Există o diversitate de puncte de vedere referitoare la definiţia terorismului, dar mulţi specialişti apreciază acest fenomen ca fiind acţiunea de intimidare folosită pentru atingerea unor scopuri politice, economice, religioase etc. Prima tentativă de a defini terorismul aparţine legiuitorilor romani, care, în anul 103 î.Cr., în Lex Apelia, au încriminat sub titlul Crimen Majestatis, orice acţiune internă sau externă îndreptată împotriva integrităţii statului. Termenul a fost însă conturat ca atare în timpul revoluţiei franceze când Robespier a proclamat supremaţia terorii, în perioada 1793-1794[1].
Originea termenului de terorism se află în limba latină - terror, terroris, şi înseamnă groază, teamă, frică, spaimă provocată premeditat prin ameninţare şi intimidare.
Conform dicţionarelor explicative, prin terorism sunt desemnate ,,totalitatea actelor de violenţă comise de un grup sau de o organizaţie pentru a crea un climat de insecuritate sau pentru a schimba forma de guvernământ a unui stat" [2].
Prin terorism, ca formă de acţiune se înţelege practicarea terorii, respectiv orice act de natură să provoace, într-un anumit mediu, un sentiment de teamă intensă, prevestitoare a unui rău inevitabil. În înţelesul noţiunii de terorism nu interesează natura mobilului acţiunii, ci metoda de executare.
Se ştie că atentatele teroriste sunt săvârşite cel mai adesea cu mijloace care pot provoca o primejdie comună şi care lezează, prin efectele sale, interesele unui grup mare de oameni. Ca să fie creată o stare de teroare nu trebuie să fie utilizate neapărat mijloace care să afecteze fizic un mare număr de oameni, ceea ce contează este transmiterea sentimentului de teamă colectivă. Menţionăm în acest sens teama provocată şi starea emoţională indusă unei mari mase de populaţie în urma asasinării unor lideri politici sau spirituali.
Friederich Hacko, în lucrarea sa „Terreur et terrorisme", apreciază că:
„Terorismul şi teroarea sunt două fenomene indisolubil legate, teroarea fiind unul dintre mijloacele de asigurare a dominaţiei, în timp ce terorismul, imitând metodele terorii, constituie în fapt răspunsul la aceasta. Teroarea şi terorismul se folosesc în mod practic de aceleaşi metode, existenţa celei dintâi generând-o pe cealaltă"[3].
Termenul de teroare poate fi definit ca teamă colectivă care se induce unei populaţii sau în cadrul unei grupări, pentru ca aceasta să nu mai opună rezistenţă.
Teroarea poate fi instaurată în sânul unei colectivităţi şi prin anumite infracţiuni de drept comun, care au aceleaşi efecte ca şi actele de terrorism în sensul lor cel mai direct, când sentimentul este provocat de posibilitatea repetării actelor respective.
Nu trebuie însă să confundăm asemenea fapte cu terorismul.
În încercarea sa de a defini terorismul, Quintiliano Saldona, un cercetător important al acestui fenomen, consideră că „într-un sens mai restrâns, atentatele teroriste sunt acte criminale săvârşite numai cu scop de alarmare, prin utilizarea mijloacelor capabile de a crea o stare de pericol comun.
În dreptul penal, prin terorism se înţelege orice infracţiune sau delict, politic sau social, a cărui executare sau chiar anunţare, seamănă o spaimă generală şi care prin natura sa creează un pericol general. Stricto senso, atentatele teroriste ,,sunt actele criminale comise numai, sau în
principal, într-un scop de alertă, prin folosirea de mijloace capabile să creeze o stare de pericol comun" [4].
Din cele prezentate se observă că terorismului nu i s-a putut da o definiţie unanim acceptată, în principal, datorită faptului că nu a putut fi definit ca fenomen în esenţa sa. Încercările de a înlocui cuvântul teroare cu alte cuvinte sinonime ca: spaimă, intimidare, teamă, groază, nu a exprimat acelaşi lucru. Majoritatea specialiştilor au considerat însă că terorismul este, în primul rând, o modalitate de acţiune prin care se pune în execuţie o activitate infracţională prin teroare, violenţă, intimidare, confundată adesea cu însăşi infracţiunea.
În plan juridic, termenul de terorism este explicat, în mod expres, în legislaţia penală a diverselor ţări. La congresele specializate şi alte manifestări internaţionale s-a pus frecvent problema unificării prevederilor codului penal în materie de terorism, dar încă nu s-a ajuns la un consens asupra unei definiţii juridice adecvate, propunerile şi opiniile exprimate apărând ca incomplete sau lipsite de precizie.
Codul penal francez califică actele teroriste drept infracţiuni numai „dacă sunt în mod deliberat săvârşite în legătură cu o acţiune, individuală sau colectivă, care are drept scop tulburarea gravă a ordinii publice prin intimidare şi teroare" [5].
Această definiţie are trei componente: utilizarea violenţei, obiectivul de a induce un sentiment de teamă sau de nesiguranţă populaţiei ori grupurilor vizate şi scopul dat de o ambiţie politică, pe termen lung, de destabilizare a ordinii publice care chiar dacă nu apare explicit, se subînţelege.
În legislaţia penală a Spaniei actul terorist este considerat ca fiind „acţiunea a cărei finalitate este aceea de a submina ordinea constituţională sau de a atenta în mod grav la liniştea publică", iar în codul penal al Italiei sunt definite actele teroriste ca fiind acele acţiuni care au ca finalitate subminarea ordinii democratice.
De asemenea, legea penală a Portugaliei califică actele teroriste ca fiind acele acţiuni care vizează prejudicierea integrităţii sau independenţei statului, împiedicarea sau subminarea funcţionării instituţiilor statului, aşa cum sunt prevăzute în Constituţia ţării; forţarea autorităţilor publice de a întreprinde o anumită acţiune sau obligarea acestora de a nu întreprinde respectiva acţiune; intimidarea unor persoane, a unor grupuri de personae sau chiar a populaţiei statului în general".
Se observă în aceste definiţii consecinţa clară a acţiunilor teroriste, de natură să afecteze ordinea constituţională.
Cea mai complexă definiţie este însă cea a Marii Britanii stipulată în Legea privind combaterea terorismului, intrată în vigoare în anul 2000, conform căreia actul terorist este „acţiunea desfăşurată pentru subminarea activităţilor guvernului sau pentru intimidarea unui grup al populaţiei ori al acesteia în ansamblu; acţiunea de intimidare realizată pentru obţinerea unor avantaje politice, de natură religioasă sau pentru alte cauze ideologice; acţiunea gravă îndreptată împotriva persoanei sau a proprietăţii; acţiunea desfăşurată împotriva sănătăţii şi securităţii publice".
Această definiţie este interesantă nu numai prin diversitatea actelor pe care le încriminează, dar mai ales a faptului că se referă explicit şi la existenţa unui anumit scop, respectiv: „obţinerea unor avantaje politice, de natură religioasă sau pentru cauze ideologice".
La rândul său Consiliul Europei a aprobat la 19 septembrie 2001 Decizia Cadru cu privire la acţiunile teroriste, poate şi sub impulsul evenimentelor din S.U.A., din aceeaşi lună. Conform respectivului document fiecare stat membru va lua măsurile necesare să încrimineze ca acte teroriste un număr de 13 infracţiuni stabilite (crima, vătămarea corporală, jaful, furtul, hoţia sau tâlhăria, atacul prin intervenţia în sistemele informaţionale; ocuparea ilegală sau distrugerea facilităţilor guvernamentale ori de stat, a facilităţilor legate de infrastructură, utilităţi, locuri publice sau proprietăţi ş.a.) „dacă sunt îndreptate împotriva unui stat sau grup de state, instituţiilor sau cetăţenilor, cu scopul de a intimida şi a altera serios ori a distruge structurile politice, economice sau sociale[6]. În literatura română de specialitate, Grigore Geamănu defineşte terorismul internaţional ca fiind acele fapte criminale îndreptate împotriva şefilor de stat şi a altor demnitari, împotriva unor grupuri de persoane sau instituţii de stat ori a altor autorităţi [7].
De asemenea, Ion Bondunescu consideră terorismul ca fiind săvârşirea unei infracţiuni sau a unui delict printr-o metodă specific teroristă, caracterizată prin violenţă sau intimidare.
Având în vedere definiţiile prezentate, dar şi căutând surprinderea cât mai exactă a esenţei noţiunii supuse analizei, terorismul poate fi definit ca fiind acţiunea prin care se utilizează mijloace şi metode specifice care să producă o stare de pericol pentru comunitate, de natură să creeze un puternic sentiment de teamă şi nesiguranţă, în scopul obţinerii unor avantaje politice, religioase sau a-şi impune ideologia.
Din definiţia prezentată se desprind următoarele trăsături:
a) Întreprinderea unor acţiuni specifice;
Pot constitui acţiuni specifice actelor teroriste: detonarea unei maşini capcană, infectarea apei cu agenţi microbieni, deturnarea unei nave şi aeronave cu pasageri la bord, lansarea unor ştiri false despre o stare de pericol major ş.a.
b) Producerea unei stări de pericol de natură să creeze un puternic sentiment de teamă şi nesiguranţă;
Starea de pericol fizic poate fi creată de actul vătămător îndreptat împotriva vieţii, integrităţii corporale, sănătăţii sau libertăţii unui număr mare de persoane, dar poate acţiona şi numai asupra psihicului.
c) Existenţa unui scop al acţiunii teroriste, acela de a obţine avantaje politice, religioase sau a-şi impune ideologia.
[1] V. Ursa, Criminologie, Ed. Didactico-Ştiinţifică, p. 243.
[2] Iorgu Iordan, Dicţionar explicativ al limbii române, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996.
[3] Friederich Hacko, Terreur et terrorisme, Ed. Flammarion, Paris, 1976, p. 24.
[4] Ion Bondunescu, Terorismul, fenomen global, Casa editorială Odeon, Bucureşti, 1997, p. 14-15.
[5] Ministerul Administraţiei şi Internelor, Serviciul Informare-Documentare, Buletin de informare şi documentare Nr.3(56)2003, p. 89.
[6] Parlamentul României, Direcţia pentru Informare Parlamentară, Terorismul, concept şi reglementare internaţională-studiu documentar, noiembrie 2001.
[7] Grigore Geamănu, Drept Internaţional Public, vol. I, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, p. 390.