Drept

Tema argumentării, comunicării în drept ramâne a fi un subiect care se bucură de actualitate începând cu antichitatea greacă, izvor al democrației de tip contemporan. Cunoscut este faptul că pentru gre- cii antici meseria de avocat era una inutilă și impracticabilă, motivul acestei situații fiind în cultura acestui popor care considera că fiecare cetățean al statului de la naștere trebuia învățat două lucruri - oratoria, punându-se în special accentul pe teoria argumentării, și cunoașterea legilor statului, pentru ca eventual dacă apare un litigiu, o situație de conflict aceștia, cetățenii, să fie capabili să-și revendice drepturile, să-și apere interesele.

La fel ca și pentru greci, pentru contemporani posedarea metodolo- giei argumentării este o necesitate, doar că deja specializată și raportată în special la practicarea meseriei de jurist. În acest cadru, argumentarea reprezintă o formă de comunicare instrumentală, care se bazeazăpe ra- ționamente și dovezi pentru a influența convingerile și comportamentul cuivaprin folosirea de mesaje orale sau scrise. Deci, argumentarea este în același timp parte componentă și instrument al comunicării juridice, prin practicarea căreia realizăm importante lucruri, cum ar fi:

• prevenim încălcarea drepturilor și libertăților;
• înlăturăm riscul de a greși, de a abuza sau de a persista în gre- șeală;
• economisim timp și bani adresându-ne documentat chiar ace- lor organe ale statului obligate să ne apere;
• avem o conduită ce nu va intra în conflict cu legea;
• avem o putere de convingere, argumente și succes în identi- ficarea și buna folosire a probelor în apărare sau în acuzare după caz;
• înțelegem locul și rolul persoanelor, autorităților, societății în domeniul comunicării.

Tradițional, argumentarea a fost considerată totalitatea mijloacelor pe care le folosim pentru a ne fundamenta opiniile și pentru a le împăr- tăși altora. Ca instrument argumentarea este un set de concepte sau de idei care permit să realizăm ceva pentru a-i influența pe ceilalți, care ne fac să înțelegem cum raționăm și cum transmitem raționamentele noastre celorlalți.

Teoria argumentării poate fi definită și ca un studiu al tehnicilor dis- cursive ale raționamentului practic. În acest caz, practicarea argumentă- rii urmărește determinarea unei/sau unor persoane să adere la anumite idei sau opinii. În ultimă instanță, argumentarea se referă la modul de adresare unui interlocutor cu un argument (un raționament bun) pentru a-l face să admită o concluzie și pentru a-l determina să adopte compor- tamente adecvate acesteia. Din acestea deducem că scopul argumentării este de a persuada un auditoriu sau o persoană, iar extensiunea acestui termen este alcătuită de ceea ce ține de plauzibil și probabil.

Studiul teoriei argumentării dezvăluie anumite dispute asupra teo- riei argumentării. Acestea sunt determinate de diferențele pe care le în- tâlnim în cele câteva definiții formulate asupra termenului “argument”, care nu delimitează cu precizie semnificația acestuia. Pot fi menționate cel puțin două moduri de interpretare: - ca variabilă independentă a unei funcții, sau ca propoziție considerată adevărată și utilizată pentru a de- monstra o altă propoziție. Un lucru este cert, argumentarea se referă la o anumită realitate discursivă și posedă trăsături caracteristice proprii, care, în viziunea lui O. Reboul, sunt următoarele:

1. Orice argumentare întotdeauna este realizată în funcție de un anumit auditoriu, fiind racordată la nivelul și așteptările aces- tuia.
2. Datorită utilizării limbajului natural în argumentare, termenii întrebuințați suntpolisemantici și din această cauză ei pot avea sensuri diferite.
3. Argumentarea nu este marcată atât de mult de rigurozitate ca demonstrarea, ea nu este inflexibilă și poate fi modificată în de- pendență de situație.
4. În esență, argumentarea este polemică, opunându-se unei alte argumentări, ea poate fi respinsă.

Adesea se întâmplă că pentru mulți argumentarea și demonstrarea adevărului unui enunț sau a validității unui raționament este unul și același lucru. Această confuzie trebuie clarificată și depășită, deoarece mecanismele procesului de argumentare aparțin limbilor naturale, pe când cele ale demonstrației aparțin logicii. Dacă în cadrul demonstrării putem vorbi despre completitudine și rigurozitate, atunci în argumen- tare doar de concludență. Dacă argumentarea poate fi realizată în afara demonstrării, atunci inversul nu este posibil, orice demonstrare presu- pune și un act argumentativ. În afară de aceasta, argumentarea comportă un grad mai înalt de libertate în plasarea argumentelor, utilizarea lor și oferă posibilitatea utilizării chiar și a emoțiilor pe post de argument, pe când demonstrarea se caracterizează pe un grad mai înalt de rigorizitate. În plus, trebuie de menționat că argumentarea este un proces complex, care are scopul de a valida anumite poziții, opinii etc. În această privin- ță, A.Aarnio formulează cerințele de bază pe care trebuie să le respec- tăm în formularea argumentelor și realizarea argumentării:

• Argumentele trebuie să satisfacă anumite criterii logice, deoa- rece unul și același argument nu poate fi utilizatpentru a argu- menta opinii contrare și una și aceeași persoană nu poate fo- losi o afirmație doar ca argumeunt, dar și ca contraargument.
• Argumentele utilizate trebuie săfie relevante pentru situația la care se referă, în mod direct să reflecte subiectul discursului și să susțină premisele de bază ale acestuia.
• Raportate la realitate argumentele trebuie săfie valide.
• Dacă argumentele se referă la decizii alternative care pot fi acceptate, nu poate fi vorba de o validare propriu-zisă, ci doar de un anumit grad de acceptabilitate.
• Fiecare dintre argumente trebuie să aibă ca sistem de referin- ță un anumit cadru valoric, care trebuie raportat sistemului de valori al auditoriului.
• Fiecare dintre argumentele utilizate trebuie să posede grad diferit de relevanțăpentru discursul retoric.

Ca structură argumentarea se caracterizează prin următoarele ele- mente distincte:

• Teza de argumentat;
• Mijloacele de întemeiere (argumentele);
• Reguli de gândire (inferență, raționament) ce realizează legă- tura dintre teza de argumentat și argumente.

În practicarea argumentării sunt importante două aspecte: unul le- gat de limbaj și cel legat de organizarea ideilor aflate în acest limbaj. Argumentarea poate fi cercetată doar prin luarea în considerare a tezei de argumentat, a argumentatorului, dar și a destinatarului argumentării. Argumentatorul urmărește să transmită opinii convingătoare destina- tarului ce poate avea o opinie opusă, nici o opinie, sau o oarecare altă opinie. Argumentarea este prezentă acolo, unde nu există posibilitate de formalizare și adevărul stă sub semnul probabilului.

Argumentul trebuie să îndeplinească trei funcții: să indice (fapte, nor- me, valori, principii), să exprime (atitudinile cognafective ale utilizatoru- lui), să determine asumarea (modificarea stării psihologice a publicului).

În ceea ce privește tipologia argumentelor, atunci în acest cadru ne vom opri la una dintre cele mai simple clasificări, după care argumen- tele sunt împărțite în trei subcategorii sau familii. Anume este vorba despre argumentele utilizate în cele trei tipuri de oratorie. Încă Aristotel în Rethorike dezvoltă un model, considerat universal, al argumentării. Astfel discursul acționează pe trei nivele ale personalității umane: pa- thosul, logosul, ethosul (în limba greacă - „obicei”).

Argumentele legate de ethos sunt argumente de ordin afectiv și moral (atitudinile pe care trebuie să le ia un orator pentru a inspira în- credere auditoriului său). Argumentele ce se referă la ethos sunt alcă- tuite din tradiții, credințe și obiceiuri. Oratorul, în acest cadru, poate selecta diverse strategii de argumentare, cum ar fi cea a bunului simț, a sincerității și bunăvoinței etc.

Argumentele legate de pathos sunt argumente de ordin pur afectiv, destinate să trezească emoții, pasiuni și sentimente, să fie deci adaptate profilului psihologic al publicului vizat.

Argumentele legate de logos se adresează rațiunii și pot fi: deduc- tive, care se bazează pe implicația logică, regula reciprocității, relațiile cauză/efect; analogice, etimologice, cauzale, opozitive etc.

Iar modelul argumentativ folosit se individualizează din două per- spective: cea a celui care realizează argumentarea și a persoanei sau publicului spre care este orientată argumentarea.

Indiferent de modelul de argumentație preluat, important este să se conștietizeze faptul că argumentele nu au o existență în sine, deoarece ele nu există independent de vorbitor și ascultător și din această cauză trebuie să fie luate în considerare următoarele momente:

1. Apriori trebuie făcută o sistematizare a argumentelor. Alegerea argumentelor și ordinea în care ele vor fi prezentate depind de factori conjuncturali: persoane implicate, loc, subiectul tratat etc.
2. Oamenii sunt diferiți, implicit ei vor reacționa în mod diferit la argumente identice. Din această cauză, trebuie ca vorbitorul foarte bine să gândească formularea argumentelor.
3. Nu mai puțin importantă este ordinea în care sunt prezentate ar- gumentele, acest fapt chiar poate juca un rol decisiv. Argumentul dintâi trebuie să fie cel mai tare.
4. Fiecare dintre argumentele utilizate trebuie să se integreze în discurs, ele fiind apreciate după modul de contextualizare.

Fiecare dintre aceste agrumente au fost și sunt utilizate în practica comunicării cotidiene și de specialitate. În special, cu referire la do- meniul dreptului, găsim forme deosebite de utilizare și manifestare a acestora, căci în acest cadru argumentarea poate fi concepută ca tehnică juridică. În acest sens, pentru început vorbim despre raportarea argu- mentelor la o teorie generală a comunicării juridice și la rolul comuni- cării și al mecanismelor pe care acest domeniu ni le propune.

Comunicarea juridică cuprinde totalitatea procedeelor juridice afla- te la îndemâna practicienilor dreptului fiind utilizate, de către aceștia, în perimetrul instituțiilor abilitate, în scopul aplicării concrete a normelor la realitatea vieții sociale. Ea poate fi definită, conform opiniei autorilor lucrării Ghidul avocatului de succes, ca ansamblul tuturor instrumente- lor, mijloacelor și procedeelor juridice, aflate la îndemâna specialistului din domeniu și folosite de acesta. Cu ajutorul lor, în cadrul procesului de comunicare juridică, de exemplu avocații urmăresc, prin interpreta- rea și aplicarea concretă a normelor juridice la realitățile vieții sociale, să influențeze intima convingere a instanțelor, dar și a celorlalți actori implicați, în vederea obținerii unor soluții favorabile pentru clienții lor, adică celor interesați direct în cauza respectivă. În acest cadru, ca punct de referință și cu un înalt grad de aplicabilitate, putem invoca modelul empirico-funcționalist al lui Harold Laswell, care în totalitate descrie specificul argumentării din drept: Cine sunt actorii? Ce spun ei? Pe ce canale? Cui spun? Cu ce efecte?

Juristul din ziua de azi trebuie să se creeze pe el însuși, să-și perfec- ționeze calitățile personale, un element important fiind posedarea artei argumentării, în sensul lui M.Manolescu, deoarece un mijloc care poate fi utilizat și se află la îndemâna juristului este limbajul și cele două func- ții de bază ale acestuia - una semnificativă și una sugestivă.

În această ordine de idei, menționăm că o argumentare completă are ca cerință prezența a ceva ce este recunoscut unanim. Această cerin- ță presupune existența unor reguli de tehnică argumentativă. Gh.Mihai propune reguli de tehnică argumentativă retorică, ca regula stabilizării, regula continuării, regula limitării, regula înțelegerii, regula redistribu- irii argumentelor, regula substituirii argumentelor.

Regula stabilizării. În dialog o dezbatere nu avansează către o stare de echilibru, dacă în orice moment afirmațiile asupra cărora s-a stabilit acordul sunt readuse în discuție. Dar, într-o anumită măsură, trebuie admis să se realizeze o revenire asupra acordurilor prealabile, în funcție de consecințele ulterioare.

Regula continuării, care spune că pentru a se ajunge la echilibru, se cere o continuitate în aprofundarea aceluiași subiect și evitarea schim- bării constante a subiectului.

Regula limitării. În argumentare sensurile subiectului trebuie să fie epuizate prin limitarea acesteia la sensurile ei.

Regula înțelegerii. În dialog trebuie ca partenerii să poată modifica subiectul discuției, dar numai printr-un acord reciproc, existând o înțe- legere minimă asupra tezelor.

Regula redistribuirii argumentelor. Dacă un anumit mod de orga- nizare a argumentelor nu realizează acordul, atunci înseamnă că este posibilă o altă ordine care poate să-l obțină.

Regula substituirii argumentelor. Această regulă presupune că în argumentare să fie permanentă trecerea de la întreg la părți și invers.

În practicarea argumentării, cel implicat își asumă o responsabili- tate enormă. Autorii lucrării O introducere în arta argumentării, citân- du-l pe Stanley G. Rives, sugerează că persoanele care se angajează în argumentare într-o societate democratică trebuie să-și asume următoa- rele obligații morale: 1. răspunderea de a cerceta problema de argumen- tat amănunțit pentru a afla adevărul și de a fi informat; 2. răspunderea de a-și închina efortul binelui general, deoarece interesul general tre- buie să prevaleze interesului personal; 3. răspunderea de a fi rațional;

Răspunderea de a respecta regulile impuse de libera exprimare într-o societate democratică. Libertatea de exprimare înseamnă că oricine are dreptul la propria sa opinie.

Astfel respectarea tuturor acestor standarde morale oferă cel mai bun mijloc de a pleda cum se cuvine. O argumentare este reușită dacă:

• vorbitorii cooperează în respectarea regulilor și realizarea scopului;
• argumentarea este cuprinzătoare dezvoltând subiectul cât se poate de exhaustiv, amănunțit; - este candidă, prin felul în care clarifică o serie de idei și le prezintă spre atenția tuturor; - și dacă este critică prin hotă- rârea de a fundamenta deciziile doar pe acele elemente care au rezistat celei mai riguroase verificări posibile a propozițiilor.