Introducere

Pentru a ajunge la o integrare economică deplină, statele sau entitătile politice care doresc acest lucru trebuie, în primul rând, să încheie acorduri comerciale preferentiale unele cu altele, apoi să elimine tarifele, cotele şi orice sistem preferential dintre ele (zonă de liber schimb), să instituie un tarif extern comun aplicabil statelor terte (uniune vamală), să adopte politici comune pentru reglementarea productiei şi să permită libera circulatie a bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor pe teritoriul tuturor statelor membre (piată comună), să adopte o monedă unică (uniune economică şi monetară) şi, în fine, să îşi unifice sistemele fiscale. Pentru a ajunge la acest grad de integrare, statele membre au început prin a crea o uniune vamală, prin eliminarea progresivă a taxelor vamale şi a restrictiilor cantitative pentru schimburile intracomunitare, precum şi prin impunerea unui Tarif Extern Comun.

După crearea uniunii vamale, primele măsuri economice şi politice în vederea realizării pietei comune au venit de-abia la jumătatea anilor '80, deceniul anterior fiind marcat de o profundă criză economică şi monetară la nivel comunitar, dar şi mondial. În 1985, Comisia propunea peste 250 de măsuri legislative pentru realizarea pietei comune prin eliminarea tuturor obstacolelor care mai existau în calea libertătii schimburilor comerciale şi stabilea un program de adoptare a acestora până în 1993, idei preluate în mare parte de Actul Unic European (1986). Calendarul propus de Comisie a fost respectat, aşa încât, cu unele exceptii, de la 1 ianuarie 1993 se poate vorbi despre o piată unică pe teritoriul comunitar.

Termenul de piată unică (uneori piată internă) a început să fie folosit tot mai frecvent în anii '90 . Piata unică este fondată pe principiul celor patru libertăti de mişcare - a bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor - şi constituie cea mai importantă dimensiune a Uniunii Europene, fapt exprimat prin Tratatul de la Maastricht, care face din piata unică primul pilon (şi cel mai „europenizat") al Uniunii Europene.

1. Libera circulaţie a mărfurilor

Dintre cele patru libertăti fundamentale - libertatea de circulatie a mărfurilor, a serviciilor, a capitalului şi persoanelor - se detaşează ca importantă libera circulatie a mărfurilor, ce presupune circulatia mărfurilor între statele comunitare fără impunerea de taxe vamale sau de taxe ce au efect echivalent cu taxele vamale şi respectiv fără aplicarea unei restrictii cantitative la import şi export.

Doi piloni stau la baza libertătii de circulatie a mărfurilor.

Primul este uniunea vamală, care implică, într-un prim sens, abolirea şi deci, interzicerea în comertul între statele membre de la o anumită dată a taxelor vamale şi a altor taxe cu efect echivalent. Ea a fost realizată odată cu expirarea perioadei de tranzitie pentru noile ţtări care au devenit membre ale Comunitătilor această perioadă fiind prevăzută până la sfârşitul anului 1992.

Un al doilea pilon este reprezentat de interdictia de restrictii cantitative la schimburile de mărfuri şi de măsuri cu efect echivalent acestor restrictii între statele membre.

Mărfurile care traversează frontierele interne ale Comunităţii Europene nu mai sunt supuse controalelor de la 1 ianuarie 1993.

Libera circulaţie în interiorul Uniunii presupune :

• interzicerea taxelor vamale si a taxelor cu efect echivalent între statele membre
• adoptarea unui tarif vamal comun în schimburile comerciale dintre statele membre si ţările terţe,
• eliminarea restricţiilor cantitative si a măsurilor cu efect echivalent si                                                                                                                                                                                                                                  5
• reorganizarea monopolurilor de stat.

Aceste măsuri sunt menite să contopească cele 25 de pieţe naţionale ale statelor membre într-o zonă economică unică, în care mărfurile Comunităţii să circule libere în condiţii similare celor de pe pieţele naţionale.

2. Libera circulatie a serviciilor

În tările dezvoltate, sectorul tertiar are o importantă din ce în ce mai mare: serviciile reprezintă aproximativ 60% din PIB-ul tărilor dezvoltate, circa 25% din volumul comertului mondial; serviciile presupun mişcarea internationala a consumatorilor (ex. turişti) sau a furnizorilor de servicii (service, servicii medicale etc.); prestarea unor servicii are legătură cu investitiile directe de capital sau/si cu regimul mobilitătii persoanelor (vize, drept de rezidenta, de lucru); unele dintre aceste servicii au constituit monopolul statului şi erau oferite de către un singur furnizor, aşa cum a fost în general cazul întreprinderilor din sectorul public (electricitate, apa, telecomunicatii, transporturi feroviare), în absenta oricărei concurente; unele servicii au fost, şi sunt, în general, supuse unor reglementari foarte stricte, severe, datorita implicatiilor mari pe care acestea le au asupra credibilitătii anumitor sectoare (bancar, al asigurărilor etc.);

Uniunea Europeană a început să liberalizeze serviciile în cadrul mai larg al integrării economice şi al programului de realizare a Pietei interne.

Prin libera circulaţie a serviciilor se elimină restricţiile privind libertatea de a presta servicii în cadrul Comunităţii cu privire la resortisanţii statelor membre stabiliţi într-un alt stat al Comunităţii decât cel al beneficiarului serviciilor.

În înţelesul Tratatului de la Roma, sunt considerate servicii prestaţiile furnizate în mod obişnuit în schimbul unei remuneraţii, în măsura în care nu sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la libera circulaţie a mărfurilor, a capitalurilor şi a persoanelor.

Serviciile cuprind în special:

• activităţi cu caracter industrial
• activităţi cu caracter comercial
• activităţi mestesurgăresti
• activităţi prestate în cadrul profesiunilor liberale.

Libertatea prestării de servicii include, conform art. 52 alin. 2, dreptul de a începe şi continua activităti ca persoane nesalariate (independente), ceea ce înseamnă dreptul de acces la asemenea activităti şi dreptul de a înfiinta şi administra întreprinderi, în special companii şi firme, în întelesul art. 58, adică acelea care au sediul lor statutar, administratia lor centrală sau principalul lor stabiliment pe teritoriul comunitar şi care au fost constituite potrivit dreptului civil sau comercial inclusiv societăţile cooperative şi alte persoane juridice cârmuite de dreptul public sau privat, afară de acelea care nu aduc profit.

Deci prin termenul de prestare de servicii trebuie să se înteleagă o activitate remunerată, oferită în mod liber, oricare ar fi sectorul economic de activitate.

Majoritatea cazurilor (ex: avocat, medic, transporturi), există un contract între prestator şi clientul său, destinatar sau beneficiar, al serviciilor oferite. Definirea acestuia în limitele dreptului civil are o mică importantă când este vorba de prestarea în sine. Dar pot exista şi situatii în care există contract semnat între prestator şi destinatar: un astfel de exemplu este oferit de difuzarea televizată pe calea undelor hertiene; cu toate acestea se poate vorbi de o prestare de serviciu care este oferită destinatarilor.

3. Libera circulaţie a persoanelor

Dispozitiile Tratatului de la Roma precizează că libera circulatie a persoanelor este unul din obiectivele fundamentale ce trebuie atins în vederea realizării pietei comune. Prin art. 48, par. 1, s-a prevăzut că libera circulatie a lucrătorilor să fie realizată în cadrul Comunitătii până cel mai târziu la sfârşitul perioadei de tranzitie.

De asemenea, Tratatul CEE, în art. 3, lit. c prevede, ca principiu, eliminarea între statele membre a obstacolelor care împiedică libera circulatie a persoanelor. La această dispozitie, se adaugă modificările operate prin Actul Unic European, care stabileşte că „piata internă va reprezenta un spatiu fără granite interioare în care va fi garantată libera circulatie a persoanelor".

În aplicarea dispozitiilor Tratatului de la Roma au fost adoptate o serie de acte normative comunitare care au reglementat progresiv libera circulatie a lucrătorilor, printre care :

• Regulamentul 15/1961 care a statuat principiul potrivit căruia orice cetătean al Comunitătii putea să obtină un loc de muncă în alt stat membru, în conditiile în care locul respectiv nu era ocupat de cetătenii acelui stat;
• Regulamentul 38/64 care a determinat reducerea măsurilor de discriminare între cetătenii statului pe teritoriul căruia se desfăşoară activitatea şi cei ai celorlalte state membre care se angajează în statul respectiv;
• Regulamentul 1612/1968 care a rămas şi în prezent în vigoare cu unele modificări ulterioare. Dispozitiile acestui regulament au eliminat discriminările existente şi au consacrat pe deplin libera circulatie a lucrătorilor în Comunitate.

Libertatea de circulatie implică înlăturarea oricărei discriminări bazate pe nationalitate între lucrătorii statelor membre în ce priveşte remunerarea, angajarea şi alte conditii de muncă şi de angajare. Sub rezerva limitărilor justificate de ordinea publică, securitatea publică şi sănătatea publică, aceasta implică, pentru lucrători, următoarele drepturi:

• de a accepta oferte efective de muncă;
• de a se deplasa liber în acest scop pe teritoriul statelor membre;
• de a se afla într-unul din statele membre, în scopul exercitării unei activităti conforme cu dispozitiile legislative, de reglementare şi administrative care guvernează angajarea lucrătorilor nationali;
• de a rămâne pe teritoriul unui stat membru, după ce a fost angajat în acel stat, în conditiile care se stabilesc de Comisie, prin măsuri de aplicare.

Beneficiul dreptului la liberă circulatie este subordonat posesiei nationalitătii unuia dintre statele membre, dar, în absenta definitiei comunitare a nationalitătii, fiecare stat membru determină suveran conditiile în care ele acordă nationalitatea, inclusiv dubla nationalitate.

Conform Directivei 2004/38/EC, ca afirmaţie generală, sederea liberă a unui cetăţean european si a membrilor săi de familie într-un alt stat al UE durează maxim trei luni.

De asemenea, statele UE pot interzice intrarea pe teritoriul lor a cetăţenilor din alte state UE care reprezintă un pericol pentru sănătatea publică, siguranţa publică sau al căror acces este interzis printr-o măsură de administraţie publică.

„În ţările membre ale Spaţiului Schengen, cetăţenii români au dreptul legal de sedere o perioadă de 90 zile într-un interval de 6 luni, potrivit articolul 20, paragraful 1, din Convenţia de aplicare a Acordului Schengen. Pot fi făcute mai multe călătorii în acest interval, dar totalul zilelor de sedere nu trebuie sa depăşească 90, de la data primei intrări în Spaţiul Schengen.

După consumarea celor 90 zile, cetăţeanul român are obligaţia de a părăsi Spaţiul Schengen, putând reintra, la finalul perioadei celor 6 luni, calculate de la data primei intrări. " —Poliţia de frontieră, România

Pentru sederea de mai mult de trei luni trebuiesc îndeplinite condiţiile de la Art. 7 al directivei. Acesta prevede că au drept de sedere cetăţenii Uniunii care îndeplinesc unul din punctele (a), (b) sau (c) si membrii lor de familie, conform punctului (d):

1. cei care muncesc (legal, adică având drept de muncă) sau sunt self-employed (persoană fizică autorizată) în statul respectiv;
2. au suficiente resurse materiale pentru ei si membrii lor de familie pentru a nu constitui o povară pentru sistemul de asistenţă socială al statului respectiv si au totodată o asigurare medicală cuprinzătoare;
3. - sunt înscrisi ca studenţi la o unitate de învăţământ publică sau privată acreditată sau finanţată de statul respectiv, inclusiv în învăţământul profesional, - au o asigurare medicală cuprinzătoare si asigură totodată statul respectiv printr- o declaraţie sau alt mijloc echivalent că au suficiente resurse materiale pentru ei si membrii lor de familie pentru a nu constitui o povară pentru sistemul de asistenţă socială al statului respectiv pe durata sederii lor;
4. sunt membri de familie ai unui cetăţean al Uniunii care îndeplineste condiţiile de la punctele (a), (b) sau (c).

A comite infracţiuni grave sau a primi ajutor social (peste 50% din venit) constituie temeiuri de expulzare. Cel din urmă temei nu se aplică azilanţilor recunoscuţi şi rezidenţilor pe termen lung ai UE. Expulzarea cetăţenilor europeni dintr-un stat al UE poate fi contestată în trei instanţe înainte de rămâne definitivă.

Libertatea de circulatie a persoanelor în calitate de fortă de muncă şi de factor de productie este o importantă componentă a Pietei Interne şi se referă la libertatea de circulatie a lucratorilor, inclusiv a liber-profesioniştilor, o anumită politica a ocupării fortei de munca, calificarea profesională, conditiile de muncă, protectia sănătătii şi a securitătii la locul de munca, libertatea de asociere, de informare, consultarea şi participarea angajatilor la procesul de luare a deciziilor, la tratamentul egal al bărbatilor şi femeilor şi la protectia sociala. În acest sens, în iunie 1985 a fost semnat acordul Schengenl, între Franta, Germania şi BeNeLux; în 1990 a aderat şi Italia, în 1991 Spania şi Portugalia, în 1992 Grecia, apoi, Austria, Finlanda, Danemarca şi Suedia. De asemenea, acest acord a fost semnat şi de o parte din statele membre AELS: Elvetia, Norvegia şi Islanda. Două tări nu au semnat acest acord: Marea Britanie şi Irlanda.

Conform acordului Schengen: controalele la frontierele interne ale UE sunt rărite, se înăspresc controalele la frontierele externe ale UE, este stabilită o politică comună pentru acordarea vizelor, este stabilită o cooperare judiciară şi vamală între statele membre. Libera circulatie a fortei de muncă presupune 4 drepturi esentiale: de a se prezenta la un concurs pe post în altăţtară membră a UE, de a se deplasa liber pe teritoriul altui stat membru în acest scop, de a putea rămîne pe teritoriul altui stat membru în caz de angajare, de a se putea stabili definitiv pe teritoriul altui stat membru; în ceea ce priveşte profesiile liberale, aceştia au dreptul de a se stabili in mod liber pe teritoriul statelor membre ale UE.Zona de liberă circulatie a Uniunii Europene a fost extinsă cu încă nouă state membre in 21 decembrie 2007, cînd cetătenii din Cehia, Estonia, Ungaria, Lituania, Letonia, Malta, Polonia, Slovacia şi Slovenia au putut călători fară paşapoarte in cele 15 state existente ale spatiului Schengen. Romînia şi Bulgaria, ultimele intrate în Uniunea Europeană, mai au de făcut multe progrese pentru a răspunde criteriilor de securitate impuse de Uniune.

4. Libera circulaţie a capitalului

Principalele forme ale mişcării capitalului sunt investitiile directe (construirea de întreprinderi în diferite ramuri), plasamentele de portofoliu (titluri: actiuni, obligatiuni, bonuri de tezaur) şi depozite bancare în străinătate.

Tratatul de la Roma prevedea liberalizarea circulatiei capitalului ca o componentă a viitoarei Piete comune.

Procesul liberalizării capitalului a avut loc lent şi treptat, prioritate acordîndu- se liberalizării comertului cu bunuri. Primele două directive asupra liberalizării capitalului, din 1960 şi 1962, aveau în vedere mişcarea capitalului sub formă de investitii directe, credite comerciale pe termen scurt, comert cu actiuni cotate la bursa. Restrictiile impuse se refereau la emiterea şi plasarea de actiuni, restrictii pe motive de balantă de plăti. Schimbările apărute în sistemul monetar international constau în apariţia „euromonedelor", dezvoltarea pietei capitalului privat, trecerea de la sistemul de cursuri fixe la sistemul de cursuri flotante, crearea Sistemului Monetar European.

Liberalizări ale capitalului au avut loc în Germania, Olanda, Luxemburg şi Belgia, urmate mai tîrziu de Regatul Unit (1979) şi Danemarca (1985). Franta şi Italia au invocat clauze de salvgardare pentru o perioadă mai lungă în timp ce noii veniti - Grecia, Portugalia şi Spania - au mentinut restrictii în decursul unei perioade de tranzitie.

Cartea Albă din 1985, privind măsurile pentru desavîrşirea Pietei unice interne, se referea la înlăturarea restrictiilor care mai existau asupra mişcărilor de capital şi crearea unei piete unice a serviciilor financiare.

O directivă din iunie 1988, cu intrarea în vigoare la 1 iulie 1990, a introdus o listă revizuită de liberalizări neconditionate de capital în care s-au inclus noi tranzactii şi transferuri. La 1 iulie 1990, circulatia capitalului în Comunitatea Europeană a devenit liberă.

Circulatia capitalurilor este constituită din operatiuni financiare care vizează, în mod esential, investirea fondurilor, iar nu remunerarea unui serviciu. Prin aceasta, circulatia capitalurilor se distinge de categoria plătilor, care reprezintă contraprestatii în cadrul unor tranzactii principale.

Tratatul de la Maastricht a recunoscut liberei circulatii a capitalurilor o importantă egală cu cea atribuită celorlalte libertăti fundamentale. Libera circulatie a capitalurilor a fost afirmată, prin textele tratatului, în mod ferm, atât în relatiile dintre statele membre, cât şi în cele dintre tările din Comunitate şi statele terte.

Concluzie

Pentru majoritatea oamenilor, semnul cel mai tangibil al apartenentei lor la un spatiu european comun, fără bariere interne, îl reprezintă libertatea de mişcare a persoanelor. În prezent controlul călătorilor la granită, la trecerea dintr-o tară membră în alta a fost practic eliminat. Imaginea cozilor de persoane şi maşini, ca şi a orelor îndelungate de aşteptare la punctele de control vamal apartin acum trecutului. Cetătenii pot călători în oricare dintre tarile UE aşa cum ar călători în propria lor ţară (fără controlul paşaportului, fără declaratie vamala sau control vamal, fără a fi nevoiti să treacă prin biroul de imigrări.). Ei pot opta pentru a-şi stabili rezidenta şi pentru a munci în oricare din tarile UE, au dreptul de a vota şi de a candida în alegerile municipale în tara în care şi-au stabilit rezidenţa. Interesele lor, cînd se află în străinătate, sunt apărate de ambasada oricărei ţări a UE.

Statele participante elimină treptat în relaţiile dintre ele, restricţiile impuse circulaţiei capitalurilor aparţinând rezidenţilor statelor membre, precum şi tratamentul discriminatoriu în baza cetăţeniei ori naţionalităţii sau a reşedinţei ori sediului social al părţilor sau a locului plasamentului de capital. La încheierea perioadelor de tranziţie solicitate de statele aderente, nu se mai aplică nici un fel de restricţii plăţilor curente aferente circulaţiei capitalurilor între statele membre.

O altă problemă era stationarea la frontieră,ce provoca pierdere de timp şi costuri mai ridicate ale transportului. Desfiintarea controlului vamal între tările UE s-a pus în aplicare cu începere la 1 ianuarie 1993, aşa cum fusese prevăzut în programul de completare a pietei interne. Procesul de înlăturare a barierelor a durat o perioadă destul de lungă, dar urmarea a reprezentat-o crearea unor noi fluxuri comerciale, intensificarea comertului intra-comunitar şi sporirea ponderii comertului intra-comunitar în PIB.

Surse bibliografice

1. Octavian Manolache, „Drept comunitar. Cele patru libertăti de circulatie", Editura All Beck, Bucureşti, 1999, p. 50.
2. Dumitru Miron, Laura Păun, Alina Dima, Violeta Băjeanu, Ovidiu Slăvoiu, Economia Integrării Europene, Editura ASE, Bucureşti, 2001, p. 128.
3. Libera circulatie a persoanelor în Uniunea Europeană", Editura Oscar Print, Bucureşti, 2001
4. Corina Leicu, „Drept comunitar", Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996
5. Ioana Vădăsan, Instituţii si Economia Uniunii Europene, curs / (http://www.feaa.uvt.ro/fisiere/programe-academice/altele/IEUE_10.PDF)

Surse de internet utilizate:

1. http://www.ier.ro
2. http://www.stiucum.com
3. http://ase.md/