În continuarea temei interpretării un loc aparte îl are analiza, locul și rolul judecătorului în aplicarea dreptului. Cu referire la acest tip de acti- vitate, vom invoca afirmația lui V.M. Ciucă din lucrarea Lecții introduc- tive de hermeneutică juridică după care activitatea judecătorească este înalta artă a judecății drepte și înțelepte (după modelul lui Solomon). Aplicarea dreptului este un proces esențial pentru ca pacea socială, de- rularea echitabilă a raporturilor sociale să fie nu numai un obiectiv for- mulat de texte legislative, dar și unul realizat în viața cotidiană. Pentru a putea fi aplicate, este necesară interpretarea legilor (în sens larg).
Pe parcursul istoriei, problema interpretării a făcut un drum sinu- os, fiind considerată această activitate drep monopolul legiuitorului (în regimuri autoritare - a executivului). Din a Il-a jumătate a secolului al XlX-lea în Europa Occidentală s-a intensificat tendința consolidării autorității judiciare în domeniul interpretării legilor. A urmat o conse- cință importantă: autoritatea legislativă sau cea executivă nu mai dețin monopolul în ceea ce privește interpretarea juridică, această prerogativă aparține unui organ judiciar independent ce determină modalitatea în care urmează să se interpreteze normele juridice în vederea aplicării lor unui caz concret cu care au fost sesizați.
Un loc aparte și de importanță majoră în cadrul democrațiilor de tip contemporan este alocat drepturilor și libertăților omului. În asigu- rarea drepturilor omului un rol principial aparține judecătorilor. Puterea judecătorească în baza principiului separației puterilor este considerată a treia putere în stat nu după importanță, ci după implicarea ei în coor- donarea raporturilor juridice, adică după ce puterea legislativă a adoptat acte normative, iar cea executivă le-a executat, pot apărea litigii, care sunt deduse în fața instanțelor judecătorești pentru rezolvare. În adop- tarea deciziei, puterea judecătorească este independentă și nu primește nici un fel de instrucțiuni referitor la faptul cum trebuie să interprete- ze dreptul. O justiție independentă și puternică reprezintă o garanție contra abuzurilor legislativului și executivului, dar și contra abuzurilor particularilor. Puterea judecătorească nu este o putere politică, funcția socială a justiției este asigurarea domniei dreptului în interesul fiecărui membru al societății și al societății în întregime.
Misiunea instanțelor - de a soluționa litigiile, a pronunța dreptul conform normelor juridice în vigoare, aceasta implică activitatea de in- terpretare a dreptului. Pentru S.S. Alekseev activitatea de interpretare a judecătorului este punctul culminant al activității juridice, cel ce inter- pretează întrunind o înaltă cultură, măiestrie juridică, o vastă experien- ță, cunoștințe juridice profunde.
Pentru a examina activitatea de interpretare a dreptului de către judecători, am preluat divizarea utilizată de R.Dworkin și alți savanți, anume divizarea în cazuri simple și cazuri dificile.
Pentru a ne clarifica în problema interpretării dreptului de către ju- decători în cazurile simple, pentru început, menționăm că aplicând legea, judecătorul o interpretează, utilizând regulile de interpretare. În cadrul procesului de aplicare, în primul rând, ne referim la regulile lingvistice sau gramaticale. O problemă în acest context este limbajul actelor nor- mative, căci poate fi diferență între sensul la care s-a referit legiuitorul și sensul atribuit de judecător. Această particularitate a limbajului determină necesitatea înțelegerii sensului adecvat, iar a înțelege înseamnă a inter- preta. Legiuitorul, de obicei, tinde să excludă incertitudinea limbajului normativ, dar indiferent de această tendință, limbajul normativ nu poate fi absolut cert în toate împrejurările, dat fiind caracterul general al limbii.
Interpretarea are scopul de a elimina incertitudinea și dubiile care provin din formularea normelor. Acolo unde cuvintele normei juridi- ce în contextul circumstanțelor speței date generează mai mult decât un sens, scopul interpretării rezidă în faptul de a da o orientare pentru alegerea unicei soluții legale. Interpretarea normei înseamnă nu numai găsirea sensului ascuns în frază, dar și selectarea din diversele sensuri care le conține textul aceluia care se consideră corect și competent.
Utilizând regulile lingvistice, interpretul folosește concomitent și regulile logice, de raționament, care au fost numite de unii autori și argumente. Regulile derivate din logica formală (cum ar fi regula a for- tiori, a contrario, a pari ș.a.) ajută interpretului să construiască corect raționamentele, astfel încât concluzia să derive logic din premise.
Aplicarea normei în cazurile simple necesită, de asemenea, inter- pretare. Chiar cea mai simplă și clară regulă este recunoscută ca ata- re după ce a fost interpretată. Speța se prezintă ca ușoară numai după procesul de interpretare, când judecătorul ajunge la concluzia că există doar o singură soluție legală pentru rezolvarea litigiului dedus în fața sa. Judecătorul formulează această concluzie după ce deduce logic că faptele constatate se încadrează în prevederile normei.
În cadrul interpretării, judecătorul poate întâlni situații când ambe- le părți în proces au argumente, aparent legale și solide care le confirmă revendicările. În așa caz, este necesar un act meticulos de interpretare a faptelor, înainte ca judecătorul să ajungă la concluzia că argumentul nu este temeinic.
În situația în care norma implică câteva semnificații trebuie inter- pretată prin mijloace lingvistice, teleologice pentru a evidenția sensul unic, alt sens fiind absurd. Interpretând normele juridice, trebuie să se țină cont de faptul că ele au fost adoptate pentru realizarea unor scopuri sociale, pentru a formula sau modifica un plan de guvernare, pentru a completa niște lacune, pentru a evita anumite neajunsuri. Cel ce inter- pretează norma trebuie să-și pună întrebarea: ce scop social tinde să realizeze această normă? Acest scop poate fi găsit sau prin folosirea mijloacelor lingvistice, sau prin studierea situației juridice care a pre- cedat adoptarea actului normativ, sau prin referire la istoria adoptării actului normativ, lucrărilor preparatorii ale comisiilor parlamentare. Dar aceste acțiuni ale judecătorului nu reprezintă în toate cazurile un mijloc universal de interpretare, fiindcă ele sunt în dependență directă de aprecierea dată de judecător profesionalismului legiuitorului. Dacă îl apreciază înalt, atunci el va interpreta normele, susținând că legiuitorul i-a dat fiecărei expresii propriul ei sens, nu a folosit cuvintele în van și se va folosi de regula de interpretare, conform căreia când legea ceva permite, se poate de aflat prin interpretare ce interzice, iar atunci când regula ceva interzice, se poate de aflat ce ea permite. În caz că gradul de profesionalism al legiuitorului este considerat de judecători insuficient, interpretarea dreptului va fi o operațiune mai dificilă și nu se va limita la cercetarea lucrărilor preparatorii.
În această ordine de idei, trebuie să menționăm rolul activ al jude- cătorului, ca urmare a afirmării concepției conform căreia judecătorul nu poate fi doar un executant fără viziune și fără rațiune, el angajân- du-și personalitatea sa în activitatea de aplicare, implicit, interpretare a dreptului.
Probleme dificile apar în cazul lacunei în drept. Lacuna este o lipsă totală de reglementare juridică sau o lipsă de norme ce prevăd circum- stanțele concrete ale cazului? În primul caz, ar fi vorba de lacună a dreptului, iar în al doilea - de lacună a legii. În calitate de lacună a fost calificat și cazul contradicției dintre două norme, care reglementează aceeași situație, așa-numita lacună de conflict. Unii autori consideră că nu orice absență de reglementare juridică reprezintă o lacună, că la- cunele pot fi doar de ordin logic sau sistematic, adică acele lacune ce rezultă dintr-o lipsă de coerență logică a sistemului juridic pozitiv.
Prof. Sofia Popescu a divizat lacunele în adevărate și false, menți- onând că lacuna adevărată reprezintă lipsa normei aplicabile care ar re- glementa relația socială de natură juridică, iar cea falsă se înregistrează atunci când, deși norma există, ea este nesatisfăcătoare, ori atunci când o relație socială fără natură juridică ar pretinde nefondat reglementarea juridică. Lacunele adevărate trebuie să fie completate de către legiuitor, iar cele false sunt depășite de către cel ce aplică dreptul în cadrul pro- cesului de interpretare.
Alți autori raportează problema lacunelor la profesionalismul le- giuitorului și califică lacunele ca scuzabile sau primare, dacă au fost condiționate de absența necesității de reglementare juridică a unei re- lații sociale la momentul adoptării actului normativ-juridic. Lacune in- pardonabile au fost considerate cele ce sunt rezultatul impreviziunii de către legiuitor a necesității reglementării juridice a unor relații sociale ce reclamă această reglementare. Tot o astfel de calificare au primit și lacunele datorate ignorării de către legiuitor a regulilor tehnicii juridice, rezultatul fiind reglementarea incompletă, insuficientă și contradictorie.
Lacuna juridică poate exista din momentul adoptării actului norma- tiv ca urmare a unei elaborări nejudicioase, dar poate apărea și după un interval de timp drept urmare a dezvoltării relațiilor sociale. Legiuitorul poate lăsa intenționat unele probleme deschise, considerându-le prea delicate sau prea mărunte pentru a fi reglementate pe cale legislativă. Din analiza opiniilor exprimate în literatura juridică rezultă că lacunele în drept vizează două situații: prima rezultă din lipsa de reglementare, iar cea de-a doua - dintr-o reglementare nesatisfăcătoare, inclusiv con- tradictorie.
Lacuna juridică este o problemă a interpretării, esența ei se găsește în lege și cel ce o depistează este, de obicei, judecătorul. Judecătorul nu poate refuza examinarea unei cauze din motiv că legea este neclară sau lipsește, altfel se va face vinovat de denegare de justiție - refuz nejustificat al cauzei cu care a fost sesizat, îngrădind persoanei accesul liber la justiție (art.5 (4) Cod civil: „Instanța nu este în drept să refuze înfăptuirea justiției în cauzele civile pe motivul că norma juridică lip- sește sau este neclară”).
Pe parcursul istoriei, au fost instituite două modalități de a depăși lacunele: - prin obligația impusă judecătorului de a se referi la o autori- tate exterioară lui, care este legiuitorul; - prin obligația impusă judecă- torului de a rezolva el însuși dificultatea ivită.
Cea de-a doua modalitate recomandă judecătorului să aplice analo- gia, principiile generale ale dreptului, să urmeze cutuma, dacă ea există, să se bazeze pe considerații raționale de justiție, de utilitate socială sau de echitate și să se inspire în toate aceste demersuri, din doctrină și din jurisprudență.
În multe cazuri, lacunele pot fi depășite de judecători prin aplicarea analogiei. Analogia este considerată de logică atât drept o formă de ra- ționament, un mijloc de completare a lacunelor în procesul de aplicare a dreptului, cât și un argument al interpretării logice folosit în cadrul interpretării propriu-zise. Analogia poate fi utilizată în cazul unor cir- cumstanțe asemănătoare, este utilizată în cazul concretizării principiilor generale, este procedeul prin care din principiu se deduce o regulă care se referă în aceeași măsură la starea de fapt reglementată pe cale juridi- că ca și la cea nereglementată juridic ș.a.
În literatura juridică, s-a pus întrebarea, dacă în cazul lacunei jude- cătorul interpretează sau creează dreptul. Majoritatea autorilor din țările familiei romano-germanice de drept consideră că judecătorul în cazul lacunei, aplicând analogia, interpretează dreptul, deși analogia este cali- ficată ca un procedeu de completare a dreptului pozitiv, dar numai pen- tru o situație concretă, adică completarea în acest caz este de unică dată. În ceea ce privește depășirea lacunelor de către interpret, s-au avansat mai multe teorii, cum ar fi: Teoria interpretării corective; Teoria in- terpretăriiprogresive sau evolutive; Teoria interpretării binevoitoare; Teoria interpretării adecvate.
Pentru a rezolva cazurile dificile, judecătorul este nevoit să recurgă la evidențierea valorilor fundamentale ale societății. Valorile reprezintă criterii de apreciere a lucrurilor, faptelor, evenimentelor, persoanelor, relațiilor, ideilor, stărilor de spirit la care se raportează omul și în func- ție de care își orientează atitudinile. Judecătorul trebuie să interpreteze cu bună credință normele în conformitate cu valorile acceptate de ma- joritatea populației. Această regulă de aur a interpretării satisface două cerințe - cea a împărțirii justiției și cea a consolidării sentimentului juridic al societății vizavi de valorile protejate.
La formarea poziției obiective a judecătorului va contribui experien- ța lui, studiile, cunoașterea valorilor acceptate de națiunea căreia îi slujeș- te. Valorile fundamentale ale societății și statului sunt, de obicei, arătate în Constituții, ca de exemplu, Constituția Republicii Moldova se referă la valorile supreme ale societății umane - demnitatea omului, drepturile și libertățile lui, libera dezvoltare a personalității umane, justiția, egalitatea juridică, ordinea constituțională și pluralismul politic. Dar chiar atunci când valorile nu sunt indicate expres ca valori în textul Constituției, ele servesc ca standard în interpretarea acestui text. Principiile generale ca, de exemplu, cele ale egalității, libertății, justiției sunt mai dificil de inter- pretat. Aceste principii se concretizează în cadrul practicii judiciare.
Pentru că principiile dreptului sunt expresia valorilor promovate și protejate de drept, în caz că toate celelalte încercări de a interpreta drep- tul au eșuat, judecătorul trebuie să apeleze la principiile generale ale dreptului - ale justiției, egalității, dreptății, echității. Aplicarea principi- ilor este o operațiune deosebit de dificilă, fiindcă ele nu condiționează nici un rezultat detaliat cu o anumită stare de fapt, ele sunt doar puncte de pornire în procesul de interpretare. Dificultatea interpretării în acest caz reiese din faptul că principiile au un grad sporit de generalitate, depășind pe cel al normelor obișnuite. Trecerea de la o speță concretă la alta se înfăptuiește nu numai la nivelul normelor concrete, ci și pe baza principiilor generale, caci ele reprezintă elementul de legătură a normelor juridice într-un sistem de drept.
Deci, în cadrul interpretării, judecătorul: - clarifică sensul norme- lor juridice aplicate speței; - actualizează sensul normelor juridice prin raportare la valorile sociale tradiționale și actuale; - asigură progre- sul dreptului, adică dă un răspuns adecvat la progresul societății. Prin aceasta judecătorul, utilizând actele normativ-juridice, dar și jurispru- dența, doctrina și arta interpretării, găsește soluțiile adecvate la proble- mele supuse soluționării.
În acest cadru al analizelor trebuie să menționăm și despre spe- cificul metodologic al activității jurisdicționale a Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), organ jurisdicțional internațional pentru statele-membre ale Consiliului Europei.
Curtea prin deciziile sale stabilește dacă a fost încălcată Convenția, competența sa extinzându-se asupra tuturor cauzelor ce privesc apli- carea Convenției cu care o sesizează statele contractante și cetățenii acestora.
În procesul jurisdicțional al Curții Europene al Drepturilor Omului o atenție sporită se acordă spiritului legii. O importanță majoră metodo- logică pentru țările-membre ale Consiliului Europei o are interpretarea Convenției Europene a Drepturilor Omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În opinia mai multor specialiști, care au fost și judecători la Curtea de la Strasbourg, interpretarea Convenției se face prin metoda evolutivă, metodă susceptibilă de a introduce un element de dinamism în Convenție.
Din acest punct de vedere, o importanță crescăndă are practica ju- diciară a Curții Europene, dat fiind faptul că Curtea nu numai că stabi- lește dacă a fost sau nu încălcată Convenția, dar își extinde competen- ța asupra tuturor cauzelor ce privesc aplicarea Convenției, având deci plenitudine jurisdicțională. Drepturile fundamentale constituie parte integrantă a principiilor generale de drept, a căror respectare Curtea Europeană caută să o asigure.
În fond activitatea de interpretare a Curții Europene se bazează pe regulile cuprinse în Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor din 1969, dar nu numai, Curtea apelează și la alte reguli care nu sunt cuprinse în Convenția de la Viena, dar care sunt foarte importante și au valoarea unor principii pentru activitatea Curții. Dintre acestea pot fi numite - principiul interpretării flexibile și neformale a prevederilor normative, care asigură o protecție largă și efectivă drepturilor omului, dând prioritate spiritului și nu literei legii. În doctrina interbelică fran- ceză se exprimase opinia că interpretarea poate fi de două feluri: - mo- destă, prin căutarea voinței legiuitorului, - radicală, prin căutarea ideii legii pentru a construi în afara dispozițiilor legiuitorului căi și mijloace mai bine ajustate pentru realizarea acestei idei. Dintre acestea cea de-a doua formă era utilizată mai rar.
Actualmente, Curtea Europeană abordează chestiunea privind spi- ritul legii tocmai ținând cont de unitatea dintre litera și spiritul legii, dar aplică prioritar acea regulă de interpretare care este în spiritul Con- venției pentru a evita soluțiile dogmatice, arbitrare, abuzive, urmărind protecția drepturilor individuale.
Un alt principiu important este principiul interpretării evolutive, care permite conceptelor cu conținut variabil sau al căror sens se poate modifica în timp interpretarea lor, în lumina condițiilor actuale. Aces- te principii fac ca interpretarea CEDO să asigure o coerență necesară dreptului, un dinamism satisfăcător al sistemului drepturilor omului și tocmai, în acest sens, o importanță majoră pentru țările-membre ale Consiliului Europei o are interpretarea Convenției Europene de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Drepturile fundamentale constituie parte integrantă a principiilor ge- nerale de drept, respectarea cărora Curtea Europeană caută să o asigure.
În conformitate cu articolele Convenției, Curtea Europeană a Drep- turilor Omului are competența de a aplica și interpreta Convenția. Ține de finalitatea însăși a Convenției postularea unei interpretări uniforme pentru toate statele ce o aplică și ca această interpretare să fie cât posibil mai armonioasă. Este de notorietate publică faptul că deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului produc efecte directe și indirecte asupra activității autorităților publice ale statelor-membre ale Consiliului Euro- pei. Efectele indirecte ale jurisprudenței CEDO se întemeiază pe prin- cipiul de respectare a tratatelor, convențiilor, căci, aderând la Consiliul Europei și ratificând Convenția Europeană, statul s-a obligat să asigure respectarea Convenției, oferind fiecărei persoane aflate sub jurisdicția sa dreptul la un recurs în fața Curții Europene, astfel consimțind la pro- tecția garantată de standardul cel puțin minim al Convenției Europene.
Dintre efectele indirecte unul este deosebit de fructuos, și anume, cel care este consecința interpretării date de Curtea Europeană, unii autori chiar numind-o „autoritatea lucrului interpretat”, prin analogie cu noțiu- nea de „autoritate a lucrului judecat”. Se pune întrebarea: de ce instanțele judecătorești naționale ar ține cont de interpretările Curții de la Strasbo- urg, dacă între ele și Curtea Europeană nu există o legătură ierarhică și, în plus, în cadrul Convenției Europene nu există sistemul chestiunii pre- judiciale care este prezent în sistemul Uniunii Europene. Răspunsul ține atât de prerogativele Curții Europene, cât și de calitatea interpretărilor date de Curtea de la Strasbourg. Interpretarea de către Curtea Europeană a Convenției este una evolutivă și dinamică, nu numai în litera, dar și în spiritul Convenției. La nivel de jurisprudență a Curții de la Strasbourg se regăsesc atât regulile de drept continental, cât și cele proprii sistemului anglo-saxon, un exemplu elocvent fiind regula precedentului, care, fără a fi explicit consacrată, este utilizată de Curte și aceasta îi sporește coe- rența deciziilor. Autoritățile naționale (legislative, executive, judiciare), elaborând sau aplicând dreptul, îl interpretează, ținând cont de deciziile CEDO, interpretările formulate de aceasta cu ocazia adoptării deciziilor. Astfel autoritatea lucrului interpretat de CEDO este considerată o valoa- re, iar a accepta o valoare înseamnă a admite ca ea să exercite o influență determinantă asupra acțiunilor și asupra intenției de a acționa.
Dar deoarece drepturile garantate de Constituție se regăsesc și în Convenție, reiese că și controlul de constituționalitate, când este vorba de drepturile persoanei, va fi concomitent și control de convenționalitate.
În acest context, judecătorilor naționali le revine sarcina de a pro- teja drepturile persoanelor, dar ei trebuie să activeze într-un cadru nor- mativ adaptat exigențelor CEDO. Această sarcină însă nu se epuizează prin armonizarea legislativă, ci impune și o ajustare jurisprudențială în domeniul protecției drepturilor omului. Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova și-a activizat procedura de examinare a compatibi- lității jurisprudenței naționale cu exigențele jurisprudenței Curții Euro- pene a Drepturilor Omului, supunând reexaminării și propriile decizii. Așa de exemplu, prin hotărârea din 22 decembrie 2008 au fost abrogate 6 hotărâri anterioare ale Plenului Curții Supreme de Justiție, datând din anii 1999-2002.
Curtea Supremă de Justiție în cadrul hotărârilor sale atenționează instanțele judecătorești asupra faptului aplicării corecte a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a interpretărilor date de Curte. În general aceste intervenții se fac prin:
- adresarea recomandărilor privitor la aplicarea dispozițiilor Convenției și a interpretărilor date lor de Curtea de la Stras- bourg (de exemplu, hotărârea Plenului Curții Supreme de Jus- tiție din 30.03.2009);
- simpla citare a cazurilor deciziilor date contra Republicii Mol- dova (de exemplu, hotărârea Plenului Curții Supreme de Jus- tiție din 14.11.2008);
- explicarea unor noțiuni, principii (de exemplu, hotărârea Ple- nului Curții Supreme de Justiție din 16.03.2009). Deși toate aceste intervenții își au rolul lor în acordarea de ajutor instan- țelor în vederea protecției și promovării drepturilor persoa- nelor, ultimele sunt deosebit de utile la nivel jurisprudențial, deoarece există dificultăți de aplicare a interpretărilor date de Curtea Europeană.
Judecătorii naționali trebuie să activeze într-un cadru normativ și jurisprudențial adecvat Convenției Europene. În caz contrar, aplica- rea Convenției la nivelul jurisdicțiilor naționale poate da naștere unei anarhii jurisprudențiale incompatibile cu obiectul și scopul Convenției Europene a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului. Au- toritatea lucrului interpretat de Curtea Europeană este una relativă, dar judecătorul național care nu cunoaște interpretarea Curții ori o aplică în mod eronat, încalcă dispoziția Convenției Europene care trebuie să se înțeleagă în lumina jurisprudenței Curții de la Strasbourg.
Dimensiunea valorică a metodologiei Curții Europene se axează pe valorile adevărului, libertății, justiției, securității juridice. Judecătorii naționali trebuie să fie prudenți, atenți și bine informați asupra practicii Curții de la Strasbourg.