Republica prezidențială se caracterizează prin alegerea șefului de stat de către cetățeni fie prin vot direct universal, egal, secret și liber exprimat fie indirect prin intermediul colegiilor electorale (electori,S.U.A. de exemplu).[1] Acest mod de desemnare a presedintelui îl situează din punct de vedere legal pe o poziție egală cu parlamentul. Din punct de vedere doctrinar republica prezidențială este fundamentată pe ideea separării puterii de stat, concomitent fiind prevăzute si o serie de contrabalanțe car, în esența lor asigură colaborarea funcțională efectivă a acestor puteri. În cadrul unei asemenea forme de guvernămînt, atît puterea legislativă (Parlamentul), cît şi cea executivă (şeful statului) sînt alese de către popor, legitimitatea lor devenind echivalentă. În republica prezidenţială funcţia şefului de stat este exercitată de către preşedintele statului care, în acelaşi timp, este şi şeful executivului. Guvernul, ca organ colegial, de obicei nu se formează, miniştrii fiind numiţi în funcţie de către şeful statului, în subordinea căruia se află pe tot parcursul activităţii sale. Drept rezultat, guvernul republicii prezidenţiale nu funcţionează ca un organ colegial, membrii săi purtînd răspundere individuală în faţa şefului de stat. Din aceste considerente rezultă că, realmente, caracteristica de bază a republicii prezidenţiale constă în lipsa oricărei forme de responsabilitate politică a guvernului în faţa parlamentului.
În categoria contrabalanţelor şi a măsurilor de intervenţie reciprocă, care asigură colaborarea efectivă a puterilor, îndeosebi a legislativului şi executivului, se înscriu:
- imposibilitatea înlăturării pe cale constituţională a unei puteri de către alta. Impicimentul (destituirea din funcţie a membrilor executivului şi judecătorilor) poate fi aplicat de către parlament numai în cazul în care persoanele nominalizate au comis acţiuni ilicite grave.
- şeful statului intervine în activitatea parlamentului, avînd dreptul de veto suspensiv (numit şi veto de buzunar) faţă de legile adoptate de parlament, pentru înlăturarea căruia este necesar votul calificat al ambelor camere parlamentare.
- şeful statului necesită acordul camerei parlamentare superioare la numirea în funcţie a unor funcţionari publici (miniştri, judecători) sau la ratificarea unor tratate internaţionale . “2. [Tratate, numiri] El va avea puterea, prin şi cu avizul şi acordul Senatului, să încheie tratate cu condiţia ca 2/3 din senatorii prezenţi să fie de acord; şi, prin şi cu avizul şi cu acordul Senatului, el va numi ambasadori, alţi funcţionari publici şi consuli, judecători la Curtea Supremă, precum şi alţi funcţionari ai Statelor Unite ale căror numiri nu sunt prevăzute a fi făcute altfel de prezenta Constituţie şi care vor fi stabilite prin lege; dar Congresul poate acorda prin lege când consider oportun doar Preşedintelui, Curţilor de Justiţie sau şefilor de departamente dreptul de a efectua numirile de funcţionari inferiori.”[2]
- puterea judiciară, pe lîngă activitatea judecătorească, exercită şi controlul constituţionalităţii actelor normative adoptate de către parlament şi şeful de stat, asigurînd, astfel, respectarea legalităţii în activitatea acestor autorităţi publice. Pe lîngă faptul cã această formă de guvernămînt este “aplaudată”, ea nu este lipsită şi de caracteristici depreciative, mai ales prin pericolul transformării executivului într-un organ omnipotent. Această stare de fapt, numită “republică superprezidenţială” sau “prezidenţialism”,[3] se caracterizează prin concentrarea tuturor atribuţiilor de bază ale puterii în competenţa şefului de stat. Prezidenţialismul a fost cunoscut mai ales în America Latină şi Africa de Nord.
[1] Dr. În Drept Alexandru Arseni , Drept Constituîțional și instituții politice, Vol. II, Chișinău 1997,pag.215
[2] Constituția S.U.A. ,1787 ,art.II sec.2(2)
[3] I.Deleanu, Конституционное (государственное) право зарубежных стран, pag.313