Dreptul, ca formă normativă socială, are caracteristicile sistemului, indicând faptul că totalitatea normelor juridice cuprinde relații fundamentale, structurale, are o coerență inter- nă care îi asigură funcționalitatea, aplicabilitatea, exprimă interdepen- dența normelor, formează un tot integru care nu poate fi redus la părțile sale componente.
Sistemul dreptului are un caracter unitar, exprimat, zice profesorul Huma în: Voința unică exprimată în norme de către organele abilitate; Scopul unic al normelor ce constă în realizarea interesului general; Uni- tatea spațiului normativ, căci normele se aplică situațiilor și persoanelor ce intră sub incidența acelui sistem; Unitatea modului de realizare a normelor juridice cu intervenția, la nevoie, a forței coercitive a statului.
Sistemul juridic este considerat de unii (Canaris) un sistem de prin- cipii generale, de alții (Grzegorczyk) un sistem de valori. Indiferent de modul de înțelegere, toate sistemele sunt alcătuite dintr-un ansamblu de elemente ordonate într-o anumită structură.
Ca elemente ale sistemului juridic sunt considerate, atât de către Kelsen, cât și de Hart, normele juridice. În afară de acestea, pot fi reținu- te elemente inferioare normei, așa cum sunt, spre exemplu, conceptele, clasele de concepte, ce pot fi considerate subsisteme de bază, de la care se alimentează regulile. Conceptele se caracterizează sau prin unitate organică (Schelling), sau logică (Puchta), sau acestea se ordonează sub formă piramidală, de la general la particular. De asemeni, există ele- mente superioare normei, de la care regulile se alimentează, este vorba despre „instituție” - înțeleasă ca ansamblu de norme ce se grupează în jurul unei idei directoare. La rândul său, instituțiile înseși se pot regrupa în sinteze mai vaste - ramurile dreptului. La fel, pot fi reținute elemente- le unei ordini comparabile celei de normă, dar distinctă de ea, cum sunt deciziile, acțiunile prevăzute de norme, organe, dispoziții legale (când ele se disting de normele pe care le conțin), acte normative și altele. În concluzie, cu referire la elementele sistemului dreptului, putem mențio- na că unii preferă a da prioritate unor elemente, alții altora.
Acestor concepții se opune concepția care admite eterogenitatea elementelor ce compun sistemul juridic. Astfel, J.L. Gardies afirmă că un sistem normativ nu este, pur și simplu, un sistem de norme, dar și o totalitate de propoziții mixte care au natura de norme medii, in- dicații medii. În aceeași direcție este orientată și opinia exprimată de S.Romano, după care normele sunt sau pot fi o parte a ordinii juridice, dar nu epuizează extensiunea acesteia. Asimilând conceptul de „ordine juridică și instituții”, el citează printre elemente ce asigură unitatea per- manentă - persoanele ce fac parte din sistem, patrimoniul său, interese- le, beneficiarii etc. P.Orianne însă consideră că trebuie de luat în consi- derație tot spațiul în care acționează dreptul, își realizează funcțiile și să fie observabile acele acțiuni cărora le dă naștere executarea, aplicarea și controlul normelor.
Între elementele sistemului există anumite relații, care pot fi eluci- date din două perspective diferite:
- O perspectivă va considera că relațiile dintre elemente vor fi inerente obiectului studiat (dreptul), și această perspectivă va permite de a vorbi despre sistem per concreto sau obiectiv.
- Cea de-a doua va considera că relațiile dintre elemente vor fi inerente unei teorii elaborate în raport cu obiectul concret, fapt ce per- mite de a vorbi despre un sistem per abstracto sau științific.
Din prima perspectivă rezultă că relațiile inerente obiectului de stu- diat permit de a le prezenta, cel puțin, în anumite limite, ca un sistem și sunt, totodată, diverse și variabile în intensitatea lor. Datorită acestui mod de a înțelege esența relațiilor elementelor, este necesar a deosebi diferite tipuri de sistematicitate. F.Ost și M.Kerchove deosebesc trei tipuri de sistematicitate: a) sistematicitate statică și dinamică; b) for- mală și materială; c) lineară și circulară.
Sistem static, după Kelsen, este acel sistem în care normele sunt valabile în virtutea conținutului lor, căci fondul lor se subsumează ca partea în întreg, particularul în general. Sistem dinamic, după același autor, este acel sistem în care o normă dată aparține sistemului în virtu- tea faptului că este creată într-o manieră determinată de norma funda- mentală și nu pentru că are un conținut determinat.
Distincția făcută de Kelsen între sistemul static și cel dinamic a întâlnit multe obiecții: M.Troper, G.Timsit, G.Wroblewski. F.Ost, M.Kerchove împărtășesc propunerea lui M.Troper de a introduce o dis- tincție mai fundamentală - sisteme ierarhizate și nonierarhizate: Noni- erarhizat sau orizontal este sistemul unde toate normele sunt plasate la același nivel, unde enunțurile nu sunt justificate unele prin altele; iar sistemul ierarhizat sau vertical este sistemul, între normele căruia exis- tă o ierarhie, unde un enunț se prezintă ca o normă dacă autorul ei o jus- tifică invocând un enunț emanat de altul pe care norma sa are obligația de a-l aplica. Distincția în statice și dinamice se referă doar la sistemele verticale. M.Troper consideră că existența unui sistem pur dinamic, la fel ca și a unuia pur static, trebuie respinsă din motiv că nu poate un organ abilitat să adopte norma fără relația logică între două norme. Al- ții (J.Wroblewski) au încercat să unească cele două tipuri de sisteme susținând că sistemul juridic este un sistem dinamico-static complex. Ch.Perelman a susținut că definirea sistemului juridic exclusiv ca static sau exclusiv dinamic are la origine două utopii: a calculabilității (legis- lație fără judecător) și cea politică (justițe fără legislator).
Dacă validarea normei decurge ori din conținut, ori din modul de elaborare definit de alții, atunci vom avea două tipuri de structurare a sistemelor juridice: formal - ca o relație logică, independentă de sensul propozițiilor ce le leagă - ceea ce se numește sistematicitate formală; material-relație organică sau teleologică ce nu poate fi caracterizată in- dependent de conținut - sistematicitate materială.
Sistemul formal se caracterizează prin deductibilitate, caracter axio- matic, formalizare. Totodată, posedă și proprietăți formale ca independen- ța, completitudinea, decidabilitatea, coerența. În schimb, sistematicitatea materială face trimitere nu la raporturi de tip deductiv, ci mai degrabă la raportul practic mijloc-scop. Pentru a simplifica înțelegerea acestor tipuri, se poate apela la opinia lui M.Virally care a delimitat criteriul axiologic, material ce stă la baza normelor originare (cutuma, principiile generale, jurisprudența) de criteriul formal al normelor derivate (a căror elaborare este determinată de alte norme ce fixează organele competente și proce- dura de urmat). Dar și această opinie nu trebuie absolutizată.
Aceste două tipuri de sistematicitate nu se exclud, sunt compati- bile, complementare și parțial interdependente, căci relațiile dintre ele- mentele sistemului juridic nu sunt exclusiv de ordin logic, sau material, ceea ce înseamnă că sistemul juridic este caracterizat atât prin logic, cât și material. Doar că unii autori pun accent pe unul sau altul conform concepției filosofice la care aderă.
Dificultățile ce stau în calea axiomatizării și formalizării complete a dreptului sunt legate de necesitatea de a explicita univoc normele, de a elucida rolul principiilor dreptului și a consecințelor ce decurg din antinomiile juridice. În acest sens, sunt foarte importante cele trei reguli tradiționale de a rezolva antinomiile.
Revenind la Kelsen, și la modul în care acesta prezenta sistemul dreptului, sub formă de piramidă, înțelegem că dreptul este un sistem fondat pe ierarhie, căci norma inferioară se fondează pe cea superioa- ră. Consecința importantă a acestei opinii este că aplicarea normei este subordonată elaborării, între ele există doar un raport liniar ierarhic, ceea ce se include în sistematicitatea lineară. Contestarea acestei opinii a lui Kelsen a condus la aceea că unii autori au încercat chiar să nege temeinicia teoriei liniare și să substituie paradigma liniară prin paradig- ma circulară, alții - cum ar fi realiștii americani - au inversat termenii, obținând o concepție organizată sub forma unei piramide inversate.
Întemeietorul modelului circular este N.Luhmann, sociolog ger- man, în opinia căruia sistemele juridice sunt înlănțuiri (concatenations) de elemente ce se determină reciproc conform proceselor autoreferen- țiale, neacomodându-se nici unui principiu fondator sau vreunei meta- norme. Raporturile dintre normele juridice sunt circulare sau recursive, străine ideii de ierarhie, cauzalitate și deducție.
În prezent, procesele ce însoțesc dezvoltarea dreptului trimit la fo- losorea paradigmei complexității, căci sistemele sunt complexe, relați- ile dintre elemente sunt recursive, se multiplică și pot fi întâlnite mu- tații, dar oricărui sistem îi este caracteristică autoorganizarea. Această caracteristică a dreptului decurge din faptul că deține mijloace specifice ce pot corecta eventualele erori: acțiunea în judecată, apelul, recursul, contestarea, revizuirea, recursul în anulare, revirimentul jurisprudenței, constituționalizarea dreptului, abrogarea normelor ce contravin Consti- tuției.
În această direcție este concepția lui N.Luhmann, după care siste- mul juridic este un sistem nu numai autoorganizat, dar și autoprodus, motiv pentru care autorul zice că sistemul juridic este un sistem la care poate fi adaptată paradigma autopoietică pentru ca acesta să fie gândit. Sistemul juridic se poate spune că se reproduce singur potrivit identi- tății sale, deoarece el singur își reglementează crearea și aplicarea sa, iar în relațiile cu mediul sistemul juridic nu evoluează prin acțiunea mediului, ci grație lui.