Drept

Calificarea juridică a faptelor este o problemă de discutat ce vine în concordanță cu tema precedentă, deoarece calificarea este instrumentul prim de găsire a regulii de drept. Este important de menționat că califi- carea este o tehnică generală de realizare a dreptului.

Calificarea în activitatea unui jurist poate fi comparată cu activita- tea medicului atunci când acesta pune diagnoza, stabilind boala după simptome. În cazul nostru, legea stabilește relația dintre fapte-condiții și fapte-consecințe, din punct de vedere formal, acest lucru însemnând evocarea unor concepte. A califica înseamnă și a traduce faptele în lim- baj juridic, a pune o etichetă.

Pornind de la cartea V a Codului civil, art. 1577 care prevede: „La determinarea legii aplicabile raporturilor de drept civil cu element de extraneitate se va ține cont de calificarea conceptelor juridice efectua- tă conform dreptului RM, dacă legea și tratatele internaționale nu pre- văd altfel”, vom menționa că pentru a pătrunde în drept, faptele trebuie traduse în concepte. Or, pentru a-și pune în valoare opera, dreptul are nevoie de construcții intelectuale bazate pe concepte ce exprimă conți- nutul, condițiile și efectele organizării sociale.

Orice sistem conceptual implică distincții și asemănări între noți- unile utilizate și realitățile întâlnite. Categoriile formează materia ele- mentară a științei dreptului, ele regrupează diferite concepte. În acest sens, calificarea constă în a confrunta două sisteme conceptuale diferite, dintre care una descrie situația, cealalta - conferă calificarea sa juridică. Calificarea este trecerea de la fapt la drept.

Orice sistem juridic trebuie să dispună de un arsenal conceptual complet, identificat cu denumiri precise pentru a permite prelucrarea in- contestabilă a faptelor. Aparatul conceptual al dreptului trebuie să per- mită a atribui fiecărei situații calificarea bine determinată, cu denumiri adecvate și exclusive și de a deduce regulile juridice ce trebuie aplicate. Juristul trebuie să fie capabil de a elabora silogisme, confruntând parti- cularul cazului concret cu generalitatea normei abstracte.

Pentru a fi realizată corect calificarea, este necesară cunoașterea esenței conceptelor abstracte, ceea ce înseamnă posedarea capacității de definire a sensului acestora pentru a fi posibil de a opera cu ele și de a le dezvolta. La fel, trebuie să se găsească în faptele stabilite elemen- tele abstracte. În fine, să se treacă în revistă toate conceptele implicate ce îi relevă celui ce le posedă elementele identice celor prezente în fapte.

În legislația noastră întâlnim termenii „încadrare”, „reîncadrare” - exemplu, art. 444, alin.(7) și (12) ale CPP, dar considerăm că el desem- nează doar rezultatul procesului de calificare, adică punerea faptelor în cadrul legii.

Astfel, în cadrul calificării, un loc aparte îl ocupă conceptele și ca- tegoriile. În cadrul temei precedente am vorbit despre concepte. Odată în plus însă vom menționa că conceptele juridice sunt rezultatul unui proces de gândire și pot fi determinate în funcție de dreptul obiectiv și realitățile sociale. Astfel, demersul intelectual pornește de la observarea legii, a jurisprudenței, practicii juridice, care este în evoluție constantă, căci unele elemente noi ale vieții pot să nu fie încă obiectul legii, juris- prudenței. Demersul intelectual totuși are nevoie și de stabilitate pentru că sistemul juridic este organizat pe baza principiilor generale și fondat pe noțiuni permanente. Dreptul constituie un ansamblu sistematic și ra- țional, susținut de o rețea de concepte.

Pe lângă faptul că în permanență suntem puși în situația de a face distincție foarte clară între conceptele pe care le utilizăm, mai realizăm și clasificarea distincțiilor pentru un tratament diferit, dar și stabilirea asemănărilor pentru același tratament. Astfel, din grija pentru ordine și coerență, juriștii aranjează fenomenele și conceptele juridice de aceeași natură în categorii, cărora le atașează reguli proprii dictate de natura lor comună. Categoriile sunt noțiuni de maximă generalitate, ele tra- duc realitatea, și sunt rezultatul unui proces intelectual, cum ar fi, spre exemplu, raporturile juridice de drept privat - categorie.

Elementele de fond și formă imprimă fiecărei categorii caracte- risiticile sale, care o fac distinctă și o separă de altele învecinate. În mare parte, juriștii sunt conduși de distincții bipartite - mobil-imobil, capabil-incapabil etc. Uneori, însă întălnim și clasificări tripartite, care provin din eroare de metodă în căutarea criteriilor de determinare a ca- tegoriilor, sau din confuzia dintre diferite nivele de clasificare.

Un exemplu din doctrină, în această privință, este clasificarea ac- telor de autoritate publică în legi, regulamente și acte individuale, care este inexactă, căci este efectuată în baza a mai multor criterii: pentru primele două criteriul este autoritatea de la care emană, pe când al trei- lea - are drept criteriu caracterul normelor sale. Alt exemplu, deja din legislație - art.143 alin. (1) Cod electoral prevede că în funcție de natu- ra juridică a problemelor supuse referendumului, referendumurile repu- blicane pot fi constituționale, legislative, consultative. Corect ar fi fost: imperative și neimperative (consultative). Criteriul aici nu este natura juridică a problemelor supuse referendumului, ci forța juridică a decizi- ilor adoptate prin referendum - ele sunt ori imperative, adică au putere juridică, sau consultative, fără forță juridică.

Chiar dacă am menționat, generalizând că conceptele în drept sunt abstracte, întâlnim și așa-numitele concepte juridice nedeterminate. Le- giuitorul introduce deliberat aceste noțiuni pentru a lăsa celui ce le apli- că o mai mare libertate de apreciere. Aceste concepte permit a menține echilibrul între ordinea juridică și mediul social.

Anglo-saxonii le numesc „standarde”, referindu-se la conduite umane, conduite ce corespund unor criterii de normalitate, acceptate de o societate, la momentul în care anumite fapte trebuie apreciate. Pentru R.Pound, judecător american din secolul trecut, standardul e o măsură medie de conduită socială corectă, ce avea vocația de a fi suplu și de a lua în considerare valori nejuridice. Standardului i-au fost atribuite trei carac- teristici: - posibilitatea de apreciere morală a conduitei umane; - prezența unui bun simț, a unei rațiuni sănătoase în ceea ce privește viața cotidiană, sau a unei intuiții bune; - standardul nu este formulat precis nici de legiu- itor, nici de judecător și variază în funcție de timp, loc, circumstanțe și se aplică, ținând cont de ansamblul de fapte pe dosarul concret.

Standardul nu este o normă, ci un instrument de măsură, o tehnică de formulare a regulii de drept - normei, de aceea nu contează dacă a fost utilizat în interiorul unei dispoziții de drept emise de legiuitor, de alt organ cu atribuții normative sau de judecător (fie el al unei jurisdicții comune sau constituționale).

Ideea de standard implică căutarea unui comportament mediu, nor- mal și acesta poate fi găsit fie cu ajutorul statisticii și atunci se numește standard descriptiv, fie în urma depistării voinței sociale receptate de judecător, și atunci un astfel de standard se numește dogmatic. Deși standardul poate fi și legislativ, și jurisprudențial, doctrina a acordat prioritate standardelor aplicate de judecător, căci judecătorul trebuie să acorde o protecție minimă justițiabilului.

Standardul este o tehnică a formulării regulii de drept, nu însăși regula de drept, el determină politica de referință în jurul unui compor- tament mediu, al unui om mediu. Standardul este regula de apreciere elaborată de judecător, care în afară de faptul că este jurist, este și un om de bun simț ce pleacă de la situații concrete, apreciind anumite valori morale, de raționalitate și normalitate.

Standardul, în calitate de instrument de măsură a comportamen- telor și situațiilor, introduce ideea de normalitate în drept, în sensul de ce poate să se întâmple, statistic vorbind. Trebuie menționat că judecă- torul joacă un rol important în punerea în aplicare a ideii de normalitate în drept pentru a face să prevaleze o valoare a vieții sociale, măsura, echilibrul just.

Standardul în calitate de tehnică de formulare a regulii de drept este în legătură cu caracterul general și nedeterminat al dispozițiilor legale, atunci când judecătorul trebuie să țină cont de valori fundamentale de moralitate, normalitate, având în vedere un caracter mediu acceptabil al comportamentului. Deci, atunci când am menționat prezența concepte- lor nedeterminate în drept, nu am spus și nedeterminabile, deoarece ele se determină de fiecare dată în funcție de context extrajuridic în care interpretul va integra noțiunea în timpul interpretării.

Totodată, între diferite categorii juridice există diferență de natură ce antrenează diferență de regim. O situație juridică se referă la mai multe categorii juridice (persoana - poate fizică sau juridică, capabilă sau incapabilă, căsătorită sau celibatară etc.), se referă nu numai la o categorie generală, dar și la mai multe subcategorii. Regimul său se va deduce din acele diferite naturi, or, nu ne putem limita la un singur raționament. Din acest motiv, trebuie să ținem cont de tipul categoriilor care pot fi echivalente, ierarhizate, alternative, și cumulative.

În general, pentru calificare se conjugă trei factori: obiectul califi- cării, dreptul obiectiv ce definește regulile și categoriile juridice și con- dițiile de aplicare a acestora. Calificarea se referă atât la obiecte, cât și la proprietățile lor (substantive, adjective).

Calificarea nu-i numai o traducere riguroasă a elementelor de fapt în concepte și categorii juridice, ci și o constantă oscilație între presupu- nerile obiective ale regulilor de drept și perceperea subiectivă a realității de cel ce face calificarea - în cazul dat - de jurist. Ea constă într-o apre- ciere ce combină elementele de fapt și de drept, trecând prin percepția subiectivă a autorului calificării. În acest context, vrem să menționăm că dat fiind faptul că mediul social este în permenentă evoluție este ne- cesară o flexibilitate a categoriilor juridice, în care această realitate este tradusă. Un alt moment este că juriștii trebuie să-și modeleze propriul raționament în funcție de anumite considerente practice sau ideologice, fapt util, dar și periculos, deoarece procesul poate anima ideile cele mai juste sau cele mai false. Ceea ce înseamnă că trebuie să se recurgă la corective raționale și de oportunitate.

În realizarea calificării sunt posibile anumite greșeli, evitarea căro- ra este determinată de cunoașterea cauzelor lor, care pot fi:

1. Juristul are cunoștință de cauză din spusele unor persoane in- teresate ce utilizează termeni juridici inadecvați, altfel își va asimila o calificare eronată.
2. Neluarea în seamă a tuturor elementelor caracteristice con- ceptului prezentat în faptele stabilite pentru a le clasa sub acel concept.
3. Utilizarea sensului comun al termenului, și nu sensul juridic.
4. În cadrul diverselor domenii, semnificația conceptelor diferă, de aceea trebuie utilizată acea semnificație ce este caracteristi- că materiei vizate.
5. Neluarea în calcul a tuturor modurilor în care poate fi calificat un fapt.

În acest context, rămâne să menționăm că dacă calificarea este un act intelectual, atunci impotrantă este utilizarea metodelor raționamen- tului juridic (inducție, deducție, analiză, sinteză, utilizareaprocedeelor logicii formale și a silogismului în cadrul gândirii juridice), dar care au un areal mult mai vast de aplicare decât doar utilizarea lor în cadrul calificării.

În general, facem un raționament sau o inferență când determi- năm valoarea de adevăr a unei judecăți cu ajutorul altor judecăți. Prin intermediul raționamentului furnizăm temeiuri în virtutea cărora con- siderăm anumite judecăți ca fiind adevărate sau false. Raționamentul juridic este menționat ex-lege, în materie de prezumții care autorizează pe judecător să tragă consecințe de la un fapt cunoscut la un fapt necu- noscut, la fel cum legea le trage în anumite împrejurări, zic Gh. Mateuți și Ar. Mihăilă. Acest gen de raționament juridic se numește deducție, pentru că în acest domeniu al aplicării dreptului, inferența interpretului și a legiuitorului pornește de la o universală, care în genere este: din anumite comportamente, din anumite semne exterioare, urme și indicii, se impune, în lipsa probelor directe, să se tragă anumite concluzii. Ast- fel, raționamentul este actul prin care determinăm valoarea de adevăr a unei judecăți cu ajutorul altor judecăți. Raționamentul este ansamblul de judecăți dintre care una, numită concluzie, este susținută de celelalte numite premise. Raționamentul are două căi de realizare: - de la gene- ral la particular (deducție, demonstrare, silogism); - de la particular la general (inducție).

În silogismul juridic, prin intermediul unei constatări adevărate și a unei dispoziții normative - despre care nu se poate spune că este adevărată sau falsă, dar se poate spune că este sau nu în vigoare în sis- temul de drept de referință - se obține o concluzie justă din punct de vedere juridic. Deducerea concluziei are caracter necesar, de certitudine (într-un sistem de drept dat) atâta timp cât se pleacă de la premise ade- vărate și se respectă legile generale ale silogismului. Raționamentul deductiv stabilește legătura dintre „sunt” și „trebuie”, astfel încât se obține trecerea de la premise la o concluzie creditată cu adevăr juridic.

Astfel o persoană ce emite silogismul juridic efectuează constatări despre noi raporturi juridice, adică despre drepturi și obligații născute ca urmare a actului sau faptului juridic săvârșit. Silogismul juridic se caracterizează prin capacitatea de a defini o grupă de situații printr-o regulă generală transmisibilă individual în condiții specifice și în raport de drepturile și obligațiile vizate.

Spre deosebire de deducție, inducția este generalizatoare - ea con- stă în trecerea de la constatări despre cazuri particulare ale unei mulțimi conceptibile de obiecte la toate cazurile acelei mulțimi.

În materie juridică, raționamentul inductiv ia forma analogiei sau explicației. El se bazează pe punerea în evidență a unor proprietăți ase- mănătoare între lucruri, concepte sau situații, prin intermediul cărora se formează identități de proprietăți sau clase de obiecte. Așadar, inducția este acel procedeu logic prin care se operează generalizări privind re- lațiile dintre indivizi sau dintre indivizi și grupe de indivizi, pentru a se determina condițiile de aplicare a normelor de drept. El se folosește atât de apărare, cât și de acuzare, în fața instanțelor judecătorești, de judecă- tori pentru motivarea soluțiilor, de doctrinari în susținerea tezelor lor și chiar de legislatori în propunerile de lege ferenda.

Analiza este operația logică prin care se construiește din termenul care se referă la un întreg mulțimea termenilor care se referă la părțile sale, spre exemplu, proprietatea se descompune în trei termeni: dreptul de a folosi (usus), dreptul de a avea (fructus) și dreptul de a dispune (abusus). Un mod de utilizare a analizei este și ancheta. Operația in- versă analizei este sinteza, prin aceasta din mulțimea termenilor care se referă la părțile unui întreg se construiește termenul care se referă la întreg. Din exemplul anterior, din cazul analizei, termenii usus, fructus și abusus se formează proprietatea.

Pornind de la esența pusă în discuție și redată succint a fiecărei metode, ne dăm seama de importanța utilizării acestora în calificare și a posibilităților de aplicare pe teren juridic.