Drept

Organizaţia Internaţională a Muncii (O.I.M) a fost creată în anul 1919, prin Tratatul de pace de la Versailles (partea XIII), ca o dorinţă a fostelor state beligerante, de a avea o instituţie internaţională specializată pe problemele muncii şi securităţii sociale. Principiile sale fundamentale au fost înscrise în Declaraţia de la Philadelphia (adoptată în anul 1944) şi vizează îndeosebi lupta împotriva sărăciei şi mizeriei, libertatea de expresie şi asociere etc.

In atribuţiile O.I.M. se includ următoarele activităţi²⁸:

• elaborarea de norme internaţionale pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de viaţă ale salariaţilor;
• acordarea de asistenţă tehnică ţărilor membre în domeniul muncii şi securităţii (protecţiei) sociale;

 

• pregătirea de personal în diferite domenii;
• finanţarea unor cursuri de pregătire profesională cu participare internaţională;
• organizarea de simpozioane şi congrese internaţionale;

- elaborarea de studii şi cercetări, sintetizarea şi difuzarea legislaţiei în domeniul muncii şi a altor materiale ce privesc experienţa ţărilor membre din domeniul său de activitate;

-  supravegherea aplicării şi respectării convenţiilor şi pactelor internaţionale privind drepturile omului în domeniile muncii, social şi al libertăţii de asociere în sindicate.

 

Componenţa Organizaţiei Internaţionale a Muncii

 

Conform Constituţiei O.I.M. sunt membri ai acestei organizaţii:

-  statele care făceau parte din O.I.M. la data de 1 noiembrie 1945 (membre de

drept);

• statele care sunt membre ale O.N.U. şi formulează o cerere de admitere şi o declaraţie de acceptare a obligaţiilor ce decurg din Constituţie;
• statele care nu sunt membre ale O.N.U. dacă cererea lor de admitere este acceptată de Conferinţă (se cere votul favorabil a 2/3 din numărul delegaţilor prezenţi).

 

 

În anul 1919, la înfiinţare, erau membre ale O.I.M. 42 de state, iar în prezent au dobândit această calitate aproximativ 180 de state. La lucrările O.I.M. se respectă principiul tripartitismului, adică participă din fiecare ţară reprezentanţi ai celor trei părţi: guvern (2), sindicate (1) şi patroni (1). Fiecare delegat poate fi însoţit de cel mult doi consilieri tehnici.

 

Organele de lucru ale Organizaţiei Internaţionale a Muncii

 

 

Organele de lucru ale O.I.M. sunt:

• Conferinţa Internaţională a Muncii (adunarea generală), ca organ suprem, alcătuită din ansamblul delegaţiilor statelor membre, ce se întruneşte la Geneva în sesiuni cel puţin o dată pe an. Atribuţii principale:
• elaborează normele internaţionale de muncă şi controlează aplicarea acestora;
• adoptă rezoluţii care orientează politica generală a organizaţiei şi activităţile acesteia;
• decide admiterea de noi membri;
• alege Consiliul de administraţie;
• votează bugetul organizaţiei.
• Consiliul de administraţie, ca organ executiv ce conduce activitatea O.I.M. între două conferinţe, se întruneşte în mod obişnuit de 3 ori pe an. Atribuţii mai importante:
• întocmeşte ordinea de zi a Conferinţei şi a celorlalte reuniuni ale O.I.M.;
• ţine evidenţa actelor adoptate şi ia măsuri pentru aplicarea lor;
• numeşte directorul general al Biroului Internaţional al Muncii;
• controlează aplicarea normelor internaţionale ale muncii.

 

• Biroul Internaţional al Muncii, cu sediul la Geneva, reprezintă de fapt secretariatul permanent al O.I.M. Are următoarele atribuţii mai importante:
• elaborează documentele şi rapoartele pentru conferinţele şi reuniunile organizaţiei;

 

• recrutează experţi în cooperarea tehnică;
• întreprinde lucrări de cercetare şi adună informaţii şi situaţii statistice din toate ţările lumii, cu privire la muncă;
• sprijină guvernele, organizaţiile patronilor şi ale salariaţilor din statele membre, în problemele proprii obiectului său de activitate.

 

Competenţa Organizaţiei Internaţionale a Muncii

 

 

Competenţa O.I.M. se analizează sub două aspecte:

• competenţa ratione materiae, ce cuprinde atât condiţiile de muncă cât şi condiţiile de viaţă în general;
• competenţa ratione personae, ce cuprinde după diverse criterii, următoarele categorii de persoane: muncitorii manuali şi intelectuali, salariaţii şi lucrătorii independenţi, lucrătorii din sectorul privat şi pe cei din sectorul public.

Conţinutul normelor O.I.M.

 

Convenţiile au ca obiect, problemele esenţiale ce ţin de condiţiile de muncă (durată, salariul minim, concediul cu plată), de securitatea şi protecţia muncii, de securitatea socială şi drepturile omului. Sunt supuse ratificării de către statul membru;

Recomandările se utilizează când statelor li se cuvine o libertate de acţiune, sau când sprijină aplicarea unor convenţii. Nu se supun ratificării.

Activitatea normativă a O.I.M. se grupează pe următoarele probleme:

• drepturile fundamentale ale omului legate de muncă;
• forţa de muncă;
• administraţia şi inspecţia muncii;
• relaţiile profesionale;
• condiţiile de muncă şi securitate socială;
• munca copiilor, adolescenţilor şi a femeilor;
• munca altor categorii de persoane.

 

Procedura adoptării normelor

 

Procedura adoptării normelor este prevăzută de Constituţia O.I.M, în care se prevăd următoarele etape:

- întocmirea unui studiu comparativ privind legislaţia şi practica în statele membre asupra unei probleme concret definite.

Studiul se întocmeşte de către Biroul Internaţional al Muncii, la cererea Consiliului de administraţie;

• înscrierea pe ordinea de zi a problemelor ce urmează a fi supuse dezbaterii Conferinţei;
• dezbaterea problemelor în două sesiuni consecutive;
• aprobarea textului convenţiei sau recomandării, cu o majoritate de 2/3 din numărul voturilor exprimate de Conferinţă în şedinţa plenară.

 

Punerea în aplicare a normelor

 

Punerea în aplicare a normelor este, de asemenea, prevăzută de Constituţia O.I.M:

• guvernele statelor membre supun examinării autorităţilor competente, în termen de 1 an (în cazuri excepţionale termenul este de 18 luni), convenţiile sau recomandările adoptate, pentru a se decide ratificarea ori pentru a ghida unele acţiuni în domeniul muncii;
• ratificarea fără nici o rezervă, prin actul organului constituţional competent (Parlamentul, în cazul României). Din acest moment convenţia capătă forţă obligatorie în legislaţia internă a statului membru;
• statul membru are obligaţia să înştiinţeze B.I.M. despre ratificarea convenţiei şi să ia măsurile necesare pentru aplicarea efectivă a acesteia.

România ca membră a O.I.M.

 

Semnând Tratatul de la Versailles, România s-a înscris printre fondatorii O.I.M. Până în anul 1940, a participat aproape la toate sesiunile Conferinţei ratificând 17 convenţii (din totalul de 67), străduindu-se să asigure o concordanţă între legislaţia internă şi recomandările O.I.M. În intervalul 1940-1956 încetează de a mai fi membră, deoarece nu-şi putea achita obligaţiile băneşti ce-i reveneau.

În perioada 1966 - 1975 are o prezenţă la O.I.M. deosebit de eficientă, ratificând un număr de 16 convenţii şi realizând pe teritoriul său, în colaborare cu O.I.M., numeroase centre de perfecţionare.

Începând cu anul 1976, activitatea sa cunoaşte un pronunţat declin, pentru ca în anul 1984 să piardă dreptul la vot şi implicit participarea cu drepturi depline la activitatea organizaţiei (motivul: timp de 3 ani nu mai plătise cotizaţia !).

Din iunie 1990, România are din nou statutul de membru cu drepturi depline. Pentru a-şi corela legislaţia muncii cu normele internaţionale a adoptat următoarele acte normative:

- Legea nr. 96/1992 prin care a ratificat Convenţia nr. 144/1976 referitoare la consultările tripartite;

- Legea nr. 112/1992 prin care a ratificat:

1. a) Convenţia nr. 154/1981 privind negocierile colective, b)Convenţia nr. 168/1988 privind protecţia contra şomajului.

- Legea nr.140/1998 prin care a ratificat Convenţia nr.105/1957 privind abolirea muncii forţate.