Conținutul acestei teme are ca scop tratarea specificului metodologic al dreptului și a conexiunii acestuia cu probleme de metodologie generală. În acest sens, pentru a fi cât mai expliciți în privința necesită- ții și utilității studiului metodologiei, discuția se axează pe dezvăluirea modului în care fiecare persoană ce are diploma de studii superioare în drept reușește să-și exercite, pe cât este posibil de eficient, meseria. Astfel, menționăm că orice sarcină pusă în fața unui jurist presupune anumite eforturi intelectuale, operații logice și anumite mijloace ma- teriale pentru a găsi soluții eficiente, ceea ce înseamnă drumul, calea pentru atingerea unuia sau mai multor obiective privind cunoașterea unui fenomen sau realizarea unei activități practice, adică recurgerea la anumite metode. Importantă este deci posedarea cunoștințelor din cadrul metodologiei dreptului, cunoștințe ce devin simple, după cum menționează Paul Delnoy, pentru cei care:
- posedă abilități de a gândi într-o manieră riguroasă;
- sunt ordonați în gândire și acțiune - condiție absolut necesară pentru eficacitatea unei cercetări în cadrul dreptului;
- preferă claritatea în detrimentul obscurului;
- termenii-cheie de care se conduc: rigurozitate, ordine, clari- tate.
Majoritatea problemelor, cu care se ciocnește un jurist în practica sa, se referă sau la mecanismul de elaborare a legilor, sau asupra mo- dului de aplicare a acestora. Atât prima cât și cea de-a doua problemă, pentru a fi soluționate ca exigență de bază are deținerea cunoștințelor din domeniul dreptului. În același timp, fiecărei probleme în parte îi co- respunde o anume metodă de soluționare. În general, în opinia lui Paul Delnoy, poate fi facută distincție între metode de creare a dreptului, în sens larg, metode de aplicare a dreptului și metode de invenție a dreptu- lui, în sensul de cercetare.
Astfel, activitatea individului, atât cea teoretică, cât și cea practi- că, este și trebuie să fie ghidată de anumite principii și norme. Anume metodele cunoașterii științifice includ în sine sistemul unor astfel de principii ale acțiunii cognitive, implicate atât în activitatea de cercetare și descoperire, cât și în expunerea noilor date. În general, cunoașterea științifică nu poate pretinde la un anumit grad de obiectivitate, fără a fi fundamentată pe o anume metodologie.
În acest context, menționăm că cuvântul „metodă” își are originea în limba greacă, în cuvântul methodos, care înseamnă cale, drum, mod de expunere, mod de urmat. Gândirea, în mod special cea științifică, acționează pe bază metodică. Metoda deci apare ca un mijloc eficace al gândirii. Metoda ne conduce la adevăr.
Metoda este calea urmată spre a realiza ceva anume, mijloc de a rea- liza anumite obiective, activitatea ordonată a subiectului sub orice formă. Funcția de bază a metodei este organizarea interioară și reglarea proce- sului de cunoaștere sau a modificărilor practice ale unui anume obiect.
Astfel, metoda este totalitatea anumitelor norme, reguli, opera- ții, mijloace ale cunoașterii și acțiunii. Metodă înseamnă un sistem de prescripții, principii, cerințe, care trebuie să ne ghideze în soluționarea unei probleme concrete, în obținerea unui rezultat scontat într-un anu- mit domeniu de activitate. Metoda disciplinează procesul de căutare a adevărului, permite (dacă corect este aleasă) economisirea puterilor, timpului, și de a ajunge la rezultatul final pe calea cea mai scurtă.
Termenul metodă are două sensuri: în sens larg - acesta înseamnă un proces de cunoaștere care include mai multe mijloace, cum ar fi me- toda analizei teoretice, care include în conținutul său sinteza, abstrac- tizarea, generalizarea etc. În sens restrâns - metodă înseamnă mijloace ale unei discipline, domeniu științific. De exemplu, în drept metoda ob- servației, metoda anchetei, experimentul s.a.
Interesul pentru cercetarea metodei a dus la apariția științei despre metodă numită Metodologie. Metodologia este o unealtă a gândirii în cadrul cooperării dintre subiectul cunoscător și obiectul de cunoscut. În sens larg, metodologia reprezintă, așa cum arată chiar denumirea ei, te- oria metodei. Cu alte cuvinte, oferă o știință integrală a metodelor, cău- tând să afle cele mai bune moduri de a elabora problemele, independent de cercetarea directă a soluțiilor respective (R.Caude). Dar într-un sens mai restrâns, metodologia desemnează ansamblul metodelor de cerce- tare utilizate într-un anumit domeniu, știință (A.A. Moles).
Pe lângă faptul că metodologia este o teorie a metodei, ea studia- ză și anumite principii metodologice, ce s-au profilat în istoria științei, cum ar fi: principiul incomensurabilității, principiul simplității, princi- piul corespondenței și principiul complementarității.
Deci, cunoașterea unui domeniu, cum ar fi domeniul dreptului, pre- supune metode și principii, iar o cunoaștere completă presupune folo- sirea mai multor metode, poate chiar mai corect ar fi - a unui complex metodologic. Iar studiul metodelor este efectuat de metodologia drep- tului, căci o bună cunoaștere, explicare și interpretare a dreptului solici- tă prezența unui demers științific în realizarea procesului de înțelegere științifică a mecanismului de acțiune socială a acestuia. Or, metodele folosite vor fi alese în funcție de obiectul studiat, de problema concretă ce trebuie de soluționat. În consecință, concluzionăm că metodologia dreptului este necesară pentru o abordare cât mai exhaustivă și multila- terală a realității juridice în procesul de dezvoltare a statului și dreptului ca sistem științific integru.
Unii autori (N.Popa, A.Răducanu ș.a.) menționează că metodologia dreptului include patru componente: logica juridică, logica judiciară, tehnica juridică și artele juridice și că aceasta - metodologia dreptului - poate fi practicată, în opinia lui Z. Ziembinski în două moduri: unul descriptiv, altul normativ.
Spre deosebire de alte domenii, în drept nu este nevoie de o sche- matizare logică rigidă a metodelor, doar că metodologia juridică trebuie să satisfacă anumite cerințe, zice M.Virally, cum ar fi neutralitatea, co- erența, simplitatea, verificabilitatea.
Constituirea metodologiei juridice - remarcă R.I. Motica și Gh. Mihai - este legată de metodologia generală, ca știință despre me- tode, având statutul de metodologie a unei științe particulare - știința juridică. „Metodologia privește principiile care orientează cunoașterea științifică, operațiile, procedeele, tehnicile acestei cunoașteri. Prin con- secință, metodologia juridică se referă la principiile cunoașterii științifi- ce a fenomenului social al dreptului, la operațiile, procedeele, tehnicile acestei cunoașteri”.
În această ordine de idei, putem conchide că obiectul metodologiei îl reprezintă elaborarea unor procese cognitive care să dea naștere unor propoziții cu valoare de adevăr.
Dacă am menționat că metodologia este studiul metodei și dacă am acceptat ideea că prin metode înțelegem un ansamblu de operații intelectuale (ce pot consta din principii, norme) care sunt folosite pen- tru atingerea unuia sau a mai multor obiective privind cunoașterea unui fenomen, atunci să vedem care este diversitatea de metode ce se află la îndemână pentru cunoașterea și realizarea dreptului.
În general, pot fi deosebite metode generale, metode particulare (sau regionale) și metode specifice de cercetare. Diferența dintre aceste trei tipuri de metode, după cum menționează V.Țapoc, este sesizabilă atunci când ținem cont de sfera de utilizare. În conformitate cu acest cri- teriu, afirmă același autor, metodele generale sunt considerate și metode filosofice. Din categoria acestora fac parte următoarele metode: - metoda realist-empirică a lui Aristotel; - metoda dialectică, utilizată în dialogu- rile lui Platon, în filosofia lui Hegel etc.; - metoda inductivă, formulată explicit de către F.Bacon și dezvoltată de John Stuart Mill; - metoda deductivă formulată în Discurs despre metodă de Rene Descartes; - me- toda analitică a lui John Lock, dezvoltată în cadrul neopozitivismului și al empirismului logic; - metoda fenomenologică, promovată de Edmund Husserl; - metoda hermeneutică; - metoda structural-funcțională ș.a.
Innocentius Maria Bochenski evidențiază următoarele metode ge- nerale: - metoda fenomenologică; - metoda semiotică; - metoda axio- matică; - metoda reductivă.
Constantin Noica în Scrisori despre logica lui Hermes, vorbește des- pre demersuri științifice de maximă generalitate, în care include: deducția, inducția, aplicația, invenția, integrarea, formalizarea sau simbolizarea.
În cadrul științelor juridice, sunt utilizate metode, care tradițional sunt utilizate în cadrul filosofiei dreptului, teoriei dreptului, la fel me- todele elaborate într-o anumită disciplină juridică. Evident este că di- veristatea metodelor devine incontestabilă, și în dependență de criteriul luat în calcul, vom avea diverse clasificări ale metodelor.
Efectuând analiza metodelor specifice domeniului dreptului, Gh.Mateuț și A. Mihăilă menționează că avem foarte multe metode, care pot fi sistematizate în funcție de anumite criterii ce pot fi utilizate în cla- sificarea acestora. Astfel, în funcție de gradul de generalitate, deosebim:
- Metode generale, aplicabile în toate științele socioumane (cum ar fi metoda hermeneutică, sau cea logică etc.).
- Metode speciale, de ramură aplicabile doar într-o știință (meto- dologia juridică) sau într-o ramură a științei respective (metodologia dreptului civil).
În funcție de calea aleasă, pentru a ajunge la adevăr, metodele pot fi clasificate în două mari grupe:
- metode conceptualiste sau raționaliste, care se caracterizează prin formularea de concluzii din situații deja admise ca adevărate, din care ele sunt inferate;
- metode intuitive, numite și directe, deoarece ele nu sunt mijlocite de raționamente și de necesitatea demonstrației.
Alt autor, K.Adjukiewicz, distinge în funcție de obiectul investiga- ției două tipuri de metode:
- metode pragmatice, interesate în studierea proceselor cognitive care pot duce la adevăr, în calea efectivă care trebuie urmată pentru a avea certitudinea unui rezultat valid:
- metode apragmatice, care sunt interesate de rezultatele cognitive ale cercetării și determină validitatea lor fără să cerceteze calea care a dus de la fundamente la rezultate.
lar autorul I.Biriș, întrebându-se asupra rolului și tipologiei meto- delor utilizate în cadrul dreptului, menționează că progresul tehnico- științific, procesele prin care trec științele contemporane aduc după sine cunoștințe teoretice și metode noi de cercetare. Științele juridice tind să aplice toate acestea în realizarea propriilor scopuri. Pe măsura perfec- ționării cercetărilor legate de crearea și aplicarea sistemelor informa- țional-automatizate în domeniul dreptului, obțin o importanță tot mai mare metodele cibernetice, analiza matematică, formalizarea și meto- dele legate de semiotică. Acestea sunt nevalabile în domeniul dreptului până nu sunt adaptate specificului domeniului. În ultimul timp, atenția juriștilor a fost atrasă de așa metode de cercetare ca cea matematică, logico-matematică, sistemică și semiotico-informațională. Fenomenele ce au loc în alte domenii se răsfrâng și asupra dreptului, căci între toate științele există un paralelism care se confirmă prin experiență.
Efectuând o analiză a metodelor de cercetare, I.Biriș totuși se oprește la următoarele metode: metoda deductivă, metoda inductivă, metoda combinată, metoda comparativă, metoda hermeneutică, meto- da comprehensivă.
Discernând metodele de studiu în domeniul dreptului, G. Del Vec- chio, de altfel ca și alți autori, le împarte în metode generale și în meto- de proprii, specifice științelor juridice, un loc important atribuind meto- delor generale (cum ar fi inducția și deducția).