Tema în cauză tratează paradigma analizei sistemice a dreptului. Pentru a dezvălui esența epistemico-metodologică a acesteia, va fi uti- lizată metoda deducției, astfel încât într-un final se va obține o imagine integră, pe cât va fi posibil, a acestei direcții de cercetare. Pentru înce- put, este important de menționat că analiza sistemică este una dintre orientările științifice de cercetare ce și-a făcut apariția inițial în cadrul științelor exacte pentru ca ulterior să devină un element esențial și pen- tru cercetarea științelor socioumane. Pornind de la domeniul biologiei, teoria sistemelor a depășit acest cadru, fiind solicitată intens de cerce- tătorii din alte domenii pentru a-și realiza propriul proiect de cercetare. Ludwig von Bertalanffy, autorul teoriei generale a sistemelor, considera că aceasta oferă metode pentru a studia sistemele complexe pentru a descrie, explica și înțelege orice sistem, structura acestuia și pentru a crea sisteme noi.
Deci, utilizarea conceptului de sistem în cadrul dreptului nu doar că este utilă, dar și necesară, deoarece orice cercetare consecventă nu se poate dispensa de analiza sistemică. Or, ideea de sistem și sistematizare caracterizează direct domeniul dreptului modern atât occidental, cât și a dreptului din statele foste socialiste.
Utilizarea conceptului de sistem în drept are o importanță meto- dologică semnificativă, fiindcă stă la baza metodei sistemic-structurale ce evidențiază interacțiunea reciprocă între elementele și relațiile din domeniul juridic.
Conceptul de sistem utilizat în drept este important, având în vede- re cel puțin următoarele momente:
- Utilizarea conceptului de sistem este relevant pentru definirea dreptului, căci în present cele mai reușite definiții sunt considerate cele care au ținut cont de sistem și nu doar de proprietăți distincte ale ele- mentelor componente. Un lucru nu mai puțin important este, în acest context, distincția făcută între drept și alte domenii apropiate, cum ar fi raportul dintre drept și morală, pentru ca să devină evidentă trecerea de la normă la sistem.
- Utilizarea conceptului de sistem pentru validarea dreptului, concept care este legat de recunoașterea a ceva ca având putere obliga- torie, ce trebuie respectat, iar destinatarii trebuie să se supună. Validi- tatea normei juridice indică satisfacerea unor condiții necesare pentru consecințe juridice privind conduitele destinatarilor în sensul prescris. Validitatea se apreciază prin referință la criterii formale: de competență și de procedură, dar uneori și de fond, ce sunt fixate în ordinea juridică prin norme superioare. În literatură întâlnim mai multe forme, tipuri de validare. Spre exemplu, Hans Kelsen pune în centru validarea logică a normei. Ch.Perelman, șeful școlii de la Bruxelles, propune ca criteriu al validității pe cel axiologic, deoarece validarea logică este insuficientă. Alți autori au arătat ca un criteriu de validare criteriul empiric. Este important de menționat că nici una dintre aceste opinii însă nu au putut face abstracție de sistem ca și criteriu de validare, acest lucru însem- nând conformarea normei juridice la condițiile de apartenență înaintate de un sistem juridic determinat.
O concepție moderată (Kerchove, Ost) combină toate opiniile, căci validitatea se referă, în primul rând, la apartenența normei la sistem. Acești autori au indicat în calitate de condiții ale validității normei juridi- ce legalitatea, care este o condiție formală, căci norma provine de la un organ competent conform unei proceduri stabilite; eficacitatea, care se referă la orientarea comportamentului destinatarului conform dispoziției normei în sensul de a produce efecte juridice; și legitimitatea, înțeleasă ca conformarea normei valorilor pe care le împărtășesc destinatarii ei.
3. Interpretare în drept, un alt moment ce determină importanța utilizării conceptului de sistem, căci în cadrul interpretării juridice este necesar a depăși atât teoriile ce pun accent pe voința legiuitorului, cât și cele ce exagerează libertatea subiectivă a interpretului. Ceea ce contea- ză, în mod deosebit, pentru interpretarea în drept, este grija interpretului de a menține sau restaura raționalitatea sistemului juridic în ansamblul său. Din această cauză, interpretarea sistematică are un loc privilegiat, prin raportare la alte procedee și tehnici de interpretare.
Autorii care au creat prin studiile lor o paradigmă de cercetare a conceptului de sistem sunt Hans Kelsen și H.L.A. Hart. Acești autori sunt și cei care au precizat perspectivele epistemologice în care este posibil de studiat sistemul juridic. Astfel, s-au profilat abordarea sis- temului dreptului din punct de vedere intern, extern, cel extern având variantele de extern radical și extern moderat.
Punctul de vedere intern prezintă sistemul ca în oglindă, adică constă în aderarea la un discurs conform căruia instituțiile juridice țin de ele însele și se caracterizează prin independență, completitudine, de- cidabilitate.
Cel extern, din contra, presupune o ruptură epistemologică cu cel intern, ori doar ține cont în termeni descriptivi și explicativi de punctul de vedere intern adoptat de actorii sistemului juridic - acesta este punc- tul de vedere extern moderat, ori face abstracție de el (extern radical). Distincția dintre punctul de vedere intern și cel extern este efectuată de Hart. Hart a considerat că o veritabilă atitudine științifică nu se poate limita la punctul de vedere intern, dar întrebarea se pune: care punct de vedere extern - cel radical sau moderat, trebuie de adoptat. Punctul de vedere extern radical ar însemna să nu se țină în nici un fel cont de cel intern. Așa s-a întâmplat în cazul marxismului, care a conceput ordinea juridică ca o simplă reflectare a sistemului economic, social. Realiștii americani, de asemenea, nu au ținut cont de punctul de vedere intern, negând toate formele de sistematicitate juridică ori socială și au redus dreptul la ansamblu de decizii punctuale ale instanțelor judiciare.
Unica perspectivă de a înțelege dreptul și de a-i furniza o teorie explicativă este adoptarea punctului de vedere extern moderat ce con- stă, după Hart, în a ține cont de punctul de vedere intern fără a-l adopta. Acest punct de vedere implică sarcina de a stabili un ansamblu de relații între fenomenul studiat și altele coextensive. Elaborarea unei astfel de teorii presupune un grad de sistematicitate, dar această sistematizare a cunoștințelor are altă natură decât sistematizarea obiectului studiat.
Cel care poate fi considerat un teoretician de vază al sistemului juridic este H.Kelsen. Evoluția sistemului juridic este privită de Kel- sen ca un proces continuu de adaptare. Orice sistem este compus din elemente. Pentru acesta elementele sistemului juridic sunt normele juri- dice, printre care o normă fundamentală sus-pusă (Grundnorm) asigură unitatea și validitatea sistemului. Ansamblul tuturor normelor care urcă - direct sau indirect - până la norma fundamentală din care-și trage validitatea, alcătuiește un singur sistem juridic. Sistemul juridic poate fi prezentat și sub forma unui ansamblu de organe creatoare de drept.
Relațiile dintre elementele sistemului juridic au fost caracterizate de autori, considera H.Kelsen, în baza fie a principiului static, fie a ce- lui dinamic. Datorită primului principiu, sistemul este un ansamblu de norme ce rezultă unele din altele, în baza deducției. Norma inferioară se deduce din cea superioară, după cum particularul se deduce din gene- ral. Norma superioară determină nu numai validitatea, dar și conținutul normei inferioare. Al doilea principiu conține norma fundamentală ce abilitează autoritatea supremă să creeze dreptul. Acest principiu impli- că o consecință negativă, căci nu contează conținutul dreptului, și una pozitivă, căci dreptul singur își reglementează crearea și aplicarea sa. Astfel, Kelsen a arătat că sistemul are capacitatea de a se autoorganiza într-un mod linear și ierarhic, sub formă de piramidă, într-o anumită ierarhie. În cadrul acestei ierarhii, o anumită normă este validă și apar- ține sistemului dacă este creată în conformitate cu norma superioară și, în final, cu cea fundamentală.
Analiza sistemului dreptului la Kelsen se bazează pe teoria cunoaș- terii, căci orice cunoaștere postulează unitatea obiectului său, deci este un sistem închis și ține de distincția dintre a fi și trebuie să fie, ceea ce antrenează ideea că validitatea normei este în altă normă și nu într-un fapt cum ar fi, spre exemplu, voința unui autor.
Norma superioară se prezintă ca un cadru deschis la numeroase oportunități pentru cunoașterea juridică și între care interpretul alege în funcție de un act de voință inspirat din considerente extrajuridice. Dar acele opțiuni extrajuridice, considera Kelsen, nu fac obiectul științei dreptului.
O altă problemă pe care și-o pune Kelsen este raportul dintre sis- temul juridic și mediul acestuia, considerând că între ordinea morală și ordinea juridică, între ordini juridice națională și internațională, dreptul statului și al unităților descentralizate, a dreptului statului și cel corpo- rativ trebuie să se opereze o separare.
La fel, cum este pentru Kelsen noțiunea de sistem centrală, este și pentru Hart nucleul concepției sale. Conform teoriei lui Hart, elemen- tele sistemului juridic sunt regulile primare, care impun obligații și se referă la conduită, și cele secundare care acordă puteri și se referă la alte reguli; regulile primare privesc acțiuni fizice, iar cele secundare - actele juridice.
Între reguli primare și cele secundare sunt relații asemănătoare ce- lor între limbaj-obiect și metalimbaj, articularea lor este esențială pen- tru sistemul juridic. O societate poate trăi numai sub imperiul regulilor primare, dar un așa regim prezintă trei lacune: - incertitudinea (cu ea luptă regula de recunoaștere ce permite a identifica regula în sistem); - ineficiența (cu ea - regula de decizie ce permite indivizilor de a solu- ționa cu autoritate o situație când o regulă a fost încălcată); - caracterul static (regula de schimbare abilitează să introducă reguli noi).
În aceste trei perspective, regulile secundare se găsesc în relație de complementaritate în raport cu cele primare. Hart menționa că unitatea regulilor primare și secundare este centrul sistemului juridic și consti- tuie un sistem juridic.
Studiind raporturile dintre sistemul juridic și alte sisteme nejuridice (morala, de exemplu), Hart evocă două tipuri de raporturi între acestea: necesitatea naturală a existenței acestuia pentru redarea unui conținut moral minim regulilor juridice și realizarea proiectului minimal de con- servare pe care oamenii l-au format asociindu-se. Acest conținut minim moral, necesar regulilor juridice, este numit de Hart „conținut minim de drept natural” ca o condiție a funcționării bune a dreptului; și prezența unei relații de auxiliaritate între drept și morală, care se bazează pe ideea că stabilitatea sistemului juridic nu-i fondată numai pe stricta as- cultare a cetățenilor ce se supun regulilor, dar presupune și o acceptare benevolă de către, cel puțin, o parte dintre ei și această acceptare este tributară conformării dreptului unei morale convenționale, fie la nivel de elaborare sau de interpretare a dreptului.
O temă de interes pentru Hart este și raportul dintre diferite sis- teme juridice, cum ar fi raportul dintre drept intern și internațional, și de raporturile dintre diferite sisteme juridice naționale. Pentru a vedea utilitatea concepțiilor lui H.Kelsen și Hart, trebuie studiate constituți- ile statelor europene și jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene.
Evoluția sistemului juridic este privită de autori din două perspec- tive: perspectiva apariției sistemului juridic și a schimbărilor interveni- te, inclusiv sub influența sistemului social. Interacțiunea dintre acestea face posibilă evaluarea funcțiilor dreptului. Teoria dreptului vulgar (in- fradrept) și cea a nondreptului (J.Carbonnier) permit a elucida relațiile complexe dintre sistemul juridic și ordinea socială.
În general, pentru sistemul dreptului pot fi menționate următoarele caracteristici:
- Mișcarea de diferențiere a ramurilor sale și una de reunire.
- Integralitatea, adică proprietățile sale sunt rezultatul interacți- unii dintre componente.
- Autoorganizarea, adaptarea la schimbările sociale.
- Caracterul conservativ, adică stabilitatea formelor, care deter- mină stabilitatea relativă a ordinii sociale.
- Permeabilitatea internă ca o condiționare internă a componen- telor sale.
- Permeabilitatea externă ca interacțiune cu sistemul social.