Drept

1.1. Cuprinsul procedurii fiscale

În doctrină, ansamblul de acte şi operaţiuni prin care se realizează veniturile bugetelor publice poartă numele de procedură fiscală.

Aceste acte procedurale şi operaţiuni, după momentul îndeplinirilor, pot fi grupate în:

• acte procedurale prealabile de înregistrare fiscală (atribuirea codului de identificare fiscală, declaraţia de înregistrare fiscală, registrul contribuabililor, înregistrarea ca plătitor de T.V.A.);
• acte procedurale şi operaţiuni de constatare a obiectelor impozabile şi taxabile;
• acte procedurale şi operaţiuni de calcul şi individualizare a impozitelor şi taxelor datorate de fiecare subiect impozabil sau taxabil;
• operaţiuni de plată şi încasare a impozitelor, taxelor, contribuţiilor, prelevărilor şi altor sume cuvenite bugetelor publice;
• acte de constatare şi sancţionare a faptelor de încălcare a reglementărilor legale în domeniul fiscal;

>    acte procedurale de executare silită a creanţelor fiscale.

1.2. Principii generale de conduită în domeniul fiscal

Codul fiscal prevede o serie de principii generale de conduită în administrarea veniturilor bugetului general consolidat. Aceste principii generale sunt:

• principiul aplicării unitare a legislaţiei. Este o obligaţie a organului fiscal;
• principiul exercitării dreptului de apreciere. Organul fiscal poate, în limitele contribuţiilor şi competenţelor sale, să aprecieze relevanţa stărilor de fapt fiscale şi să adopte soluţia admisă de lege;

>    principiul rolului activ al organului fiscal. Potrivit acestuia, organul fiscal înştiinţează contribuabilul cu privire la drepturile şi obligaţiile sale:

• este îndreptăţit să examineze, din oficiu, starea de fapt, să obţină şi să utilizeze toate informaţiile şi documentele necesare pentru stabilirea situaţiei fiscale a contribuabilului;
• are obligaţia să examineze obiectiv starea de fapt şi să îndrume contribuabilii să depună sau să corecteze declaraţiile sau alte documente ori de câte ori este cazul;
• decide asupra felului şi volumului examinărilor în limitele prevăzute de lege;
• îndrumă contribuabilul, din proprie iniţiativă sau la solicitarea acestuia, în aplicarea legislaţiei fiscale;

• principiul întrebuinţării limbii oficiale în administrarea fiscală. Aceasta este limba română. Înscrisurile şi documentele justificative redactate în altă limbă se depun însoţite de traduceri în limba română, certificate de traducători autorizaţi. În cazul minorităţilor naţionale se aplică dispoziţiile legale privind folosirea limbii materne;
• principiul dreptului de a fi ascultat. Organul fiscal are obligaţia de a asigura contribuabilului posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere cu privire la faptele şi împrejurările relevante în luarea deciziei, cu excepţiile prevăzute de lege;
• principiul obligaţiei de cooperare. Contribuabilul este obligat să coopereze cu organul fiscal în stabilirea stării de fapt fiscale;
• principiul secretului fiscal. Funcţionarii publici ai organului fiscal, chiar şi după încetarea acestei calităţi, trebuie să păstreze, cu excepţiile prevăzute de lege, secretul asupra informaţiilor fiscale privind contribuabilul, informaţii de care a luat la cunoştinţă în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu;
• principiul bunei credinţe. Relaţiile dintre contribuabili şi organul fiscal trebuie să fie fundamentate pe buna credinţă.

1.3. Înregistrarea fiscală

Persoanele cu drepturi şi obligaţii fiscale sunt înregistrate fiscal, primind un cod de identificare fiscală care va fi:

• pentru persoanele fizice - codul numeric personal;
• pentru persoanele juridice, altele decât comercianţii, precum şi pentru entităţi fără personalitate juridică, codul de înregistrare fiscală atribuit de organul subordonat ANAF;
• pentru comercianţi, inclusiv pentru sucursalele celor care au sediul principal al comerţului în străinătate - codul unic de înregistrare;

-   pentru persoanele fizice plătitoare de T.V.A. - codul de înregistrare fiscală atribuit de organul subordonat ANAF.

În cazul persoanelor plătitoare de T.V.A., codul de înregistrare fiscală este precedat de litera „R".

Codul de înregistrare fiscală se menţionează obligatoriu pe facturi, scrisori, oferte, comenzi sau pe orice alte documente emise.

Declaraţia de înregistrare fiscală se depune în termen de 30 zile de la data înfiinţării sau eliberării actului legal de funcţionare, la organul A.N.A.F. Se întocmeşte pe formular tipizat, pus la dispoziţie de A.N.A.F., care cuprinde: datele de identificare ale contribuabilului, ale împuternicitului, categoriile de obligaţii de plată, datele privind sediile secundare, datele privind situaţia juridică şi alte informaţii necesare administrării sumelor cuvenite bugetului consolidat.

Certificatul de înregistrare fiscală se eliberează de organul A.N.A.F., pe baza declaraţiei de înregistrare fiscală, fiind scutit de taxele de timbru. Comercianţii care desfăşoară activitate de comerţ sau prestări de servicii către populaţie, trebuie să afişeze certificatul de înregistrare fiscală la locurile unde desfăşoară activitatea.

> Registrul contribuabililor se ţine de organul fiscal al A.N.A.F. şi conţine datele de identificare ale contribuabilului, categoriile de obligaţii, denumite vector fiscal şi alte informaţii necesare administrării obligaţiilor fiscale.

1.4. Acte procedurale şi operaţiuni de constare a obiectelor impozabile şi taxabile, de calcul şi individualizare

Declaraţia fiscală, act distinct de declaraţia de înregistrare fiscală, se depune de contribuabil la termenele prevăzute de lege sau de Ministerul Economiei şi Finanţelor. Se întocmeşte pe formular pus la dispoziţie de organul fiscal şi trebuie însoţită de documentaţia cerută de prevederile legale. Stă la baza calculului obligaţiei fiscale. Pot fi corectate de contribuabil, din proprie iniţiativă. Declaraţia fiscală poate fi redactată de organul fiscal, dacă, din motive independente de voinţa contribuabilului, acesta este în imposibilitatea de a scrie. Se depune fie direct la registratura organului fiscal, fie prin scrisoare recomandată, prin mijloace electronice sau prin sisteme de transmitere, la distanţă.

Stabilirea impozitelor, taxelor şi altor sume cuvenite bugetului consolidat se face prin:

-  declaraţia fiscală, depusă de către contribuabil;

-  decizia de impunere, emisă de organul fiscal, în celelalte cazuri.

> În scopul stabilirii obligaţiilor fiscale şi a stării de fapt fiscale, contribuabilii sunt obligaţi să ţină evidenţe fiscale, potrivit

legii.

1.5. Actul administrativ fiscal

Actul administrativ fiscal face parte din categoria actelor juridice, fiind o manifestare expresă de voinţă, făcută în scopul stabilirii, modificării sau stingerii drepturilor şi obligaţiilor fiscale.

Se emite numai în formă scrisă şi trebuie să conţină următoarele elemente: denumirea organului fiscal emitent; data emiterii, data la care îşi produce efectele; datele de identificare a contribuabilului; obiectul actului; motivele de fapt; temeiul de drept; numele şi semnătura persoanei împuternicite de organul fiscal; calea de atac, termenul de depunere şi organul la care se depune contestaţia; ştampila organului fiscal competent.

Comunicarea actului administrativ fiscal se poate face: direct contribuabilului, la organul fiscal, sub semnătură; prin poştă, cuscrisoare recomandată cu confirmare de primire; prin fax sau e-mail dacă poate fi confirmată primirea. Când contribuabilul sau altă persoană îndreptăţită lipseşte sau refuză să primească, comunicarea se face prin publicarea unui anunţ într-un cotidian central de largă circulaţie şi/sau într-un cotidian local ori în Monitorul Oficial, Partea a IV-a. Comunicarea se consideră făcută în a cincea zi de la data publicării anunţului.

Opozabilitatea. Actul administrativ fiscal produce efecte de la data comunicării sau la o dată ulterioară menţionată în acesta.

Nulitatea. Actul administrativ fiscal este lovit de nulitate pentru lipsa unuia din următoarele elemente:

-  numele, prenumele, calitatea şi semnătura împuternicitului organului fiscal;

• numele şi prenumele contribuabilului;
• obiectul actului administrativ.

Nulitatea se poate constata la cerere sau din oficiu.

> îndreptarea erorilor materiale din actul administrativ fiscal se poate face la cererea contribuabilului sau din oficiu. Actul corectat se comunică contribuabilului.

În concluzie, în sens larg, contenciosul fiscal desemnează totalitatea formelor de control al legalităţii titlurilor de creanţă fiscală şi al modului de realizare a acestora prin modalităţile de colectare a creanţelor fiscale, exercitate la cererea celor care se consideră vătămaţi în drepturile sau interesele lor legitime, de către organele administrative fiscale specializate şi de către instanţele judecătoreşti, după o procedură specială.

Raliindu-ne unei opinii exprimate în literatura juridică de specialitate^[1], pornind de la criteriul organului competent să soluţioneze litigiul iscat şi al procedurii aplicabile, contenciosul fiscal românesc actual poate fi clasificat în: contencios fiscal de drept comun şi contencios administrativ fiscal.

Contenciosul fiscal de drept comun desemnează acţiunile şi căile de atac prin care instanţele judecătoreşti de drept comun soluţionează după regulile de procedură comună litigiile iscate între contribuabili şi organele fiscale ale statului sau ale unităţilor administrativ-teritoriale. în momentul actual, dreptul pozitiv cunoaşte două mijloace procesuale de realizare a contenciosul fiscal dedrept comun, şi anume: contestaţia la executarea silită a creanţelor fiscale, reglementată de art. 169-171 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată^[2], prin Legea nr. 241/2005 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale^[3], prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 129/2005^[4], prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 165/2005^[5] şi, respectiv, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2006^[6] şi cererea de reexaminare în materia taxelor judiciare de timbru, reglementată de art. 18 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru^[7].

Contenciosul administrativ fiscal este o specie a contenciosului administrativ, desemnând ansamblul căilor de atac împotriva titlurilor de creanţă şi a altor acte administrative fiscale^[8], prin care se solicită diminuarea sau anularea impozitelor, taxelor, contribuţiilor, datoriei vamale, precum şi a majorărilor de întârziere ori a altor sume constatate şi măsuri aplicate de organele administrative fiscale centrale şi locale, care se soluţionează după o procedură specială de către organe administrative şi instanţe judecătoreşti^[9]. În dreptul pozitiv românesc, sediul materiei contenciosului administrativ fiscal este reprezentat de art. 175-188 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, care, reglementează drept cale administrativă de atac contestaţia, dublată în subsidiar de posibilitatea introducerii unei acţiuni în contencios administrativ reglementată de art. 188 alin. (2) din acelaşi act normativ.

303. D. Popa, Noţiunea, natura juridică şi importanţa contenciosului fiscal, în R.D.C. nr. 7-8/2001, pp. 302-303.

^[2] M. Of. nr. 863 din 26 septembrie 2005.

^[3] M. Of. nr. 672 din 27 iulie 2005.

^[4] M. Of. nr. 887 din 4 octombrie 2005 [O.U.G. nr. 129/2005 a fost aprobată cu modificări prin Legea nr. 166/2006 (M. Of. nr. 436 din 19 mai 2006)].

^[5] M. Of. nr. 1100 din 6 decembrie 2005 [O.U.G. nr. 165/2005 a fost aprobată cu modificări prin Legea nr. 158/2006 (M. Of. nr. 444 din 23 mai 2006)].

^[6] M. Of. nr. 271 din 27 martie 2006.

^[7] M. Of. nr. 173 din 29 iulie 1997.

^[8] Codul de procedură fiscală a reglementat în art. 175 alin. (2) şi posibilitatea introducerii contestaţiei împotriva refuzului nejustificat de a emite un act administrativ fiscal, refuzul nejustificat având, în concepţia doctrinei dreptului administrativ, natura juridică a unui „act administrativ prin asimilare". În acest sens, a se vedea Al. Negoiţă, Noţiunea actului administrativ, în Dreptul nr. 7/1997, pp. 38-43.

^[9] În acelaşi sens, a se vedea şi C. D. Popa, Noţiunea, natura juridică şi importanţa contenciosului fiscal, în R.D.C. nr. 7-8/2001, p. 302.