Mulţi teoreticieni susţin că pot fi definite două forme de terorism în procesul de elaborare a strategiilor de gestionare a acestui fenomen.
Terorismul de sistem este, în esenţa lui, politic, etnic, economic, imagologic sau religios. El provine din incompatibilităţile şi disfuncţionalităţile existente între sisteme şi nu se va ameliora decât în măsura în care se vor ameliora relaţiile între aceste sisteme.
Terorismul de reţea este transnaţional şi reprezintă, în esenţă, un terorism politic, punitiv şi răzbunător, chiar dacă păstrează rezonanţe religioase, etnice sau frontaliere. La ora actuală, suportul lui îl constituie falia strategică islamică, dar nu neapărat sub aspectul ei pur religios.
Reţeaua Al-Qaeda dispune de o anumită supleţe, care se bazează, pe de o parte, pe relaţiile strânse, amicale, dintre camarazii de arme şi, pe de altă parte, pe spiritul de castă care-i animă pe toţi cei care fac parte din această organizaţie. Efectul de grup contează foarte mult aici. Întrucât sunt radicali, ei radicalizează şi acest efect. Aproape tot ce ţine de Al-Qaeda – stat major, nucleu dur, celule de bază, reţele transnaţionale, lanţ de comandă – se fundamentează pe relaţii personale, construite şi probate atât în Afghanistan, cât şi în alte locuri unde acţionează împreună.
Acest spirit este transmis în reţea, face parte din modul de viaţă al teroriştilor Al-Qaeda. Numai că fieful lor din Afghanistan a fost distrus şi, deocamdată, nu există un alt loc unde seniorii să se grupeze şi să acţioneze în siguranţă. Un alt fief nu este uşor de construit. Oriunde s-ar încerca a se constitui, el va fi lovit cu precizie. Aşadar, reţeaua Al-Qaeda este din zi în zi tot mai lovită şi măcinată printr-un război de uzură, care nu le dă teroriştilor nicio posibilitate de a se regrupa, reconstitui, revitaliza.
Pentru a ieşi din acest impas, este posibil ca Al-Qaeda să recurgă la:
- lărgirea bazei de recrutare;
- folosirea unor alianţe cu alte grupări şi reţele teroriste şi sprijinirea pe grupările, organizaţiile şi reţelele locale;
- elaborarea unei politici şi a unei strategii pe termen mediu şi lung, prin care să se folosească toate oportunităţile şi toate abilităţile aderenţilor şi să maximizeze efectele asupra statelor ţintă;
- căutarea unor locaţii în zone în care nu pot fi loviţi uşor, îndeosebi în ţări în care fenomenul terorist este activ, în zone de falii strategice, dar şi în zone greu de bănuit, ca de exemplu, România;
- încercarea de a obţine sau realiza arme de distrugere în masă sau unele componente ale acestora;
- dotarea (înzestrarea) cu mijloace de luptă performante, bazate pe noi tehnologii sau, în orice caz, surprinzătoare;
- crearea unui sistem de „locaţii itinerante“, folosindu-se mijloacele de comunicaţii moderne;
- trecerea la atacuri în cyberspaţiu (cyber-Jihad).
Există foarte multe încercări de definire a terorismului cibernetic, dar cea mai bine conturată fiind cea dată de dna Dorothy Denning[1] , profesor în ştiinţa computerelor, astfel:
„Terorismul cibernetic este convergenţa dintre terorism şi spaţiul cibernetic. Acesta se referă la atacuri ilegale şi ameninţări cu atacuri împotriva computerelor, reţelelor şi a informaţiilor stocate, în scopul de a intimida sau exercita presiuni asupra unui guvern sau asupra populaţiei pentru a îndeplini anumite obiective politice sau sociale. În plus, poate fi considerat terorism cibernetic un atac cu urmări violente asupra unor persoane sau proprietăţi, sau care produce daune suficiente pentru a genera teamă. Pot fi considerate exemple atacurile care conduc la moarte ori răniri de persoane, explozii ori pierderi economice semnificative. De asemenea, în funcţie de impact, atacurile împotriva infrastructurilor critice ar putea fi considerate atacuri specifice terorismului cibernetic”
[1] Dorothy Denning, profesor în ştiinţa computerelor, mărturia din faţa Comitetului pentru Forţele Armate al Casei Albe, mai 2000.