Pin It

Sănătatea şi securitatea în muncă, instituţie a dreptului muncii, este un ansamblu unitar de norme juridice imperative care au ca obiect reglementarea relaţiilor sociale ce se formează cu privire la organizarea multilaterală, desfăşurarea şi controlul proceselor de muncă, în scopul asigurării condiţiilor optime, la nivelul ştiinţei şi tehnicii moderne, pentru apărarea vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii tuturor participanţilor în acest proces, prevenirea accidentelor de muncă şi a îmbolnăvirilor profesionale.[1]

Sănătatea şi securitatea în muncă este reglementată în art.41alin.2 din Constituţie, în Codul muncii, în Legea 319/2006[2] a sănătăţii şi securităţii în muncă - act normativ special care stabileşte principiile generale referitoare la prevenirea riscurilor profesionale, protecţia sănătăţii şi securitatea lucrătorilor, eliminarea factorilor de risc şi accidentare, informarea, consultarea, participarea echilibrată potrivit legii, instruirea lucrătorilor şi a reprezentanţilor lor, precum şi direcţiile generale pentru implementarea acestor principii (art.1 alin.2), Legea nr.346/2002, modificată, privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale, Legea nr.418/2004 privind statutul profesional specific al medicului de medicina muncii, Legea nr.226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiţii speciale, precum şi alte acte normative.

Dispoziţii ce reglementează sănătatea şi securitatea în muncă sunt stabilite şi de angajatori în instrucţiunile proprii şi în regulamentele interne.

Un rol important în reglementarea sănătăţii şi securităţii în muncă îl au Contractul colectiv de muncă la nivel naţional pe anii 2007-2010, care la capitolul 3 conţine condiţiile de muncă şi protecţia muncii, precum şi contractele individuale de muncă care, potrivit art.17 alin.2 lit.e din Codul muncii, trebuie să conţină clauze privind riscurile specifice postului.[3]

În Uniunea Europeană a fost emisă o directivă cu aplicabilitate generală -Directiva cadru 89/391 din 12 iunie 1989 - care concretizează prevederile art.137 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene ce stabileşte obligaţia, pentru statele membre, de a promova ameliorarea mediului de muncă pentru a proteja securitatea şi sănătatea lucrătorilor atât din sectorul public (cu excepţia armatei şi poliţiei) cât şi celor din sectorul privat.

Directiva se referă la prevenirea şi eliminarea factorilor de risc şi accidentelor de muncă.[4]

Principiile specifice ce caracterizează sănătatea şi securitatea în muncă şi se evidenţiază din reglementarea acesteia, sunt următoarele:

  • Securitatea şi sănătatea în muncă - problemă de interes general
  • Legătura indisolubilă între dreptul la muncă şi sănătatea şi securitatea în muncă
  • Caracterul preventiv al asigurării sănătăţii şi securităţii în muncă
  • Integrarea sănătăţii şi securităţii în procesele de muncă
  • Realizarea măsurilor de sănătate şi securitate în muncă - obligaţie a angajatorilor.

 

  1. Obligaţiile angajatorului

 

Art.173/C.muncii prevede: „în cadrul propriilor responsabilităţi, angajatorul va lua masurile necesare pentru protejarea securităţii si sănătăţii salariaţilor, inclusiv pentru activităţile de prevenire a riscurilor profesionale de informare si pregătire, precum si pentru punerea in aplicare a organizării protecţiei muncii si mijloacelor necesare acesteia".

Se au în vedere următoarele principii generale de prevenire:

  • evitarea riscurilor;
  • evaluarea riscurilor care nu pot fi evitate;
  • combaterea riscurilor la sursa;

- adaptarea muncii la om, in special in ceea ce priveşte proiectarea locurilor de munca si alegerea echipamentelor si metodelor de munca si de producţie, in vederea atenuării, cu precădere, a muncii monotone si a muncii repetitive, precum si a reducerii efectelor acestora asupra sănătăţii;

  • luarea in considerare a evoluţiei tehnicii;
  • planificarea prevenirii;

- adoptarea masurilor de protecţie colectiva cu prioritate fata de masurile de protecţie individuala;

- aducerea instrucţiunilor corespunzătoare la cunoştinţa salariaţilor.

Ţinând seama de natura activităţilor din întreprindere şi/sau unitate, angajatorul are obligaţia:

  1. să evalueze riscurile pentru securitatea şi sănătatea lucrătorilor, inclusiv la alegerea echipamentelor de muncă, a substanţelor sau preparatelor chimice utilizate şi la amenajarea locurilor de muncă;
  2. ulterior evaluării prevăzute la lit. a) şi dacă este necesar, măsurile de prevenire, precum şi metodele de lucru şi de producţie aplicate de către angajator să asigure îmbunătăţirea nivelului securităţii şi al protecţiei sănătăţii lucrătorilor şi să fie integrate în ansamblul activităţilor întreprinderii şi/sau unităţii respective şi la toate nivelurile ierarhice;
  3. să ia în considerare capacităţile lucrătorului în ceea ce priveşte securitatea şi sănătatea în muncă, atunci când îi încredinţează sarcini;
  4. să asigure ca planificarea şi introducerea de noi tehnologii să facă obiectul consultărilor cu lucrătorii şi/sau reprezentanţii acestora în ceea ce priveşte consecinţele asupra securităţii şi sănătăţii lucrătorilor, determinate de alegerea echipamentelor, de condiţiile şi mediul de muncă;
  5. să ia măsurile corespunzătoare pentru ca, în zonele cu risc ridicat şi specific, accesul să fie permis numai lucrătorilor care au primit şi şi-au însuşit instrucţiunile adecvate.

Când în acelaşi loc de muncă îşi desfăşoară activitatea lucrători din mai multe întreprinderi şi/sau unităţi, angajatorii acestora au următoarele obligaţii:

  1. a) să coopereze în vederea implementării prevederilor privind securitatea, sănătatea şi igiena în muncă, luând în considerare natura activităţilor;
  2. b) să îşi coordoneze acţiunile în vederea protecţiei lucrătorilor şi prevenirii
    riscurilor profesionale, luând în considerare natura activităţilor;
  3. c) să se informeze reciproc despre riscurile profesionale;
  4. d) să informeze lucrătorii şi/sau reprezentanţii acestora despre riscurile

Măsurile privind securitatea, sănătatea şi igiena în muncă nu trebuie să comporte, în nici o situaţie, obligaţii financiare pentru lucrători.

În vederea asigurării condiţiilor de securitate şi sănătate în muncă şi pentru prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale, angajatorii au următoarele obligaţii:

  1. a) să adopte, din faza de cercetare, proiectare şi execuţie a construcţiilor, a echipamentelor de muncă, precum şi de elaborare a tehnologiilor de fabricaţie, soluţii conforme prevederilor legale în vigoare privind securitatea şi sănătatea în muncă, prin a căror aplicare să fie eliminate sau diminuate riscurile de accidentare şi de îmbolnăvire profesională a lucrătorilor;
  2. să întocmească un plan de prevenire şi protecţie compus din măsuri tehnice, sanitare, organizatorice şi de altă natură, bazat pe evaluarea riscurilor, pe care să îl aplice corespunzător condiţiilor de muncă specifice unităţii;
  3. să obţină autorizaţia de funcţionare din punct de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă, înainte de începerea oricărei activităţi, conform prevederilor legale;
  4. d) să stabilească pentru lucrători, prin fişa postului,
    atribuţiile şi răspunderile ce le revin în domeniul securităţii şi
    sănătăţii în muncă, corespunzător funcţiilor exercitate;
  5. să elaboreze instrucţiuni proprii, pentru completarea şi/sau aplicarea reglementărilor de securitate şi sănătate în muncă, ţinând seama de particularităţile activităţilor şi ale locurilor de muncă aflate în responsabilitatea lor;
  6. să asigure şi să controleze cunoaşterea şi aplicarea, de către toţi lucrătorii, a măsurilor prevăzute în planul de prevenire şi de protecţie stabilit, precum şi a prevederilor legale în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, prin lucrătorii desemnaţi, prin propria competenţă sau prin servicii externe;
  7. g) să ia măsuri pentru asigurarea de materiale necesare
    informării şi instruirii lucrătorilor, cum ar fi afişe, pliante, filme şi
    diafilme cu privire la securitatea şi sănătatea în muncă;
  8. h) să asigure informarea fiecărei persoane, anterior angajării în muncă, asupra
    riscurilor la care aceasta este expusă la locul de muncă, precum şi asupra măsurilor de
    prevenire şi de protecţie necesare;
  9. i) să ia măsuri pentru autorizarea exercitării meseriilor şi a profesiilor prevăzute
    de legislaţia specifică;
  10. j) să angajeze numai persoane care, în urma examenului medical şi, după caz, a testării psihologice a aptitudinilor, corespund sarcinii de muncă pe care urmează să o execute şi să asigure controlul medical periodic şi, după caz, control psihologic periodic, ulterior angajării;
  11. k) să ţină evidenţa zonelor cu risc ridicat şi specific;
  12. l) să asigure funcţionarea permanentă şi corectă a sistemelor şi dispozitivelor de protecţie, a aparaturii de măsură şi control, precum şi a instalaţiilor de captare, reţinere şi neutralizare a substanţelor nocive degajate în desfăşurarea proceselor tehnologice;
  13. m) să prezinte documentele şi să dea relaţiile solicitate de inspectorii de muncă în timpul controlului sau al efectuării cercetării evenimentelor;
  14. n) să asigure realizarea măsurilor dispuse de către inspectorii de muncă, cu prilejul vizitelor de control şi al cercetării evenimentelor;
  15. o) să desemneze, la solicitarea inspectorului de muncă, lucrătorii care să participe la efectuarea controlului sau la cercetarea evenimentelor;
  16. p) să nu modifice starea de fapt rezultată din producerea unui accident mortal sau colectiv, în afară de cazurile în care menţinerea acestei stări ar genera alte accidente ori ar periclita viaţa accidentaţilor şi a altor persoane;
  17. q) să asigure echipamente de muncă fără pericol pentru securitatea şi sănătatea lucrătorilor;
  18. r) să asigure echipamente individuale de protecţie;
  19. s) să acorde obligatoriu echipament individual de protecţie nou, în cazul degradării sau al pierderii calităţilor de protecţie.

Angajatorul, în elaborarea măsurilor de securitate şi sănătate în munca, angajatorul se consultă după caz, cu sindicatul, cu reprezentanţii salariaţilor, precum şi cu comitetul de securitate în muncă.

 

. Comitetul de securitate şi sănătate în muncă

 

Comitetul de securitate şi sănătate în muncă este un organ paritar constituit la nivelul tuturor angajatorilor persoane juridice în vederea participării şi consultării periodice în acest domeniu.[5]

Comitetul de securitate şi sănătate în muncă este constituit din reprezentanţii desemnaţi de sindicatele reprezentative din unitate, pe de o parte, şi angajator sau reprezentanţii săi desemnaţi, în număr egal cu cel al reprezentanţilor lucrătorilor, pe de altă parte.[6]

La nivelul fiecărui angajator persoana juridica cu un număr de cel puţin 50 de salariaţi, se impune prin prevederile art.180/alin.1/C.muncii constituirea unui Comitet de securitate si sănătate in munca, iar in cazul in care conditiile de munca sunt grele, vătămătoare sau periculoase, inspectorul de munca poate cere infiintarea acestor comitete si pentru angajatorii cu un număr de salariaţi mai mic de 50.

Excepţional, în cazul unor condiţii de de muncă grele, periculoase, etc., acest comitet se poate constitui şi la angajatorii având mai puţin de 50 de salariaţi.[7]

În cazul în care activitatea se desfăşoară în unităţi dispersate teritorial, se pot înfiinţa mai multe comitete de securitate şi sănătate în muncă, numărul acestora stabilindu-se prin contractul colectiv de muncă aplicabil.

La angajatorii cu un număr redus al salariaţilor, unde nu se constituie comitetul de securitate şi sănătate în muncă, atribuţiile sunt preluate de un responsabil cu sănătatea şi securitatea în muncă.

Comitetul de securitate şi sănătate în muncă coordonează masurile de securitate si sănătate in munca si in cazul activităţilor care se desfăşoară temporar, cu o durata mai mare de 3 luni.

Dintre atribuţiile Comitetul amintim:

  • supraveghează si asigura protecţia sănătate salariaţilor;
  • evaluează si previne riscurile profesionale;
  • contribuie la îmbunătăţirea condiţiilor de munca;

-    participa la elaborarea regulilor specifice fiecărei unităţi si urmăreşte respectarea tuturor dispoziţiilor in domeniul protecţiei muncii, securităţii si sănătăţii in munca, având acces la toate informaţiile din unitate.

 

 

Sanda Ghimpu, Ion Traian Ştefănescu, Şerban Beligrădeanu, Gheorghe Mohanu, Dreptul Muncii, Tratat, vol.III, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982,p.190

[2] Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.646 din 26 iulie 2006

[3] Alexandru Ţiclea, Tratat de dreptul muncii, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p.692

[4] Op.cit., p.694

Alexandru Ţiclea, Codul muncii adnotat, Editura Hamangiu, Bbucureşti, 207, p.603

Art.36 alin.2 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010

Alexandru Ţiclea, Codul muncii adnotat, Editura Hamangiu, Bbucureşti, 207, p.603