Drept

Înțelegând rolul esențial al capacităților intelectuale ale ființei umane, al actului de cunoaștere atât în activitatea teoretică, cât și în cea practică, în conținutul acestei teme va fi pusă în discuție esența proble- melor cunoașterii, prin raportarea acestora la contextul metodologic.

Or, de modul în care omul ca subiect al activității concepe, anali- zează realitatea, acționează asupra ei, depind și soluțiile care sunt sau ar putea fi propuse de anumite probleme existente. Un loc aparte îl ocupă ființa umană ca subiect al activității și capacitățile lui de raționalizare a mediului înconjurător. Este important de menționat că omul se manifes- tă în două moduri, într-un caz ca subiect ce are de explorat un anumit obiect și ca obiect al cercetării sale.

Cu lumea înconjurătoare omul stabilește anumite relații, care pot fi generalizate în următoarele categorii:

• cunoașterea proprietăților fizice ale structurilor exterioare lui cu ajutorul percepțiilor mijlocite de organele de simț, relații afective;
• conștientizarea legilor care conduc natura și a legilor de care se conduce societatea.

Având în vedere cele menționate, dezvăluirea succintă a relației de cunoaștere este o facultate fundamentală a conștiinței umane și o necesitate a existenței individului și societății în ansamblu. Căci omul, ca ființă rațională, obține această capacitate prin evoluția naturală și prin necesitatea de adaptare la condițiile de mediu tot mai complexe. El cunoaște natura, societatea, cunoaște legile după care decurge totul în jurul său.

Ca nivel superior al reflectării, cunoașterea umană este o creație culturală. O.Hoffman, ocupându-se de problema în cauză, evidențiază caracteristicile cunoașterii umane, care îi dau acesteia funcții cu totul noi, și anume, cunoașterea umană:

1. se desfășoară prin mecanismele gândirii umane, ducând la o reflectare prin forme abstracte, capabile să sintetizeze elemen- tele generale și esențiale ale unor clase de obiecte și proprietăți;
2. capătă forme simbolice, care concentrează marea diversitate de sensuri ce pot fi folosite pentru a denota numeroase situații existențiale;
3. implică o dimensiune valorică prin semnificațiile pe care le acordă relațiilor noastre cognitive cu existența (cunoașterea poate fi folositoare sau dăunătoare omului și societății, adecva- tă sau neadecvată necesităților și problemelor unei comunități etc.);
4. este intențional finalizatoare, presupunând un scop pe care-l poate servi;
5. are caracter istorico-concret, răspunzând unor situații concrete de viață și progresând pe măsura evoluției generale a societății.

Ceea ce numim cunoaștere se încadrează în raporturile omului cu numeroase produse de reflectare (care sunt prelucrate de subiectul cunoscător și apreciate a fi purtătoare de informație), în interogațiile asupra acțiunilor, faptelor proprii și ale persoanelor din jurul său. În consecință, primind informații din natură și societate, omul le analizea- ză și le atribuie unui anumit domeniu de activitate. Ceea ce înseamnă că „procesul complex de prelucrare a realității de către om este cunoaștere (o facultate general-umană), care nu se desfășoară automat, ci în pro- cesul complex al prelucrării realității de către om (care acționează ca ființă generică, axiologică).

Astfel, omul are rolul de subiect al cunoașterii, căci capacitățile raționalității umane prelucrează, transformă, explorează realitatea în- conjurătoare. Putem să vorbim despre cunoașterea practică și teoretică (științifică). Cel de-al doilea tip este determinat de dezvoltarea științei, care presupune o atitudine dublă față de activitatea umană: pe de o parte

• științifică, pe de alta - normativă (morală și juridică). Prin comparație cu științele exacte, specific științelor sociale este faptul că întotdeauna a fost complicat de a exclude din arealul său valorile și normele, deoarece ele presupun probleme umane.

În această ordine de idei, menționăm că cunoașterea se realizează la nivel empiric și teoretico-științific, iar gnoseologia și epistemologia sunt domenii care au ca obiect al cercetării cunoașterea. În literatura de specialitate, poate fi întâlnită sau identificarea termenului gnoseo- logie cu termenul epistemologie, sau părerea că gnoseologia este par- te a epistemologiei. Acest lucru este determinat de etimologia acestor două cuvinte. Cel dintâi - gnoseologie, provine de la grecescul gnosii

• „cunoaștere” și logos - „cuvânt, rațiune, teorie”, iar cel de-al doilea, epistemologie derivă din cuvintele episteme - „cunoaștere” și logos - „rațiune, teorie”.

Prin termenul gnoseologie se înțelege teoria cunoașterii, adică modul în care cunoaștem realitatea. Epistemologia reprezintă teoria cunoasterii stiintifice [în filozofia greacă episteme înseamnă: 1) cu- noaștere (adevarată și sintetică opusă lui doxa); 2) corp de cunoștințe organizat, știință; 3) recunoaștere teoretică (prin opoziție cu praktukesi și poietike).

Întra-devăr aceste două domenii au tangențe, asemănări, dar în ace- lași timp ele se deosebesc. „Dacă gnoseologia cercetează condițiile ge- nerale, izvoarele, structura, modul de desfășurare și validitatea procesu- lui cunoașterii, privit ca proces de producere a cunoștințelor în aspectul lor cel mai general, apoi epistemologia e preocupată de aspectele cele mai generale ale realizării cunoașterii științifice și studierii universului dezvoltării și funcționării științelor”, menționează V. Țapoc.

Prin epistemologie se înțelege teoria cunoașterii științifice. Spre deosebire de gnoseologie, care studiază cunoașterea general-umană, epistemologia cercetează cunoașterea științifică, pe care o profesează oamenii de știință.

Atât gnoseologia, cât și epistemologia trebuie să cerceteze valoa- rea tuturor operațiunilor cognitive ale subiectului, să stabilească prin- cipiile, metodele și sursele activității de cunoaștere în genere pentru a înțelege trecerea de la cunoașterea obișnuită la cunoașterea științifică.

Gnoseologia e preocupată și de studierea structurii cunoașterii, care desemnează elementele componente ale unei totalități de con- stituire a acesteia într-un sistem, indică modelul abstract care explică schema de funcționare și principiile ce stau la baza coeziunii interne a cunoașterii. În calitate de elemente de bază gnoseologia evidențiază: obiectul cunoașterii, subiectul cunoașterii, procesul cunoașterii și rezul- tatul acestuia.

În analiza problemei cunoașterii, în literatura tradițional preocupată de această problemă, găsim evidențiate două forme de cunoaștere: cu- noașterea senzorială și cunoașterea rațională. Cunoașterea senzorială include senzațiile, percepțiile, reprezentările, iar cunoașterea rațională, care mai este numită logică, abstractă, include noțiunile, judecățile și raționamentele. Scopul oricărui proces de cunoaștere este descoperirea însușirilor principale ale obiectelor, stabilirea cauzelor fenomenelor, aflarea legilor de dezvoltare a realității, care sunt necesare omului în activitatea sa de zi cu zi.

În momentul în care se pune în discuție mecanismul de realiza- re a procesului de cunoaștere, trebuiesc evidențiate deosebirile dintre cunoașterea empirică și cunoașterea teoretică. I.Craiovan zice că „cu- noașterea empirică este însușirea de către agentul cunoscător al unei informații legate nemijlocit de situațiile praxiologice în care acționează, și de utilizarea semnelor limbii naturale prin desemnarea și transmiterea acestora. Cunoașterea teoretică (sistematică) se deosebește de cea em- pirică prin introducerea alături de limba naturală a unui sistem special de semne și definirea riguroasă a conceptelor și propozițiilor utilizate, prin instituirea unor ample demersuri logice, constructive, cu accentua- tă valoare operațională”.

În procesul de dezvoltare și formare, cunoașterea științifică trece prin mai multe etape, cărora le corespund anumite forme ale cunoaște- rii, cum ar fi: problematizarea, ipoteza, practica (realitatea), teoria.

Problemele expuse până la acest moment sunt prezente și în știin- țele juridice.

În esență, problema cunoașterii în drept este o abordare a proble- mei metodologice și a metodelor de cunoaștere în științele juridice, fapt ce permite formularea a două concepții generale ale metodologiei:

• ca totalitate de metode și reguli;
• ca știință despre cunoașterea realității obiective.

Științele juridice analizează legile apariției și evoluției statului și dreptului, instituțiile politice și juridice în manifestatrea lor concret- istorică și în relația activă cu celelalte elemente ale ansamblului socie- tal, prin care influențează și, totodată, suportă influența modelatoare a acestora.

La fel ca și alte științe, științele juridice produc adevărul științific propriu. Adevărul științific juridic, ca adevăr ce apare din cunoașterea socială, se deosebește de adevărul din cadrul științelor naturii, de exem- plu, prin faptul că el este nu doar o explicație cognitivă, dar este însoțit de evaluări, de luări de poziții etc. Adică reprezintă o construcție argu- mentativă a ideii de dreptate. Nașterea științei dreptului, ca de altfel a științei în genere, în sensul ei actual, este rodul eforturilor conjugate în plan epistemico-metodologic și în plan teoretic (deci științific).

Deci, statulul epistemic (științific) al științelor juridice este expri- mat prin dimensiunea evaluativă și descriptivă a cunoașterii juridice sistematice. Obiectul științelor juridice nu există prin el însuși, ci repre- zintă activitatea ca atare a oamenilor care studiază societatea. Din acest unghi de vedere, teoria generală a dreptului realizează prin statutul său o dublă deschidere: una spre științele juridice particulare și cea de-a doua spre filosofie, ca concepție generală. Din cadrul științelor juridice primește informația empirică și o redă în categorii și principii operați- onale pentru cunoașterea factual-pozitivă, iar de la filosofie preia con- cepte și reguli metodologice cu rol evaluativ și general-empiric.

Cunoașterea din cadrul dreptului poartă un caracter evoluat ce ține de esența științelor juridice. Majoritatea autorilor consideră că în des- coperirea esenței științelor juridice primul pas este dezvăluirea, cunoaș- terea esenței și identității dreptului.

Cunoașterea fenomenului juridic se caracterizează prin specificita- te, complexitate, identitate și relevă două planuri de cunoaștere a aces- tuia (a fenomenului juridic): - ca expresii particulare ale normativității sociale; - ca interacțiune cu celelalte zone ale cunoașterii sociale. Adică, este vorba despre apariția unor domenii specializate ale cunoașterii ști- ințifice, și, în acest caz, este vorba despre epistemologia dreptului.

Este important de menționat că cunoașterea juridică, prin specificul său, implică o serie de cerințe cu profil material-faptic și psihologic. Ea este orientată spre o ordine socială. Pentru a da expresie cognitivă im- perativului juridic, sunt prezente elementele procesului de cunoaștere: subiectul și obiectul cunoașterii, unite prin relații de interdependență, și prin care subiectul se integrează în social (sau discernem anumite propoziții de ordin normativ).

Cunoașterea juridică constituie astfel o realitate care, în toată com- plexitatea ei, este paralelă cu realitățile sociale și suprapusă lor, dar ea nu se poate, niciodată, produce separat, ci se aplică întotdeauna acestor realități. Ea folosește cunoștințele morale în mod imediat, iar pe cele sociale în mod mediat. Dreptul, printr-o apropiere a moralului și a soci- alului, preface aceste cunoștințe în ceva pur juridic.

Specific pentru orice domeniu al cunoașterii juridice este că con- strucțiile sunt abordate de pe pozițiile a cel puțin două persoane, plasate într-un raport juridic determinat. Fenomenul supus cunoașterii juridice este deci reprezentat de legătura dintre aceste două sau mai multe per- soane, care își corelează interesele și conviețuiesc în grupuri organizate, respectând un anume echilibru al relațiilor sociale. Cunoașterea juridică se caracterizează prin socialitate, care este o particularitate inclusă ca- racterului cultural al tuturor realităților dreptului. lar subiectul și obiec- tul cunoașterii juridice se unesc într-o singură realitate, acea a omului ca personalitate culturală, care acționează și săvârșește anumite fapte.

Epistemologia juridică relevă faptul că știința dreptului își propune să expună tematic și să analizeze logic dreptul, obiectul său constitu- indu-se din ansamblul regulilor juridice (legi, reglementări, stipulări, norme) ale comportării oamenilor într-o comunitate socială. Abordările logice și epistemologice ale științei dreptului remarcă necesitatea deo- sebirii dintre ideile juridice normative și cele factuale. Ideile normative se exprimă în propoziții imperative, ca idei de prescripție, interdicție, permisiune etc. Obiectul științei dreptului constă într-un anumit sistem, pe care juristul caută, în primul rând, să-l definească.

Problematica epistemologiei juridice se inspiră și abordează pe te- ren juridic o serie de teme de epistemologie generală, precum: formele și metodele cunoașterii științifice, problema științifică, adevărul, con- vergența metodelor și a perspectivelor disciplinare în metaștiința actu- ală, raționalitatea științei, logica și metodologia descoperirii științifice, corelații epistemologice dintre știința fundamentală - știința aplicată, istoricitatea științei, contextul social și știința, valorile sociale în relație cu criteriile interne de evaluare în dezvoltarea științei ș.a.

În același timp, epistemologia dreptului include un șir de probleme particulare, pe care I.Craiovan le generalizează în următoarele:

• relația socialitate-juridicitate;
• relația cunoaștere comună-cunoaștere științifică, cunoscut fi- ind faptul că cunoașterea juridică comună este prezumată ca fiind științifică;
• standardele pentru aprecierea gradului de științificitate în ca- drul cunoașterii juridice în care se operează cu opinii, puncte de vedere, teorii juridice, concepții doctrinare etc.;
• configurațiile cunoașterii juridice, relațiile dintre regim juri- dic, instituție juridică, ordine juridică, ramură de drept, subra- mură de drept;
• specificitatea cunoașterii juridice în cazul diferiților agenți so- ciali;
• relațiile dintre cunoașterea juridică științifică și puterea soci- ală în condițiile în care dreptul este și o expresie normativă a puterii de stat;
• statutul epistemologic al unor entități, precum lacuna, prezum- ția, ficțiunea etc.

Totodată, dacă scopul cunoașterii este aflarea adevărului, atunci, după cum menționana M.Virally, în cadrul dreptului nu poate exista un adevăr definitiv. Din acest motiv, teoriile juridice, ca orice teorie științifică, pot să se refere doar la aspecte ale sistemului real, pe care îl schematizează, realizând o reconstrucție sumară a fenomenului juridic.

Ca disciplină teoretico-metodologică teoria generală a dreptului joacă un rol esențial în dezvăluirea esenței cunoașterii în drept. Men- ționăm că teoria generală a dreptului în realizarea cunoașterii conclu- crează cu filosofia dreptului. Doar că teoria generală a dreptului este o știință juridică, care cercetează coordonatele teleologico-normative, constructive ale dreptului, izvoarele lui, norma juridică și instituțiile juridice, formulează și definește categoriile fundamentale pentru toate științele juridice particulare, enunță și analizează principiile generale ale sistemului dreptului. Aceasta ne ajută să facem distincție între teoria generală a dreptului și filosofia dreptului, care este concepția globală asupra dreptului, metajuridică, dezvăluind rațiunea de a fi a dreptului în ordinea lui universală, temeiul categoriilor și principiilor juridice. Teo- ria generală a dreptului și filosofia dreptului colaborează în elaborarea fundamentelor dreptului.

În finalul analizelor de până la acest moment, este nevoie de a pune în discuție o problemă esențială, pentru teoria cunoașterii contempora- ne, care cade atât sub incidența științei dreptului, cât și a filosofiei știin- ței - problema libertății subiectului cunoscător. Or, problemele cu care se confruntă societățile contemporane sunt un argument pentru a pune în discuție problemele provocate de activitatea omului ca subiect al ac- tivității științifice (savant) și ca membru al societății și naturii. Fiindcă dezvoltarea multiplelor ramuri ale științei obligă reinterpretarea legăturii dintre libertatea acțiunii și responsabilitate. Dacă până nu demult princi- piul libertății a dominat activitatea științifică, atunci astăzi acest principiu este regândit în contextul consecințelor neunivoce ale dezvoltării științei.

Pe lângă faptul că omul are libertatea de a acționa, există și necesita- tea unei responsabilități pentru rezultatele acțiunilor. Nu este vorba des- pre limitarea libertății subiectului, ci mai degrabă despre o conștientizare a faptelor, acțiunilor, deoarece în momentul în care avem drepturi există și obligații, și avem libertatea de a alege fiind responsabili pentru alegerea făcută. Liberul arbitru implică existența a doi reglatori: morala și dreptul, dintre care prima este internă subiectului, iar a doua este un agent extern, dar ambele au același scop - apărarea vieții și binelui comun.