cauzei realizându-se de către organele statului.

Guvernatorul putea să aplice şi pedeapsa capitală (ius gladii). În litigiile dintre un cetăţean roman şi un peregrin, acesta din urmă era socotit pe durata procesului ca şi când ar fi fost cetăţean roman. 

Familia şi căsătoria

În epoca clasică, familia romană se axa în jurul puterii lui pater familias. Ulterior, odată cu diminuarea puterii lui pater familias, în locul rudeniei agnatice, se impune definitiv rudenia de sânge (cognatio) atât pe linie masculină, cât şi pe linie feminină.

Încă din anul 118 se recunoaşte dreptul de moştenire între mamă şi copil. Cât priveşte căsătoria, dacă la început a fost cunoscută doar căsătoria sine manu, mai târziu, după războaiele punice, s-a impus şi căsătoria cum manu (fără putere părintească), soţia păstrându-şi legăturile de rudenie cu vechea familie, singura condiţie a încheierii ei fiind afectatio matrimonii (dorinţa de a se căsători) şi honor matrimonii (convieţuirea matrimonială). Legea Micia prevedea că dacă o cetăţeană romană se căsătorea cu un peregrin, căsătoria nu era valabilă şi copilul dobândea situaţia precară a tatălui.

Proprietatea

Întreaga Dacie cucerită a devenit proprietatea deplină a împăratului (domi¬nium), transformată în ager publicus, ca toate provinciile ocupate în acelaşi mod (a avut loc o confiscare efectivă a teritoriilor ocupate).

În această situaţie cetăţenii romani nu puteau dobândi o proprietate imobiliară deplină, ci numai o posesiune şi uzufruct. Acestei situaţii i s-a adus un corectiv: printr-o ficţiune juridică la cinci mari oraşe s-a acordat calitatea de "sol roman", astfel cetăţenii romani au putut dobândi şi un drept de proprietate imobiliară deplină, de tip roman. Dreptul de proprietate imobiliară li s-a recunoscut şi peregrinilor din Dacia-romană, însă numai acelora care dobândeau ius comercii.

Asadar, dreptul roman a constituit, printr-un proces de „aculturatie juridica”, un factor de unificare a provinciei nou cucerite, de incadrare a acesteia organic in sistemul Imperiului Roman sub raportul vietii sociale si culturale, avand ca rezultat final sinteza daco-romana. El s-a aplicat intr-o forma adaptata nevoilor provinciei Dacia, atat in raporturile dintre cetatenii romani, cat si in raporturile dintre acestia din urma si peregrini.