Dreptul internaţional umanitar, acceptat în mare parte de toată lumea, a impus anumite restricţii în ceea ce priveşte utilizarea mijloacelor violente, chiar şi în timpul conflictelor armate.
După cel de-al doilea război mondial una dintre dificultăţile întâlnite în încercarea de a defini terorismul a fost aceea a argumentelor războaielor de eliberare. Chiar dacă în încercările de reformare şi dezvoltare a dreptului internaţional umanitar s-a acceptat acordarea unui anumit statut internaţional războaielor de eliberare naţională, nu s-a cedat tentaţiei de a permite celor care au fost angajaţi într-o luptă justă, să utilizeze mijloace şi metode care sunt interzise oponenţilor lor.
Menţinerea principiului egalităţii combatanţilor în faţa dreptului internaţional umanitar, demonstrează existenta unui consens în ceea ce priveşte instituirea unor limitări absolute ale mijloacelor care pot fi utilizate în luptă, depăşirea acestora nejustificându-se nici pentru a apăra cea mai bună dintre cauze[1]. În urma acestui raţionament s-a consimţit interzicerea permanentă, chiar şi pe timp de război, a actelor teroriste.
În acest sens, în mod explicit, în dreptul internaţional comunitar s-au menţionat câteva din actele considerate teroriste chiar în timpul conflagraţiilor, cum ar fi: acţiunile îndreptate împotriva civililor sau împotriva unor categorii de persoane, în funcţie de rasă, etnie, religie ori apartenenţă socială.
În afara cazurilor de conflict armat problema spinoasă a terorismului just se pune cu asiduitate şi în cazul popoarelor oprimate de propriul stat care încalcă grav drepturile omului, în sfera politică, economică şi socială. Este cazul regimurilor de dictatură indiferent că este vorba de factură fascistă, comunistă ori de altă natură.
Dacă în cazul conflictelor armate dreptul internaţional umanitar a stabilit o limită în aceea ce priveşte violenţa admisă, în acest caz problema pare mai dificil de abordat. Este necesar ca în aceste cazuri să se determine atât situaţiile în care violenţa este tolerată, dar şi limitele acestei violenţe. Se pare totuşi că în ceea ce priveşte aceste chestiuni nu se poate vorbi deocamdată de un punct de vedere comun, întrucât statelor le repugnă să recunoască legitimitatea anumitor tipuri de violenţă şi de a oferi un gen de onorabilitate opozanţilor care recurg la mijloace violente. A agrea „sine die” astfel de acţiuni ar însemna acceptarea consecinţelor asupra ţintelor vizate: poliţişti, militari, oameni politici şi chiar a altor „pierderi colaterale", victime surprinse întâmplător în mijlocul operaţiunii.
Tendinţa actuală a statelor, mai ales după atentatele din 11 septembrie, este totuşi aceea de a înclina mai mult spre o atitudine critică faţă de orice violenţă politică manifestată împotriva guvernelor decât a unei poziţii tolerante în baza dreptului popoarelor la autodeterminare.
Considerăm totuşi că a se ignora această problemă presupune asigurarea propriei securităţi, în detrimentul drepturilor omului, caz în care lupta împotriva terorismului s-ar transforma într-o coaliţie avidă de putere.
[1] Grigore Geamănu, Drept internaţional public, vol. I, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, p. 390.