Fiind de acord cu afirmația lui John Bernal (Știința în istoria soci- etății) că știința este un factor important pentru dezvoltarea actului de creație și un neîncetat izvor de idei generale și principii filozofice des- pre lume, se poate menționa că, pentru a stabili locul unei științe anu- me, în cazul dat fiind vorba despre sistemul științelor juridice, în cadrul tabloului general al acestora, primul pas este căutarea unor criterii de clasificare a științelor. Pornind de la căutarea principiului de clasificare al științelor, autorii ajung la descoperirea anumitelor legături și depen- dențe între științe. Savanții preocupați de clasificarea științelor, spune V. Gușcin, „s-au gândit mai întâi la legătura dintre științele specializa- te”. Deci, la momentul în care se pune în discuție clasificarea științelor, implicit se iau în calcul atât asemănările, cât și deosebirile dintre aces- tea, moment determinat și de către legitățile dezvoltării științei.
Într-o formulă generală, știința poate fi definită ca sistem de cunoș- tințe despre existență (realitatea fizico-naturală, socioumană și spiritua- lă), dobândite prin metode adecvate și exprimate în concepte, categorii și principii. John Bernal atrage atenția asupra unui dublu înțeles al știin- ței: - ca instituție, în sensul de organizație de oameni care îndeplinesc în societate anumite roluri; - ca metodă, cu sensul de ansamblu de proce- dee, mijloace prin care se dezvăluie aspecte și legități noi ale lumii, dar în care se regăsesc și reminiscențe cu valoare tradițională.
Astfel, o stiintă, indiferent dacă e fundamentală, generală, parti- culară, tehnico-aplicativă sau nu, se constituie dintr-un ansamblu sis- tematic, metodic de cunoștințe raționale, sub forma de ipoteze și teorii, verificabile direct și/sau indirect și perfectibile, despre o realitate (do- meniul ei) exterioară acestor cunoștințe. Oricare știință, fie ea exactă sau socială, obțin calitatea de știință dacă și numai dacă se verifică prin definiția de mai sus.
Principalele trăsături care ne permit să numim un domeniu de acti- vitate ca știintă sunt:
- veridicitatea, adica să redea în enunțuri adevărate ceea ce des- coperă în domeniul ei de cercetare;
- raționalitatea, adică enunțurile să fie corecte sub aspect logic;
- verificabilitatea, adică enunțurile ei să se confirme în valoarea lor generală de adevăr, prin metode de verificare riguroasă, referitoare la domeniul de referință;
- perfectibilitatea, adică disponibilitatea de a integra noile des- coperiri în sistemul său explicativ.
În această ordine de idei, menționăm că știința dreptului este com- ponentă a științelor socioumane, și odată ce întrunește condițiile menți- onate mai sus își are un loc aparte în cadrul sistemului general de științe, loc care este determinat în cele dintâi de clasificarea cunoașterii umane în întregime. Această clasificare poate fi construită în baza a două în- ceputuri, material sau formal, adică în dependență de semnul care va fi pus la bază, în dependență de obiectul cercetării sau în dependență de modul în care este efectuată cercetarea.
Știința dreptului trebuie să ofere o imagine sistemică a tuturor nor- melor juridice, ce funcționează într-un anumit timp și spațiu, indiferent dacă posedă valoare culturală generală, sau dacă nu o au. Recunoscând faptul că între științe există deosebiri, determinate de obiectul cercetării sau dacă cercetează particularul sau generalul, dacă acceptăm că ști- ințele juridice aparțin, ca subsistem, sistemului stiințelor socioumane, atunci „dreptului putem să-i spunem că este expresia ființei societale, fenomen sociouman, componentă a realității socioumane”.
Cele menționate implică faptul că științele juridice, în general, au cel puțin două sarcini: Prima sarcină a științelor juridice constă în cu- noașterea fenomenelor juridice, adică stabilirea anumitelor date ce au calitatea de normă de drept. Sigur că multe dintre acestea sunt asimilate în baza experienței sociale, asemănător modului în care sunt cunoscute și alte obiecte exterioare. Cercetarea științifică a fenomenului juridic se deosebește de experiență prin complexitate și exhaustivitate. Știința nu doar adună cunoștințe, dar și le sistematizează, dându-i formă con- ținutului, astfel normele dreptului fiind cunoscute nu individual, dar în corelație.
A doua sarcină de bază a științei dreptului este explicarea procesu- lui de formare și aplicare a dreptului, adică a anumitelor norme, a insti- tuției juridice ca grup de norme, și a ordinii juridice ca totalitate de nor- me. Acest lucru este determinat de simpla curiozitate și de încercarea de a descoperi forțele ce au fost capabile să dea imbold pentru apariția fenomenului juridic. Explicații asupra procesului de formare a dreptului pot fi căutate sau în condițiile ce au precedat dezvoltarea dreptului, sau în condițiile generale ale dreptului în afara unui context social anume.
În general, dreptul ca știință sau știința dreptului cercetează aspec- tele fundamentale ale realității juridice, cum ar fi: apariția, existența și dezvoltarea statului și dreptului; apariția, evoluția în timp și în spațiu a instituțiilor politice și juridice; legăturile dreptului cu celelalte compo- nente ale sistemului social; legăturile dintre sistemul dreptului și siste- mul economic; drepturile și libertățile fundamentale ale omului.
În ceea ce privește sistemul științelor juridice, pot fi întâlnite mai multe clasificări ale acestora. Totuși, este acceptat mai pe larg să fie considerate științele juridice, ca alcătuite din științe juridice istorice, științe juridice de ramură, științe juridice ajutătoare (participative) și teoria generală a dreptului.
1. Științele juridice istorice au ca obiect studiul istoric al dreptului și se clasifică în următoarele subdiviziuni:
- științe juridice care studiază istoria dreptului dintr-o țară (ex.: Istoria dreptului românesc);
- științe juridice care studiază istoria dreptului în toate (sau ma- joritatea) statelor (ex.: Istoria universală a dreptului, numită și Istoria dreptului țărilor de peste hotare);
- științe juridice care studiază evoluția istorică a diferitelor idei, curente, teorii sau școli de drept (ex.: Școala istorică a dreptului; Pozi- tivismul juridic; Istoria doctrinelor juridice);
- științe juridice care studiază istoria unor instituții sau ramuri de drept (ex.: Istoria dreptului penal; Istoria dreptului de proprietate; ). Importanța științelor juridice istorice constă în faptul că evidenți- ază existența legităților în fenomenul apariției, evoluției și dezvoltării unor forme de drept și întrețin ideea de progres juridic.
- Științele juridice de ramură sunt rezultate din dezvoltarea și ex- tinderea reglementărilor juridice în cele mai diverse domenii ale vieții sociale. Fiecare știință juridică de ramură studiază normele juridice ce aparțin ramurii de drept corespunzătoare, în strânsă legătură cu relațiile sociale reglementate de ramura respectivă, cum ar fi: (ex.: știința drep- tului penal studiază normele juridice ce aparțin dreptului penal; știința dreptului constituțional studiază normele juridice ce aparțin dreptului constituțional; etc.)
- Științele juridice ajutătoare (participative) nu fac parte din sis- temul propriu-zis al științelor juridice, dar sunt indispensabile cunoaș- terii fenomenelor juridice, elaborării, interpretării și aplicării corecte a normelor juridice (ex.: criminalistica, criminologia, medicina legală, psihologia judiciară, sociologia dreptului etc.);
- Știința juridică general-teoretică (cum este Teoria generală a dreptului) este știința juridică ce studiază structurile, funcțiile și meca- nismele sistemelor de drept, cercetează conceptele, categoriile, princi- piile și noțiunile de bază ale dreptului.
Prin raportarea științelor juridice la sistemul științelor socioumane, Gh.Mihai, R.I. Motica menționează trei funcții de bază ale științelor juridice: explicarea teleologic-normativă, implicarea teoretic-criti- că, universalitatea pragmatică. Majoritatea autorilor menționează că funcțiile științelor juridice, în general, pot fi preluate din cadrul teori- ei generale, deoarece aceasta oferă generalizări, concepții, direcții de analiză etc. Astfel, în consecință putem menționa că științele juridice îndeplinesc următoarele funcții:
Funcția gnoseologică - care se referă la procesul de cunoaștere a fe- nomenelor de naturăjuridică, proceselor vieții social-politice și juridice etc.
Funcția ontologică - care explică natura dreptului, factorii ce au contribuit la apariția acestuia, esența existenței dreptului în societate, pornind de la elementul primar ce a determinat apariția, dezvoltarea și obținerea specificului actual al acestuia.
Funcția euristică - este orientarea spre descoperirea de noi legități ale realității juridice, a vieții statal-juridice a societății.
Funcția ideologică - confirmarea principiilor de bază ale sistemu- lui de drept contemporan, asigurarea informării membrilor societății, în scopul formării unei culturi și conștiințe juridice.
Funcția prognostică - creează presupoziții științifice referitoare la viitorul dreptului, adică înaintează ipoteze științifice ce vizează dez- voltarea ulterioară a dreptului și statului în baza reflectării adecvate a legităților obiective.