Drept

Răspunderea patrimonială se întemeiază, conform art. 269 şi 270 din Codul muncii, pe normele şi principiile răspunderii civile contractuale, având izvor în încheierea contractului individual de muncă, având caracter reparatoriu. Faţă de aceste dispoziţii, răspunderea patrimonială din Dreptul muncii este, ca natură juridică, o varietate a răspunderii civile contractuale. Sediul materiei se află în cap. III din Titlul XI -Răspunderea juridică, din Codul muncii, art. 269-275.

De asemenea, există unele acte normative, anterioare Codului muncii (Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor sau Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor) care au rămas în vigoare, în tot sau în parte, şi care constituie dispoziţii speciale, derogatorii de la dreptul comun consacrat de Codul muncii.

Existenţa acesteia este determinată de încheierea şi executarea contractului individual de muncă, putând avea ca obiect repararea prejudiciilor materiale şi/sau morale, în cadrul ei neoperând prezumţia de culpă, iar în situaţia prejudiciului produs de mai mulţi salariaţi, răspunderea fiecăruia se stabileşte proporţional cu salariul net, de la data constatării pagubei şi în funcţie de timpul efectiv lucrat de la ultimul inventar (în cazul gestionarilor).

Răspunderea patrimonială a salariaţilor cunoaşte unele particularităţi¹⁶¹:

1. este condiţionată de existenţa şi executarea contractului individual de muncă;
2. poate avea ca obiect atât repararea prejudiciilor materiale, cât şi morale;

1. c) ca regulă, nu operează prezumţia de culpă;
2. în cazul în care prejudiciul a fost produs de mai mulţi salriaţi, iar măsura în care s-a contribuit la producerea acestuia nu poate fi determinată (în sensul că nu se poate stabili gradul de vinovăţie al fiecăruia), răspunderea patrimonială a fiecărui salariat se stabileşte proporţional cu salariul său net de la data constatării pagubei (confrm art. 271, alin. 2 din Codul muncii) şi, atunci când este cazul, şi în funcţie de timpul lucrat efectiv de la ultimul său inventar (în situaţia celor care au calitatea de gestionar);
3. dacă în dreptul comun regula o constituie repararea prejudiciului în natură şi numai în subsidiar, dacă nu mai este posibilă repararea în natură, prin echivalent bănesc, în dreptul muncii, conform art. 273 alin. 1 din Codul muncii, repararea prejudiciului produs de salariat se realizează, de regulă, prin echivalent bănesc, respectiv prin reţineri din salariu;
4. în afara cauzelor de nerăspundere din dreptul comun, în această materie mai există riscul normal al serviciului;
5. g) nu se pot insera în contractul individual de muncă clauze de agravare a
   răspunderii salariatului;
6. h) stabilirea răspunderii patrimoniale se realizează prin procedura soluţionării
   conflictelor individuale de drepturi, în condiţiile Codului muncii şi ale Legii nr. 168/1999
   privind soluţionarea conflictelor de muncă, normele Codului de procedură civilă
   reprezentând dreptul comun;
7. i) executarea silită are un caracter limitat, efectuându-se, de regulă, potrivit art.
   273 din Codul muncii numai asupra unei părţi din salariu (cel mult o treime din salariul
   net, fără a putea depăşi, împreună cu toate celelalte reţineri pe care le-ar avea cel în
   cauză, jumătate din salariul respectiv, în fiecare lună - art. 164, alin. 4 din Codul muncii).

1. Răspunderea patrimonială a angajatorului faţă de salariaţii săi

Se instituie în cazul în care un salariat a suferit un prejudiciu material, în perioada executării contractului individual de muncă, prin fapta angajatorului său.

Sediul materiei este articolul 269 din Codul muncii, care prevede:

„(1) Angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.

(2) In cazul în care angajatorul refuză să îl despăgubească pe salariat, acesta se poate adresa cu plângere instanţelor judecătoreşti competente.

(3) Angajatorul care a plătit despăgubirea îşi va recupera suma aferentă de la salariatul vinovat de producerea pagubei, în condiţiile art. 270 şi următoarele".

Pentru a se institui această răspundere sunt necesare următoarele condiţii cumulative:

• existenţa unui contract individual de muncă;
• existenţa unei fapte ilicite a angajatorului;

-  existenţa unui prejudiciu material suferit de către salariat (fiind necesar să se acopere atât paguba efectivă, cât şi beneficiul nerealizat);

- a legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

2. Răspunderea patrimonială a salariatului faţă de angajator

Se instituie în situaţia în care angajatorului i s-a produs un prejudiciu din vina salariatului şi în legătură cu munca acestuia. Scopurile acestei răspunderi sunt de a apăra patrimoniul angajatorului prin recuperarea pagubei produsă de către salariat, prevenirea producerii altor prejudicii şi apărarea salariaţilor prin instituirea unor măsuri de protecţie, faţă de răspunderea civilă contractuală.

Sediul materiei îl constituie art. 270 din Codul muncii, care prevede: „(1) Salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor.

(2) Salariaţii nu răspund de pagubele provocate de forţa majoră sau de alte cauze neprevăzute şi care nu puteau fi înlăturate şi nici de pagubele care se încadrează în riscul normal al serviciului".

Condiţiile răspunderii patrimoniale a salariatului sunt:

- calitatea de salariat la momentul producerii pagubei (chiar dacă angajatorul nu a încheiat contractul individual de muncă în condiţiile art. 16 din Codul muncii; ucenicul sau cel ce este parte a unui contract de calificare sau de adaptare profesională sunt asimilaţi salariatului; de asemenea cel care prestează muncă la domiciliu poate fi subiect activ al răspunderii patrimoniale). Este considerat salariat şi cel care, cu toate că nu are încheiat un contract individual de muncă în condiţiile art. 16 din Codul muncii, prestează muncă şi produce un prejudiciu în exercitarea acesteia;

- fapta ilicită a salariatului să fie săvârşită în legătură cu munca sa (în acest sens se înţelege nu numai fapta săvârşită de salariat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, ci şi orice faptă care are, într-o formă sau alta, legătură cu atribuţiile de serviciu. „Pentru stabilirea răspunderii patrimoniale caracterul ilicit al faptei se analizează în raport cu obligaţiile de serviciu decurgând din contractul individual de muncă în conţinutul căruia sunt incluse, pe lângă obligaţiile concrete, specifice naturii funcţiei, felului şi locului muncii, toate celelalte îndatoriri prevăzute de legi şi alte acte normative"¹⁶². În legislaţia muncii nu există reglementată răspunderea pentru fapta altuia, fiecare salariat răspunzând pentru fapta proprie.);

-  fapta ilicită şi personală a salariatului să fi produs un prejudiciu material angajatorului

• legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu: pentru a se putea antrena răspunderea patrimonială este nevoie ca prejudiciul apărut în patrimoniul angajatorului să fie rezultatul faptei ilicite a salariatului, săvârşită în timpul sau în legătură cu munca sa;
• vinovăţia salariatului (care presupune discernământul acestuia şi voinţa liberă în momentul săvârşirii faptei. Formele vinovăţiei şi gradele culpei nu au relevanţă în această materie. Prin excepţie, aceasta va fi verificată în ipoteza prevăzută de art. 271, alin. 1 din Codul muncii: „Când paguba a fost produsă de mai mulţi salariaţi, cuantumul răspunderii fiecăruia se stabileşte în raport cu măsura în care a contribuit la producerea ei". Nu poate exista, fără excepţie, o culpă comună a salariatului şi a angajatorului persoană juridică, dar poate exista o culpă comună a salariatului şi a angajatorului persoană fizică).

3. Cauzele de nerăspundere patrimonială

• executarea unei obligaţii legale sau contractuale (cu condiţia ca ordinul de serviciu să nu fie vădit nelegal. „Executarea unei obligaţii contactuale presupune aducerea la îndeplinire a unei clauze contractuale de care este ţinut angajatorul şi care se execută efectiv prin salariatul în cauză. Dar în această situaţie, dacă acordul angajatorului la respectivul contract a avut caracter vădit ilegal şi salariatul a cunoscut sau putea să cunoască acest lucru, cel în cauză (salariatul) va răspunde patrimonial"^[1]. Atunci când salariatul primeşte un ordin legal - în fond sau în aparenţă - nu este ţinut, ba chiar mai mult, nici nu are dreptul de a-l cenzura sub aspectul utilităţii şi oportunităţii lui şi de a condiţiona executarea lui de concluziile sale personale asupra acestor aspecte, întrucât de ele răspunde superiorul care a emis ordinul. Promovarea unei soluţii contrare ar contrazice ideea de disciplină^[2]);
• starea de necesitate (respectiv situaţia în care fapta a fost săvârşită pentru salvarea de la un pericol iminent a vieţii, integrităţii corporale sau sănătăţii salariatului, a altuia ori a unui bun important al acestuia ori al altuia, ori un interes public);
• forţa majoră (art. 270, alin. 2 din Codul muncii: „Salariaţii nu răspund de pagubele provocate de forţa majoră sau de alte cauze neprevăzute şi care nu puteau fi înlăturate şi nici de pagubele care se încadrează în riscul normal al serviciului") şi cazul fortuit;
• riscul normal al serviciului (riscul normat cuprinde pierderile inerente procesului de producţie în limitele prevăzute de diferite acte normative; riscul nenormat intervine când pagubele sunt neînsemnate, acceptabile pentru activitatea desfăşurată în cazul celor care execută o obligaţie de diligenţă sau atunci când pagubele nu s-au produs din vina unei persoane. Riscul normal al serviciului este constituit din pierderile previzibile şi inerente procesului de producţie, care se încadrează în prevederile unui act normativ sau sunt negociate prin contractul individual sau colectiv de muncă);

În situaţia în care un salariat săvârşeşte o faptă care este, în acelaşi timp atât producătoare de prejudicii pentru angajator, cât şi o abatere disciplinară, acesta va răspunde atât în temeiul răspunderii patrimoniale, cât şi în temeiul răspunderii disciplinare. În acest caz este posibilă cumularea celor două forme ale răspunderii salariatului. Acelaşi lucru se va întâmpla şi atunci când fapta este, în acelaşi timp, şi producătoare de prejudicii pentru angajator şi contravenţie, cele două forme de răspundere cumulându-se.

În cazul în care salariatul a produs o pagubă angajatorului printr-o faptă care constituie infracţiune, acesta va răspunde în temeiul răspunderii civile delictuale faţă de angajator, fără a fi aplicate normele care reglementează răspunderea contractuală particulară în materia Dreptului muncii.

Ştefănescu, I., T., [9], p. 495;

Ţiclea,  Al.,   [11],  p.   843;