Teoretic, de acest drept beneficiază orice cetăţean european. Practic, cetăţenii noilor membrii ai UE pot fi supuşi unor măsuri tranzitorii care pot limita accesul pe piaţa muncii din vechile state membre pentru o perioadă de maximum 7 ani.
Dreptul la liberă mişcare este unul din drepturile de bază ale cetăţenilor UE. Acest drept este prevăzut în Tratatele ce guvernează UE şi în Directivele şi Reglementările UE. Prezentul document descrie regulile generale privind libera mişcare.
În linii mari, prevederile Tratatelor cu privire la libertatea de mişcare se aplică în acelaşi mod celor 10 state membre care au aderat la UE în 2004 şi celor două noi state membre (Bulgaria şi România) care au aderat în ianuarie 2007.
Tratatele UE au un număr de prevederi care tratează libertatea de mişcare a persoanelor şi, în mod specific, libertatea de mişcare a muncitorilor. Tratatele stipulează că fiecare cetăţean al Uniunii va avea dreptul de a se mişca şi de a locui liber în cadrul teritoriului Statelor Membre, conform limitărilor şi condiţiilor stipulate în Tratatul CE şi măsurilor adoptate în vederea aplicării sale.
Tratatele conţin o prohibiţie (interdicţie) generală privind discriminarea pe motive de naţionalitate şi declară în mod expres că libertatea de mişcare pentru muncitori are ca rezultat "abolirea oricărei discriminări pe bază de naţionalitate între muncitori ai Statelor Membre cu privire la angajare, remuneraţie şi alte condiţii de muncă şi angajare"[1]. În acest sens, mult mediatizată a fost cauza adusă cu succes, în faţa curţii de fotbalistul Jean-Marc Bosman, acesta a susţinut că aşa-zisa clauză a naţionalităţii existentă în fotbalul profesionist ce contravenea articolul 48 al Tratatului Comunităţii Economice Europene, deoarece limitează libertatea de mişcare a lucrătorilor în interiorul Uniunii.[2]
Libera circulaţie a forţei de muncă stabilită prin articolul 48 nu este menită numai să realizeze o piaţă comună în beneficiul economiei statelor, ea are scopul de a acorda dreptul lucrătorilor de a-şi ridica standardul de viaţă prin orice mijloac, chiar dacă acesta nu este suficient pentru atingerea nivelului minim de subzistenţă într-un stat nume. Fapt pentru care lucrătorul are mijloace adiţionale, cum sunt sprijinul familei sau proprietăţile private pentru a-şi suplimenta veniturile, nu afectează statutul său de lucrător protejat în cadrul Comunităţii. Membrilor familiei lucrătorului care se deplasează li se asigură, de asemenea, dreptul de intrare şi şedere pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene. Familia este definită, în acest contex, ca fiind compusă din soţia(ul) lucrătorului şi descendenţii lor direcţi care au vârsta sub 21 ani sau care se află în întreţinerea lor, precum şi rudele directe întreţinute în linie ascendentă ale lucrătorului şi ale soţiei lui.
[1] Leicu Corina – Drept Comunitar, Ed.Lunima Lex, Bucureşti, 1998, pag.170
[2] Stoica Camelia – Libera circulaţie a persoanelor în Uniunea Europeană, Ed. Oscart Print, Bucureşti, 2001, pag.65