Drept

Fundamentul constituţional al instituţiei contenciosului fiscal, privit ca instrument de apărare a drepturilor şi intereselor legitime ale contribuabililor aflate în coliziune cu prerogativele fiscale ale statului şi ale organelor acestuia, este reprezentat de art. 21 din Constituţia României din 1991^[1] revizuită^[2] şi republicată^[3], care reglementează „accesul liber la justiţie", postulând: „Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime".

Aşa cum a precizat literatura de specialitate^[4], domeniul ratione materiae al art. 21 din Constituţie este general, neexistând nici o particularizare sau limitare cu privire la materiile pentru care există accesul la justiţie, pentru care este limitat accesul la justiţie sau pentru care este interzis accesul la justiţie. Sunt grăitoare în acest sens dispoziţiile alin. (2) al art. 21 din Constituţie, care dispun indeniabil de pe poziţia juridică a normei fundamentale: „Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept". Pe cale de consecinţă, liberul acces la justiţie este garantat de art. 21 din Constituţia revizuită şi pentru dimensiunea contenciosului fiscal.

Liberul acces la justiţie consacrat ca un drept fundamental^[5] de art. 21 din Constituţia României din 1991^[6] asigură persoanelor nu numai facultatea nestânjenită de a introduce, după libera lor apreciere, o acţiune în justiţie, fie ea chiar nefondată în fapt sau în drept, ci implică, totodată, obligaţia corelativă pentru instanţa competentă de a se pronunţa în fond asupra acestei acţiuni^[7], reali­zând funcţia de jurisdicţie, „rostind dreptul" cu privire la aspectele cu a căror soluţionare a fost învestită.

Natura juridică a liberului acces la justiţie comportă anumite discuţii derivate din poziţionarea art. 21 în economia textului Constituţiei din 1991. Astfel, acest text al Legii fundamentale nu apare în Capitolul II al Titlului II consacrat reglementării speciale a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, ci în Capitolul I al aceluiaşi titlu intitulat „Dispoziţii comune", fapt pentru care s-ar putea susţine natura juridică de principiu de drept a acestuia. Această calificare pare a fi înlăturată chiar de alin. (2) al art. 21 care consacră expressis verbis natura juridică de drept fundamental a liberului acces la justiţie, statuând: „Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept" (s.n.), în acelaşi sens pronunţându-se şi o parte a literaturii noastre juridice^[8]. Cu toate că nu poate fi susţinută ideea valorii absolute de principiu fundamental al dreptului la liber acces la justiţie, prevederii cuprinse în art. 21 din Constituţia României trebuie să i se recunoască cel puţin statutul de regulă diriguitoare, de „dispoziţie comună" în planul drepturilor şi libertăţilor fundamentale^[9].

Interpretarea art. 21 din Constituţie duce la concluzia că dreptul persoanei de a se adresa justiţiei este un drept fundamental, garantat de aceasta, căruia îi corespunde obligaţia corelativă a instanţei de a se pronunţa, în condiţiile legii, asupra cererii adresate, precum şi aceea că, deschizându-se calea justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime, nimănui nu-i este îngăduit să-şi tranşeze singur drepturile sau interesele într-o situaţie juridică determinată^[10].

O problemă care derivă din interpretarea prevederilor art. 21 din Constituţie este şi circumscrierea sensului lexemului «persoană» utilizat delegiuitorul constituant. Astfel, la o primă vedere, dat fiind locul şi conţinutul acestei reglementări, s-ar putea susţine ideea că dreptul de a te adresa justiţiei - privit ca drept fundamental - este ataşat persoanei fizice, nu şi persoanei juridice sau morale. Această concluzie nu poate fi susţinută, aşa cum a arătat literatura noastră juridică^[11], întrucât prin noţiunea de «persoană» se înţelege orice subiect de drept, ceea ce duce la cuprinderea în acest termen generic atât a entităţilor juridice individuale, cât şi a celor colective, iar prin adecvare, în condiţiile legii, ceea ce este permis subiectului individual de drept îi este îngăduit şi celui colectiv.

Constituţia României din 1991 a fost supusă unei revizuiri ample în anul 2003, fapt care a atras introducerea a două noi alineate la art. 21, multiplicându-se astfel garanţiile justiţiabililor şi conferindu-se plenitudine acestui drept^[12]: „părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil" [alin. (3)]; „jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite" [alin. (4)].

Primul alineat introdus prin Legea de revizuire a Constituţiei consacră în plan constituţional dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, realizând o receptare în planul naţional a prevederilor art. 6 parag. 1 teza întâi^[13] din Convenţia din 4 noiembrie 1950 pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale^[14].

Nou-introdusul alineat (4) al art. 21 din Constituţie postulează la nivel de principiu constituţional facultativitatea şi gratuitatea jurisdicţiilor speciale administrative. Relativ la impactul acestui text constituţional asupra procedurii contenciosului fiscal, sunt grăitoare opiniile exprimate în doctrină cu privire la implicaţiile acestora asupra procedurii contenciosului administrativ. Astfel, se arată că ulterior intrării în vigoare a prevederilor art. 21 alin. (4) din Constituţia României, republicată, legea nu mai poate impune, ca o condiţie prealabilă a acţiunii în contencios administrativ, parcurgerea unei anumite proceduriadministrative jurisdicţionale^[15]. O asemenea procedură poate avea numai un caracter facultativ, reclamantul având deschisă alegerea de a o urma sau nu. Textul constituţional antecitat implică interpretarea că dacă o astfel de procedură există, iar reclamantul doreşte să o urmeze, aceasta este întotdeauna gratuită.

Consuder că, odată cu modificarea adusă prin Legea nr. 174/2004 prevederilor art. 169 alin. (1)^[16] C. proc. fisc, orice dubiu cu privire la natura juridică a contestaţiei, privită ca procedură prealabilă sesizării instanţei de contencios administrativ, a fost înlăturat. Astfel, în prezent, art. 174 alin. (1) teza a doua C. proc. fisc., republicat, edictează: „Contestaţia este o cale administrativă de atac şi nu înlătură dreptul la acţiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condiţiile legii" (s.n.). Pe cale de consecinţă, interpretarea oficială realizată de Curtea Constituţională în decizia mai sus citată nu mai are nici un temei, ba mai mult, aceasta ar fi contradictorie cu textul introdus prin Legea (organică) nr. 174/2004, lucru inadmisibil atâta timp cât singurul organ legiuitor este Parlamentul, Curtea Constituţională neavând reglementate prerogative de legislator pozitiv.

Calificând în mod expres contestaţia drept cale administrativă de atac,

legiuitorul a înţeles să scoată această procedură prealabilă de sub imperiul dispoziţiilor art. 21 alin. (4) din Constituţia republicată, acest text reglementând la nivel de principiu constituţional doar facultativitatea şi gratuitatea jurisdicţiilor speciale administrative.

De altfel, chiar instanţa de contencios constituţional a clarificat ulterior această problemă, statuând în Decizia nr. 409/2004^[17] că „dispoziţiile Codului de procedură fiscală nu instituie, aşa cum fără temei susţine autorul excepţiei, jurisdicţii speciale administrative, în sensul art. 21 alin. (4) din Constituţie, republicată. Textele din Codul de procedură fiscală reglementează proceduri de recurs administrativ, prin care se lasă posibilitatea organelor care au emis actele administrative atacate, sau organelor superioare acestora, de a reveni asupra măsurilor luate sau de a le redimensiona în limitele prevăzute de lege".

În ceea ce priveşte liberul acces la justiţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului^[18] a statuat: „Acceptând opiniile Comisiei şi teza subsidiară a guvernului,

Curtea consideră că dreptul de acces la instanţele judecătoreşti nu este absolut. Fiind vorba despre un drept garantat de Convenţie (conform art. 13, 14, 17 şi 25), „poate fi supus unor limitări admise implicit, cu excepţia restrângerilor care aduc atingere chiar substanţei dreptului".

Subliniind că liberul acces la justiţie nu este un drept absolut, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat că unele limitări ale acestui drept nu sunt altceva decât aplicaţii particulare ale unor restrângeri caracteristice pentru orice alte drepturi subiective, afirmaţie de unde rezultă, în opinia literaturii juridice de specialitate^[19], că limitările care pot afecta liberul acces la justiţie pot fi atât specifice, cât şi comune cu cele ale altor drepturi fundamentale.

Având în vedere natura juridică diferită a celor două forme de contencios fiscal - contenciosul administrativ fiscal şi contenciosul fiscal de drept comun -problematica limitărilor aduse liberului acces la justiţie va fi analizată pentru fiecare caz în parte.

În planul contenciosului administrativ fiscal, o limitare care poate fi adusă liberului acces la justiţie, comună, de altfel, dreptului administrativ şi celui fiscal, este instituirea unei proceduri administrative prealabile sesizării instanţei judecătoreşti^[20]. Este vorba, în acest context, de prevederile imperative ale art. 7 din Legea nr. 544/2004 a contenciosului administrativ^[21] şi de cele ale art. 175 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată.

Revenind la instituţia contenciosului administrativ fiscal, un alt text din Legea fundamentală care stă la temelia acesteia este art. 52 alin. (1) care dispune: „Persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei".

Aşa cum a remarcat literatura de specialitate^[22], sub aspect procedural, art. 52 din Constituţia României republicată are în vedere nu numai calea judiciară, ci orice cale (inclusiv cea administrativă sau administrativă jurisdicţională) de a obţine recunoaştere dreptului pretins, anularea actului administrativ atacat şi repararea prejudiciului.

Acest text al Legii fundamentale trebuie corelat, în interpretarea sa, cu art. 21 din Constituţie. În acest sens este de menţionat şi faptul că prin Decizia nr. 103/1996 a Curţii Constituţionale, rămasă definitivă prin Decizia nr. 139/1996^[23], organul de contencios constituţional a statuat că norma juridică reglementată în art. 48 din Constituţie - devenit după republicare art. 52 - are un caracter special faţă de cea de drept comun cuprinsă în art. 21 din Legea fundamentală. Literatura de specialitate^[24] nu a îmbrăţişat opinia Curţii Constituţionale, arătând că raportul corect dintre cele două norme juridice nu este de la regulă la excepţie, ci de la normă cu valoare de principiu la normă obişnuită^[25].

Pe deplin armonizată cu prevederile Constituţiei revizuite, Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ dispune în art. 1 alin. (1): „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept sau interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public" (s.n.).

Apare astfel nevoia unor precizări conceptuale cu privire la noţiunile juridice de «drept subiectiv» şi «interes legitim». În încercarea de definire anoţiunii de «drept subiectiv» doctrina de drept administrativ^[26] a privit această noţiune în opoziţie cu cea de «interes», considerând că dreptul subiectiv este format din voinţă şi interes, interesul fiind astfel privit ca un element al dreptului subiectiv. Acelaşi autor a mai subliniat că nu orice interes poate forma substratul unui drept subiectiv, ci doar acela care este susceptibil să fie individualizat în persoana unui subiect sau a mai multor subiecţi determinaţi, fiind de natură să aducă în mod direct acestuia sau acestora un „profit".

Noua Lege a contenciosului administrativ, punând la baza acţiunii în contencios administrativ atât încălcarea unui drept, cât şi vătămarea într-un interes legitim, defineşte în art. 2 lit. n), o), p) noţiunile de «drept vătămat», «interes legitim privat» şi, respectiv, «interes legitim public». Astfel, prin «drept vătămat» se înţelege, în accepţiunea legiuitorului organic, „orice drept fundamental prevăzut de Constituţie sau de lege, căruia i se aduce atingere printr-un act administrativ".

Clasificând în art. 1 alin. (1) teza finală interesul ce poate fi vătămat în privat şi public, art. 2 alin. (1) lit. o) defineşte interesul legitim privat ca fiind „posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat", în vreme ce la lit. p) a aceluiaşi articol interesul legitim public este definit ca „posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept fundamental care se exercită colectiv ori, după caz, în considerarea apărării unui interes public".

Criticând teza care susţinea, anterior revizuirii Constituţiei din 1991, necesitatea reglementării în noua lege a contenciosului administrativ a posibilităţii de valorificare pe calea unei acţiuni în contencios administrativ a interesului legitim, profesorul Tudor Drăganu a opinat^[27] că dacă nu se doreşte transformarea acţiunii în contencios administrativ „într-o acţiune populară^[28],noua lege a contenciosului administrativ va fi necesar să precizeze că prin intermediul ei nu pot fi valorificate decât interese legitime, personale, directe, actuale şi juridice, vătămate prin actele administrative de autoritate, instituirea în sistemul nostru juridic a unei acţiuni populare, aşa cum se propune de unii autori^[29], cu dreptul pentru instanţele judecătoreşti de a se pronunţa nu numai asupra legalităţii actelor administrative de autoritate, ci şi asupra oportunităţii lor, ar face ca acestea să devină adevărate organe administrative, deşi prin mandatul lor de constituire şi funcţionare, ele nu sunt în măsură să facă faţă unei asemenea sarcini".

Pornind de la această critică pertinentă, în contextul prevederilor art. 52 alin. (1) din Constituţia României revizuită şi republicată, care are o înrâurire directă şi imediată asupra prevederilor art. 175 alin. (2) C. proc. fisc, apreciem că pe calea contestaţiei fiscale pot fi valorificate, pe lângă drepturi subiective, şi interese ale contribuabilului, cu condiţia ca aceste interese să fie legitime, personale, directe, actuale şi juridice^[30], trebuind să fie vătămate printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia.

Interesul este legitim atunci când acesta nu este contrar ordinii de drept, ba, mai mult, chiar este ocrotit de către aceasta, ceea ce atrage, din punct de vedere procesual, consecinţa consacrării expressis verbis a unei acţiuni în justiţie pentru apărarea lui.

Interesul este personal atunci când el aparţine unui subiect de drept determinat sau unui grup anume de subiecţi de drept, numai aceştia având o cale judiciară de acţiune pentru protejarea lui. Interesul nu mai este unul personal atunci când el vizează chiar întreaga ordine de drept, în acest caz el obiectivându-se, devenind public^[31] şi putând fi valorificat prin intermediul contenciosului administrativ obiectiv.

Pentru a putea fi valorificat pe calea unui contencios subiectiv, interesul trebuie să fie unul direct, ceea ce presupune faptul că el trebuie să fie legat în mod nemijlocit de persoana sau grupul de persoane căruia îi aparţine, fără să existe vreo mediere în acest sens din partea altor subiecte sau chiar din partea ordinii de drept.

Interesul trebuie să fie, de asemenea, actual şi juridic. Interesul este actual atunci când el este născut, se află în fiinţă, un interes nenăscut, potenţial neputând fi valorificat din punct de vedere juridic. Pentru a genera o formă de ocrotire judiciară a celui vătămat, interesul trebuie să aibă un fundament juridic, ceea ce presupune ca pentru valorificarea lui să existe reglementată o acţiune în justiţie, neputându-se formula acţiuni pentru valorificarea unui simplu interes material.

Pentru a putea fi valorificat pe calea unei contestaţii reglementate de art. 175 şi următoarele C. proc. fisc, interesul, pe lângă toate condiţiile generale mai sus analizate, trebuie să fi fost vătămat printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa unui astfel de act, întrucât, conform art. 175 alin. (1), obiect al contestaţiei poate fi numai actul administrativ fiscal.

O altă dispoziţie constituţională cu înrâurire asupra instituţiei contenciosului fiscal este cea cuprinsă în art. 126 din Legea fundamentală revizuită, care poartă denumirea „Instanţele judecătoreşti". Astfel, în urma revizuirii constituţionale, art. 126 alin. (6) stabileşte că unica formă de control judiciar al actelor administrative este contenciosul administrativ, de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti de contencios administrativ^[32], textul anteamintit edictând: „Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar".

Din interpretarea acestui text constituţional reiese fără putinţă de tăgadă că legiuitorul constituant a înţeles să garanteze controlul judiciar asupra tuturor actelor administrative. Având în vedere calificarea expresă de act administrativ făcută de art. 41 C. proc. fisc. „actului emis de organul fiscal competent în aplicarea legislaţiei privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor fiscale", rezultă că şi pentru această categorie de acte este garantatcontrolul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ^[33]. Acest aspect nu face altceva decât să întărească concluzia noastră conform căreia forma de control de legalitate exercitată asupra actelor administrative fiscale este un contencios administrativ cu caracter special.

^[1] M. Of. nr. 233 din 21 noiembrie 1991

^[2] Legea de revizuire a Constituţiei, adoptată la 18 septembrie 2003, a fost publicată în M. Of. nr. 669 din 22 septembrie 2003. Ulterior confirmării acestei legi prin Referendumul din 18-19 octombrie 2003, ea a fost republicată în M. Of. nr. 758 din 29 octombrie 2003, devenind astfel Legea nr. 429/2003.

^[3] Constituţia României, în forma revizuită, a fost republicată în M. Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003.

^[4] C. L. Popescu, Contenciosul administrativ potrivit dispoziţiilor constituţionale revizuite, în Dreptul nr. 3/2004, p. 6.

^[5] Drepturile fundamentale au fost definite ca fiind „acele drepturi

subiective aparţinând cetăţenilor, esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi garantate prin Constituţie şi legi". A se vedea I. Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Ed. Actami, Bucureşti, 1995, p. 189.

18. Drăganu, Liberul acces la justiţie, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 18. '

_[8] Idem, p. 7.

⁵⁹ I. Deleanu, Procedura civilă, Ed. Servo-Sat, Arad, 1999, p. 138; T. Drăganu, Liberul acces la justiţie, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, pp. 17-18; D. Cosma, Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 1/1996, accesul la justiţie şi exigenţele art. 6 CEDO, în R.R.D.O. nr 13/1996, p. 16.

^[9] C. L. Popescu, Contenciosul administrativ potrivit dispoziţiilor constituţionale revizuite, în Dreptul nr. 3/2004, p. 6.

^[10] I. Deleanu, Procedura civilă, vol. I, Ed. Servo-Sat, Arad, 1998, p.

138. Drăganu, Liberul acces la justiţie, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, pp. 24-25; I. Deleanu, Procedura civilă, vol. I, Ed. Servo-Sat, Arad, 1998, p. 138.

^[12] I. Deleanu, Revizuirea Constituţiei, în Dreptul nr. 12/2003, p. 13.

^[13] Articolul 6 parag. 1 teza întâi din Convenţie edictează: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa".

^[14] M. Of. nr. 135 din 31 mai 1994.

19. L. Popescu, Contenciosul administrativ potrivit dispoziţiilor constituţionale revizuite, în Dreptul nr. 3/2004, p. 19.

^[16] Este vorba despre numerotarea originară a textului O.G. nr. 92/2003. În prezent, după republicare, acest text este cuprins în art. 174 alin. (1).

^[17] M. Of. nr. 1063 din 16 noiembrie 2004.

^[18] CEDO, Plen, Hotărârea din 21 februarie 1975 (seria A nr. 18), publicată în Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului. Culegere

Selectivă, vol. I, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, p. 21. A se vedea şi V. Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2001, pp. 150-151.

^[19] T. Drăganu, Liberul acces la justiţie, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 69. '

^[20] D. M. Tăbăltoc, Accesul liber la justiţie. Opinii privind necesitatea regândirii cadrului procesual în raport de noile reglementări constituţionale, în R.D.C. nr. 12/2004, p. 88. '

^[21] Pentru o trecere în revistă a dispoziţiilor speciale care reglementează liberul acces la justiţie în domeniul dreptului administrativ, a se vedea T. Drăganu, Liberul acces la justiţie, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003. pp. 109­111. '

7. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovan, I. Muraru, F. Vasilescu, I. Vida, Constituţia României - comentată şi adnotată, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 1992, p. 116; C. L. Popescu, Contenciosul administrativ potrivit dispoziţiilor constituţionale revizuite, în Dreptul nr. 3/2003, p. 7. ' '

^[23] M. Of. nr. 7 din 20 ianuarie 1997.

^[24] C. L. Popescu, Contenciosul administrativ potrivii dispoziţiilor constituţionale revizuite, în Dreptul nr. 3/2003, p. 8.

^[25] În doctrină s-a mai subliniat că interpretarea prevederilor art. 48 din Constituţie - actualmente art. 52 - trebuie făcută în lumina art. 21. În acest sens, a se vedea A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, pp. 431-432.

1. Drăganu, Actele administrative şi faptele asimilate lor supuse controlului judecătoresc potrivit Legii nr. 1/1967, Ed. Dacia, Cluj, 1970, p.
2. ₇₈

^[27] T. Drăganu, Liberul acces la justiţie, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 154.

^[28] Acţiunile populare care au ca obiect anularea unor acte administrative de autoritate sunt puse la dispoziţia tuturor subiectelor de drept fără nici o distincţie, fiind admisibile chiar dacă în cadrul lor reclamantul nu afirmă vătămarea vreunui drept subiectiv sau a unui interes personal. Mai mult, reclamantul nu este obligat să afirme în acţiunea sa nici măcar vătămarea unui interes general, ci va fi suficient să arate că actul respectiv este emis cu încălcarea ordinii de drept obiective, astfel încât ne aflăm în prezenţa unui contencios obiectiv, care face abstracţie de situaţia juridică a

reclamantului şi vizează restabilirea ordinii juridice violate, in abstracta. În acest sens, a se vedea T. Drăganu, Liberul acces la justiţie, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 169.

^[29] A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 505; D. Apostol-Tofan, Puterea discreţionară şi excesul de putere al autorităţilor publice, Ed. All, Bucureşti, 1999, p. 303.

^[30] Pentru o analiză a interesului ca o condiţie de exercitare a acţiunii civile, a se vedea V. M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, Ed. Naţional, Bucureşti, 1999, pp. 270-273; I. Deleanu, Procedura civilă, vol. I, Ed. Servo-Sat, Arad, pp. 144-148.

^[31] În accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. 1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, interesul public este „interesul care vizează ordinea de drept şi democraţia constituţională, garantarea drepturilor,

libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenţei autorităţilor publice".

^[32] C. L. Popescu, Contenciosul administrativ potrivit dispoziţiilor constituţionale revizuite, în Dreptul 3/2004, p. 15.

Aceeaşi concluzie reiese şi din interpretarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, care, reglementând competenţa materială a instanţelor de contencios administrativ, stabileşte şi instanţa competentă să soluţioneze „litigiile care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora", raportat la cuantumul lor.