Drept

Codul fiscal al României prevede următoarele principii ale fiscalităţii (art. 3):

 

Vezi Emil Bălan, Drept financiar, ed. a IlI-a, Ed. All Beck,

Bucureşti, 2004

1. a) neutralitatea măsurilor fiscale, în raport de diferite categorii
   de investitori şi capitaluri, cu forma de proprietate, asigurând condiţii
   egale investitorilor, capitalului român şi străin. Potrivit acestui
   principiu, impozitele şi taxele nu vor fi diferenţiate în funcţie de
   cetăţenia investitorului sau originea capitalului (român sau străin) şi
   nici în funcţie de forma de proprietate;
2. certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, termenele, modalitatea şi termenele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine, precum şi să poată determina influenţa deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale. Pentru întărirea acestui principiu, codul fiscal mai prevede că acesta se modifică şi se completează numai prin lege, promovată, de regulă, cu 6 luni înainte de data intrării în vigoare a acesteia. Orice modificare sau completare a Codului fiscal intră în vigoare începând cu prima zi a anului următor celui în care a fost adoptată prin lege. Principiul certitudinii trebuie să asigure contribuabilului convingerea că legea fiscală se aplică de o anumită manieră, că interpretarea ei este unitară, necontroversată şi se aplică la fel în toate situaţiile de acelaşi fel;
3. echitatea fiscală la nivelul persoanelor fizice, prin impunerea diferită a veniturilor, în funcţie de mărimea acestora. Echitate nu înseamnă egalitate. Introducerea cotei unice de impozitare nu înseamnă abdicarea de la principiul echităţii, impozitele fiind diferenţiate atât după mărimea lor, dar şi după natura lor;
4. eficienţa impunerii prin asigurarea stabilităţii pe termen lung a prevederilor Codului fiscal astfel încât să nu ducă la efecte retroactive defavorabile, pentru persoane fizice sau juridice, în raport cu impozitarea în vigoare la data adoptării de către acestea a unor decizii investiţionale majore. Aşa cum rezultă din formulare, acest principiu este strâns legat de cel al certitudinii dar şi de principiul neretroactivităţii legii, în speţă legii fiscale. Rezultă că legea fiscală dispune numai pentru viitor. Condiţionarea de a nu duce la efecte retroactive defavorabile generează asemănări cu legea penală care nu retroactivează decât în cazul legii penale mai favorabile. Deşi nu prevede în acest sens, se poate interpreta că legea fiscală mai favorabilă poate retroactiva. Denumirea principiului, respectiv eficienţei impunerii, impune ca interpretarea şi aplicarea legii fiscale să se facă astfel încât să producă efecte, să nu fie lipsită de efecte, să ducă la realizarea legii fiscale şi ajungerea în buget a sumelor ce se cuvin acestuia. Apreciem că definirea legală făcută acestui principiu în Codul fiscal este imperfectă, deficitară, incompletă.