Drept

In dreptul muncii se întâlnesc următoarele categorii de principii:

- Principii fundamentale ale dreptului român acceptate ca idei generale, călăuzitoare, de bază, întâlnite în întreaga legislaţie a României, consacrate de legea fundamentală a ţării - Constituţia - precum şi de Coduri.

Intră în această categorie: principiul democraţiei, principiul egalităţii în faţa legii, principiul legalităţii, principiul separaţiei puterilor în stat^[1].

Fiind principii ale sistemului de drept român, acţionează în fiecare ramură de drept, deci şi în ramura dreptului muncii.

- Principii fundamentale proprii dreptului muncii sunt idei de bază, comune pentru întreaga legislaţie a muncii şi privesc toate instituţiile aparţinătoare dreptului muncii. Intr-o opinie pe care o împărtăşim, aceste principii sunt:

- Neîngrădirea dreptului la muncă şi libertatea muncii

Dreptul la muncă presupune libertatea oricărei persoane de a-şi alege profesia dorită şi locul de muncă, dreptul de a participa la negocieri colective sau individuale, dreptul de a primi un salariu corespunzător muncii depuse etc.

Potrivit art. 3 alin 3 din C. muncii "Nimeni nu poate fi obligat să muncească sau să nu muncească într-un anumit loc de muncă ori într-o anumită profesie, oricare ar fi acestea".

Dreptul la muncă nu include nici obligaţia oferirii unui loc de muncă şi nici obligaţia de a munci.

Se consideră muncă forţată orice muncă sau serviciu impus unei persoane sub ameninţare ori pentru care persoana nu şi-a exprimat consimţământul în mod liber. Totodată, Codul muncii, asemenea Constituţiei, precizează că nu constituie muncă forţată " activitatea impusă de autorităţile publice:

1. în temeiul legii privind serviciul militar obligatoriu;
2. pentru îndeplinirea obligaţiilor civice stabilite prin lege;

 

1. în baza unei hotărâri judecătoreşti de condamnare, rămasă definitivă, în condiţiile legii;
2. în caz de forţă majoră, respectiv în caz de război, catastrofe sau pericol de catastrofe"(art. 4 alin. 3). .

Negocierea condiţiilor de muncă

Dreptul la negocieri colective în materie de muncă este garantat prin textul art. 41 alin. 5 din Constituţie, reluat de Codul muncii în art. 6 alin. 2 (tuturor salariaţilor care prestează o muncă le este recunoscut dreptul la negocieri colective) şi art. 39 alin. 2 lit. k (salariaţii au dreptul la negociere colectivă).

Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 98/1949 privind aplicarea principiilor dreptului de organizare şi negociere colectivă, ratificată şi de România, prevede ca statele ratificante să ia " măsuri corespunzătoare condiţiilor naţionale pentru a încuraja şi a promova dezvoltarea şi folosirea cea mai largă a procedeelor de negociere voluntară a contractelor colective între patroni şi organizaţiile de patroni, pe de o parte, şi organizaţiile de muncitori, pe de altă parte, în vederea reglementării, prin acest mijloc, a condiţiilor de angajare".

În aceeaşi idee, în art. 8 din C. muncii se prevede că "Relaţiile de muncă se bazează pe principiul consensualităţii şi al bunei credinţe. Pentru buna desfăşurare a relaţiilor de muncă, participanţii la raporturile de muncă se vor informa şi se vor consulta reciproc, în condiţiile legii şi ale contractelor colective de muncă".

-  Disciplina muncii reprezintă un principiu fundamental al dreptului muncii, deoarece disciplina şi organizarea muncii sunt noţiuni inseparabile, care practic se condiţionează reciproc. Din acest considerent, art. 263 C. muncii stabileşte că "Angajatorul dispune de prerogativă disciplinară, având dreptul de a aplica, potrivit legii, sancţiuni disciplinare salariaţilor săi ori de câte ori costată că aceştia au săvârşit o abatere disciplinară".

Nerespectarea disciplinei muncii atrage răspunderea disciplinară, angajatorul putând aplica sancţiunile disciplinare prevăzute de art. 264 C. muncii ( acesta sancţiuni vor fi analizate în capitolul " Răspunderea disciplinară").

-  Principiul egalităţii de tratament faţă de toţi salariaţii şi angajatorii, în

sensul interzicerii oricărei discriminări directe sau indirecte faţă de un salariat, bazată pe criterii de sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vârstă, apartenenţă naţională, rasă, culoare, etnie, religie, opţiune politică, origine socială, handicap, situaţie sau responsabilitate familială, apartenenţă sau activitate sindicală.

Se consideră că discriminarea este directă atunci când se produc acte şi fapte de excludere, deosebire, restricţie sau preferinţă, întemeiate pe unul sau mai multe dintre criteriile prevăzute mai sus, având ca scop sau ca efect neacordarea, restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării drepturilor prevăzute în legislaţia muncii.

Discriminarea este indirectă atunci când se produc acte şi fapte întemeiate în mod aparent pe alte criterii decât cele menţionate, dar care produc efectele unei discriminări directe (a se vedea art. 5 din C. muncii).

• Dreptul la odihnă se înscrie între drepturile garantate de către Constituţie (art. 41 alin. 2) şi Codul muncii (art. 139). Dreptul la concediu de odihnă anual plătit este garantat tuturor salariaţilor şi nu poate forma obiectul vreunei cesiuni, renunţări sau limitări.
• Dreptul la protecţia socială rezultă în primul rând din prevederile art. 41 alin. 2 din Constituţie, la care se adaugă prevederile art. 6 din C. muncii potrivit cărora "Orice salariat care prestează o muncă beneficiază de condiţii de muncă adecvate activităţii desfăşurate, de protecţie socială, de securitate şi sănătate în muncă, precum şi de respectarea demnităţii şi a conştiinţei sale, fără nici o discriminare ".

Dreptul la protecţia socială mai include şi dreptul la protecţia datelor cu caracter personal, precum şi dreptul la protecţie împotriva concedierilor nelegale. Adăugăm sfera drepturilor referitoare la protecţia muncii ce fac obiectul Legii securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/14. 07. 2006.

-  Dreptul de asociere este de asemenea un drept de natură constituţională, întrucât art. 40 alin. 1, prevede că „cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere". Codul muncii prezintă o reglementare adaptată în art. 7, stabilind că " Salariaţii şi angajatorii se pot asocia liberpentru apărarea drepturilor şi promovarea intereselor lor profesionale, economice şi sociale".

• Dreptul la grevă este un drept ce aparţine numai salariaţilor, care (conform prevederilor art. 43 alin. 1 din Constituţie) „ au dreptul la grevă pentru apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale". Rezultă că, grevele ce-ar urmări alte scopuri se consideră ilicite. potrivit art. 28 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici (aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 161/2003) dreptul la grevă este recunoscut şi funcţionarilor publici. Detaliile cu privire la organizarea, desfăşurarea şi încetarea grevelor se desprind din prevederile Legii nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă şi vor fi analizate într-un capitol distinct.
• Formarea profesională este un principiu ce rezultă din art. 190 C. muncii în care se precizează:"Angajatorul are obligaţia de a asigura salariaţilor acces periodic la formarea profesională".
• Principiul bunei-credinţe în relaţiile de muncă

In acest sens, participanţii la raporturile de muncă trebuie să se informeze reciproc şi să se consulte respectând prevederile legii şi ale contractelor colective de muncă, asigurând astfel o bună desfăşurare a relaţiilor de muncă. Potrivit art. 8 alin. 1 C. muncii "relaţiile de muncă se bazează pe principiul consensualităţii şi al bunei-credinţe".

 

 

^[1]A se vedea I. Dogaru, Elementele dreptului civil, vol. 1, Casa de Editură şi Presă „SANSA", Bucureşti, 1993, p. 18.