Majoritatea autorilor consideră că acestui fenomen nu i se poate da o singură definiţie, universal valabilă. In limba română termenul este cunoscut cu sensul de „abatere de la moralitate, ca o acţiune de încălcare a limitelor sociale”.
Termenul de corupţie derivă din latinescul „coruptio,-onis" care înseamnă abatere de la moralitate, cinste, dar şi desfrânare, depravare.
În accepţiunea altor autori rădăcina cuvântului „corupţie" ar proveni din verbul latin „rumpere", care înseamnă a rupe, el desemnând, deci, o fractură, o fisură, o infracţiune. Ruptura poate consta în încălcarea unei reguli morale sau a unui cod social, de conduită, ori a unei reglementări administrative, dar de fiecare dată cel dispus la asemenea încălcări urmăreşte obţinerea pentru sine, familie, prieteni sau un grup social, un folos care să fie recompensa directă.
Pe plan internaţional problema noţiunii de corupţie este tratată interdisciplinar şi nu doar penal. J.A.Gardiner aprecia că fenomenului corupţiei nu i se poate da o singură definiţie, deoarece corupţia este o problemă naţională şi internaţională cu multiple forme de manifestare, având diverse accepţiuni.
De asemenea, în concepţia lui E.Hirsch Ballin, fenomenul corupţiei se manifestă pe diferite căi, fiind ca „un monstru cu mai multe capete".
In căutările lor, teoreticienii în domeniu au formulat diverse definiţii, uneori destul de diferite între ele, de la cele cu un conţinut evaziv, ambiguu şi reducţionist până la cele cu o sferă largă de cuprindere care depăşesc cu mult aria a ceea ce poate reprezenta fenomenul cercetat.
Din punct de vedere sociologic corupţia este considerată acea stare de dezechilibru normativ şi moral al acelor societăţi aflate în criză, întrucât ea perturbă grav desfăşurarea relaţiilor sociale la nivel instituţional şi interpersonal, determinând scăderea prestigiului şi autorităţii instituţiilor publice sau private precum şi a unor instanţe specializate de control şi prevenire socială, datorită implicării în diferite afaceri a unor persoane cu funcţii de decizie din domeniul politicului, legislativului, executivului, administraţiei şi justiţiei. Ca fenomen social, corupţia poate fi considerată expresia unor manifestări de descompunere morală, de degradare spirituală, care prin amploarea, intensitatea şi formele ei de manifestare este un adevărat barometru al stării de legalitate şi normalitate a unei societăţi.
Conform opiniei majoritare, corupţia este comportamentul care deviază de la îndatoririle normale ale unui rol public sau violează legi împotriva exercitării anumitor tipuri de influenţă specifică, cum ar fi mita, nepotismul, deturnarea de fonduri
Sensul cel mai apropiat înţelesului majorităţii oamenilor este însă acela prin care se exprimă încălcarea cu bună ştiinţă de către reprezentanţii unor instituţii ale statului, investite cu autoritate, din diverse domenii (economic, politic, administrativ, legislativ, justiţie), a normelor pe care sunt obligaţi să le apere, în schimbul obţinerii unor foloase materiale sau avantaje de orice fel.
În general, din punct de vedere juridic sfera termenului de corupţie este mai restrânsă, prin fapte de corupţie fiind desemnate numai anumite acţiuni ilegale încriminate ca atare în dreptul penal, strâns legate de favorizarea uneia sau mai multor persoane de către un funcţionar, în schimbul obţinerii unor foloase. In unele sisteme de drept penal noţiunea analizată este mai largă, în sfera corupţiei intrând atât faptele menţionate mai sus cât şi alte fapte ilicite referitoare la utilizarea abuzivă şi frauduloasă a puterii (politice, administrative, judecătoreşti), dar şi la fapte care privesc obţinerea unor foloase. Pe această linie se înscriu codurile penale spaniol, portughez, german şi altele.
Astfel, pentru majoritatea sistemelor penale, corupţia este un concept prioritar normativ însemnând încălcarea sau transgresiunea ilegală ori morală a normelor referitoare la îndatoririle funcţionarului public, agenţilor economici sau persoanelor care efectuează diferite operaţii financiare ori bancare. O asemenea viziune asupra corupţiei o au codurile penale ale S.U.A. şi Franţei.
Ca termen strict, actualul nostru cod penal utilizează expres noţiunea de corupţie doar în două situaţii: corupţia sexuală prin care sunt încriminate şi sancţionate actele cu caracter obscen asupra unui minor sau în prezenţa acestuia (art.202 Cod penal) şi coruperea unei persoane de a da declaraţii mincinoase în faţa justiţiei (art.261 Cod penal). Observăm că nici una dintre infracţiunile menţionate nu se referă la aspecte propriu-zise de corupţie, mai mult de principii morale decât juridice. Mai mult, infracţiunile din Codul Penal al României, care vizează strict faptele de corupţie în înţelesul cvasigeneral (luarea de mită, darea de mită, primirea de foloase necuvenite şi traficul de influenţă) nu fac parte dintr-un capitol distinct în a cărui denumire să fie utilizat termenul de corupţie, acestea fiind cuprinse într-un capitol mai larg referitor la infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul. Aceste infracţiuni încriminează acele fapte legate de activitatea unui funcţionar care, direct sau indirect primeşte bani ori alte foloase care nu i se cuvin sau acceptă promisiunea unor astfel de foloase ori nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini, ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau cu scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri.
În ţara noastră, în afara acestor patru infracţiuni de corupţie, atât în Codul penal cât şi în legi speciale, mai sunt încriminate şi alte infracţiuni ce încadrate în această sferă, respectiv infracţiunile prevăzute de Legea nr.78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, care cuprinde şi alte fapte conexe celor din Codul penal, infracţiunile prevăzute de Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale precum şi alte infracţiuni prevăzute de Codul penal (trădarea, trădarea prin transmitere de secrete, spionajul ş.a.)[1].
Având în vedere cele de mai sus, ţinând cont de elementele esenţiale ale fenomenului definim corupţia ca fiind ansamblul activităţilor care se desfăşoară între două părţi în care una dintre ele, făcând apel la funcţia sau calitatea celei de-a doua, oferă acesteia un folos ilegal în schimbul unui avantaj reciproc.
Trăsăturile fenomenului de corupţie
Din definiţia prezentată se desprind şi principalele trăsături caracteristice pe care le vom analiza mai jos, respectiv: existenţa a două părţi în procesul coruptiv; utilizarea abuzivă a funcţiei sau calităţii pe care o are una din părţi; oferirea unui folos ilicit între părţi; facilitarea unui avantaj celui care oferă.
a) Existenţa a două părţi în procesul coruptiv
Corupţia, în sensul analizat de noi, presupune obligatoriu doi poli, respectiv:
- reţeaua sau persoana care corupe (corupătorul), reprezentată de un individ, grup sau organizaţie care utilizează o serie de mijloace imorale şi ilegale prin care influenţează alţi indivizi sau grupuri, în scopul obţinerii unor avantaje;
- reţeaua sau persoana care se lasă coruptă (coruptul), reprezentată de grupul sau organizaţia care acceptă sau se lasă influenţată (cumpărată) sau care abdică de la normele deontologiei profesionale, în scopul obţinerii unor avantaje, utilizând abuziv funcţia pe care o deţine. Corupătorul este cel care caută să-şi asigure protecţia deoarece încalcă legea ori vrea să obţină nemeritat o anumită poziţie, iar coruptul poate fi un funcţionar public sau alt angajat care acceptă propunerea celuilalt.
b) Utilizarea abuzivă a funcţiei sau calităţii pe care o are una din părţi
Coruptul trebuie să deţină o anumită funcţie sau calitate, pe care o foloseşte abuziv în relaţia cu cel corupt. Acesta poate fi poliţist, vameş, magistrat, om politic, bancher etc. De asemenea, poate fi gestionarul unui depozit ce aparţine de o firmă privată, care acceptă să depoziteze o cantitate de droguri în depozitul firmei sau alegătorul care se lasă mituit pentru a-şi da votul.
Coruptului i se poate cere ca în legătură cu funcţia pe care o are, să facă un act (eliberarea unei autorizaţii la care cel care o cere nu are dreptul), să nu facă (neîntocmirea documentelor de constatare în cazul depistării unui transport cu mărfuri de contrabandă) sau să facă un act contrar atribuţiilor (se dispune privatizarea unei societăţi comerciale, deşi nu figura în planul de privatizare).
Se consideră condiţia îndeplinită chiar şi în cazul când poziţia conferită de funcţia sau calitatea coruptului, poate să-1 determine pe corupător să ofere mita, nefiind necesare efectuarea unor activităţi explicite. Exemplificăm în acest sens cazul în care funcţionarul este obligat să efectueze controale periodice la societatea unui comerciant, dar acesta are o atitudine pasivă.
c) Oferirea unui folos ilicit între părţi
Între cele două părţi există o dublă complicitate şi un dublu interes. Una dintre părţi este dispusă să ofere un folos pentru a primi şi ea la rândul ei un contraserviciu. Condiţia de oferire este îndeplinită numai prin simpla acceptare a celui de al doilea, fără ca transferul folosului să se realizeze efectiv. De asemenea, trebuie spus că pot fi oferite sume de bani, bunuri, promisiunea unei promovări sau favoruri sexuale. Totodată, oferirea se poate realiza direct între cele două părţi, corupător şi corupt, dar şi prin intermediul altei persoane, prin gesturi, mesaje etc. Spre exemplu, în cazul în care sunt prinşi că au încălcat legea sau vor să obţină anumite avantaje, cetăţenii turci „fac cu ochiul" sau se trag de lobul urechii spre funcţionarul la care apelează, mai ales în situaţia când nu pot să-şi arate explicit disponibilitatea de a da mită datorită prezenţei altor persoane în zonă.
Ca şi condiţie esenţială trebuie menţionat faptul că folosul oferit trebuie să se înscrie în sfera ilicitului, în sensul că persoana coruptă primeşte un folos la care nu avea dreptul, este ilegal sau imoral.
Folosul oferit poate fi în interesul persoanei corupte, al unei rude, prieten sau organizaţie.
d) Facilitarea unui avantaj celui care oferă
Avantajul pe care îl aşteaptă corupătorul poate îmbrăca diferite forme:poate fi lăsat să desfăşoare o activitate infracţională; poate fi avansat într-o funcţie; este avantajat pentru câştigarea unei licitaţii etc. Toate aceste avantaje pe care le primeşte sau pe care le poate primi trebuie să aibă legătură cu funcţia coruptului, care-i dă dreptul acestuia din urmă să poată răspunde cerinţei mituitorului.
Avantajele pe care le primeşte mituitorul pot fi legale (obţinerea mai rapidă a unei autorizaţii; obţinerea unei indemnizaţii la care are dreptul ec.) dar şi ilegale (încadrarea într-o funcţie fără să aibă studiile necesare; este favorizat într-un dosar penal cu privire la o faptă pe care a comis-o ş.a.).
[1] Vasile Dobrinoiu, op. cit., p. 10, 11. Dan Banciu, ş.a., op. cit., p. 16.