Principiul liberei circulaţii se aplică tuturor lucrătorilor cetăţeni ai statelor membre, inclusiv celor din teritoriile care intră sub jurisdicţia statelor membre. Cum anume se poate stabili însă dacă un cetăţean reprezintă sau nu un lucrător? Întrucât nu se putea apela nici la Tratat, nici la legislaţia derivată pentru a da o definiţie termenului "lucrător", a fost de competenţa Curţii de Justiţie să determine atât semnificaţia cât şi aplicabilitatea termenului.
Termenul de lucrător se referă la toţi aceia care desfăşoară activităţi pe baza unui contract de muncă, cu precizarea că aici sunt incluşi şi cei care lucrează cu jumătate de normă. În cadrul acquis-ului, lucrătorul este definit ca fiind persoana care pentru o perioada determinată de timp furnizează servicii pentru şi sub îndrumarea unei alte persoane în schimbul acestei activităţii fiind remunerată.
O definiţie mai amplă a lucrătorului poate fi utilizată pentru a include:
- Indivizii care au un loc de muncă la care sa revină sau la care deja lucrează;
- Indivizii care sunt în somaj involuntar şi caută de lucru într-o altă ţară care a ratificat Acordul Economic European;
- Indivizii care au lucrat în ţara gazdă dar sunt şomeri sezonieri ca urmare a unor incapacităţi generate de boală, accidente sau care au ajuns la vârsta de pensionare.
Pentru a ocupa un loc de muncă, lucrătorul migrant trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii prevazute de legislaţia naţională, ca şi lucrătorul provenit din statul de primire. Trebuie subliniat faptul că, din momentul în care o persoană are statutul de "lucrător", dreptul comunitar îi conferă acesteia o serie de beneficii. Mai mult, o persoană odată acceptată ca lucrător migrant, se poate bucura fără excepţie de aceleaşi drepturi ca orice alt lucrător care are cetăţenia ţării respective. Lucrătorii care migrează nu pot fi trataţi diferit de cei ai statului gazdă din punct de vedere al condiţiilor de angajare, al remunerării, concedierii sau reangajării. În plus, se vor bucura de aceleaşi avantaje sociale şi fiscale ca cei ai statului gazdă[1]. Noţiunea de "avantaj social[2]" nu poate fi interpretată într-o manieră restrictivă.
Avantajele sociale şi fiscale acordate lucrătorilor comunitari migranţi sunt aceleaşi cu cele ale lucrătorilor naţionali, putând fi:
- Dreptul de sejur al concubinei;
- Ajutorul acordat pentru acoperirea cheltuielilor necesare studiilor în cazul studenţilor şi al elevilor;
- Prestaţia socială menită să asigure un minim al mijloacelor de existenţă;
- Venitul garantat al persoanelor vârstnice de către legislaţia statului membru;
- Alocaţia pentru handicapatul adult;
Regimul limbii folosite în materie judiciară într-un stat membru a fost considerată un avantaj social. În cazul Mutsch[3], un procuror belgian a încercat – din motive cunoscute numai de acesta – să împiedice un luxemburghez de a se adresa unui tribunal penal în limba germană … deşi acesta locuia în Eupen (o localitate belgiană în care limba folosită este germana), belgienii având în schimb acest drept, Curtea Europeană de Justiţie a decis că, în ciuda faptului că această condiţie lingvistică nu are de a face cu contractul de angajare, alegerea limbii în faţa instanţei este o problemă importantă; dacă cetăţenii străini sunt trataţi diferit din acest punct de vedere, se poate crea un obstacol în calea liberei circulaţii a forţei de muncă. Acordarea acestor avantaje sociale şi fiscale are loc, de cele mai multe ori, în urma verificărilor de către autorităţile administrative competenete a documentelor privind situaţia persoanei în cauză.
Lucrătorul provenit dintr-un alt stat membru se bucură de toate drepturile şi de toate avantajele acordate lucrătorilor naţionali în ceea ce priveşte locuinţa, inclusiv dreptul de a se înscrie, în regiunea unde lucrează, pe lista celor care solicită locuinţă, în această situaţie, familia lucrătorului, deşi rămasă în statul de provenienţă, este considerată ca fiind rezidentă în statul de primire, în măsura în care lucrătorii din statul naţional beneficiază de o prezumţie similară[4].
[1]www.eur-lex.europa.eu - Regulamentul (CEE) nr. 1612/68 al Consiliului, 15.12.1968 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității, Art. 7
[2] Voicu Marin – Drept comunitar. Teorie şi jurisprudenţă, Ed. Ex ponto, Constanţa, 2002, pag.101
[3] Ţinca Ovidiu – Drept social comunitar, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag.91-97
[4] Ţinca Ovidiu – Drept social comunitar, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag.125-126