Drept

Asemenea oricărui fenomen infracţional, şi corupţia comportă o analiză atât din perspectiva prevenirii, cât şi din cea a combaterii, evidenţiindu-se o serie de etape ce trebuie parcurse în scopul prevenirii şi combaterii corupţiei.

Conform art. 26 alin. 1 pct. 6 din Legea nr. 218/2002, poliţia culege informaţii în vederea cunoaşterii, prevenirii şi combaterii infracţiunilor, precum şi a altor fapte ilicite.

În literatura de specialitate^[1], se consideră că procesul culegerii informaţiilor este precedat de procesul de căutare a informaţiilor care îl generează şi determină pe cel dintâi.

Culegerea informaţiilor, înţeleasă ca proces acţional „care constă în activităţi concrete, materiale de colectare a datelor, semnelor şi informaţiilor din şi de la diferite categorii de surse deschise, publice, oficiale, semioficiale sau secrete”^[2], trebuie să se desfăşoare cu respectarea următoarelor principii^[3]:

          - legalitatea;

          - respectarea drepturilor şi libertăţilor omului;

          - apolitismul;

          - principiul aflării adevărului;

          - asigurarea conspirativităţii surselor, consfinţită de art. 33 alin. 2 din Legea nr. 218/2002 conform căruia „sursele de informare, metodele şi mijloacele activităţii de culegere a informaţiilor au caracter confidenţial şi nu pot fi dezvăluite de nimeni în nicio împrejurare”.

          - operativitatea şi planificarea.

Organizarea şi funcţionarea activităţii de culegere a informaţiilor pentru activitatea specifică poliţiei se stabilesc prin ordin al ministrului de interne.

De asemenea, ministrul de interne prezintă, anual sau ori de câte ori se impune, Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi comisiilor de specialitate ale Parlamentului României rapoarte referitoare la activitatea de culegere a informaţiilor şi fondurile utilizate în acest scop (art. 33 alin. 6 din legea nr. 218/2002).

Activitatea de culegere de informaţii în materia crimei organizate se realizează printr-o multitudine de forme, metode şi modalităţi^[4], însă, sub aspectul analizei propuse, prezintă interes, posibilitatea legală a folosirii poliţiştilor sub acoperire şi a informatorilor. Astfel, potrivit art. 33 alin. 1^[5] din legea nr. 218/2002, pentru prevenirea şi combaterea corupţiei, a criminalităţii transfrontaliere, a traficului de fiinţe umane, terorismului, traficului de droguri, spălării banilor, infracţiunilor informatice şi a crimei organizate, precum şi a altor infracţiuni grave care nu pot fi descoperite sau ai căror făptuitori nu pot fi identificaţi prin alte mijloace, la propunerea inspectorului general al Inspectoratului General al Poliţiei Române, cu aprobarea ministrului de interne, Poliţia Română poate să folosească poliţişti sub acoperire, în condiţiile prevăzute de Codul de procedură penală. În condiţii excepţionale, dacă există indicii temeinice că s-a săvârşit sau că se pregăteşte săvârşirea uneia dintre infracţiunile menţionate, care nu poate fi descoperită sau ai cărei făptuitori nu pot fi identificaţi prin alte mijloace, Poliţia Română poate folosi informatori.

Într-o opinie^[6], s-a arătat că expresia „investigator^[7] sub acoperire” are două accepţiuni:

          1. Instituţie de drept procesual penal;

          2. Persoană împuternicită de lege să desfăşoare investigaţii sub acoperire.

Într-o altă opinie^[8], pornind de la dispoziţiile art. 224¹ C. proc. pen., investigatorii sub acoperire sunt lucrători operativi din Ministerul Administraţiei şi Internelor, precum şi din organele de stat care desfăşoară, potrivit legii, activităţi de informaţii pentru realizarea siguranţei naţionale, anume desemnaţi în acest scop şi care pot fi folosiţi numai o perioadă determinată.

Integrat surselor umane secrete şi devenit agent de investigaţii, în opinia unui alt autor^[9], el este definit drept „sursa umană care, acţionând în secret, într-un sistem de lucru organizat, urmăreşte adâncirea, completarea, verificarea sau căutarea de informaţii ce interesează securitatea apărării naţionale, siguranţa acţiunilor militare şi a trupelor în operaţie.”

Activitatea investigatorului sub acoperire se desfăşoară potrivit art. 224¹ C. proc. pen., în conformitate cu care pot fi investigatori sub acoperire:

          - lucrători operativi din Ministerul Administraţiei şi Internelor;

          - lucrători operativi din organe de stat care desfăşoară, potrivit legii, activităţi de informaţii pentru realizarea siguranţei naţionale.

Autorizarea folosirii investigatorului sub acoperire este de competenţa procurorilor desemnaţi de procurorii generali ai parchetelor de pe lângă curţile de apel potrivit art. 224² C. proc. pen. şi, aşa cum s-a precizat şi în literatura de specialitate^[10], aceştia pot face parte atât din parchetele de pe lângă curţile de apel, cât şi din parchetele de pe lângă tribunale sau judecătorii, cu condiţia desemnării lor de către un procuror general al unui parchet de pe lângă o curte de apel. Autirizarea este dată pe o perioadă de 60 de zile şi poate fi prelungită pentru motive temeinice, justificate (art. 224²  alin. 2 C. proc. pen.).

Conform art. 224²  alin. 4 şi 5 C. proc. pen., ordonanţa procurorului prin care se autorizează folosirea investigatorului sub acoperire trebuie să cuprindă pe lângă menţiunile prevăzute la art. 203^[11] C. proc. pen. următoarele:

          „a) indiciile temeinice şi concrete care justifică măsura şi motivele pentru care măsura este necesară;

          b) activităţile pe care le poate desfăşura investigatorul sub acoperire;

          c) persoanele faţă de care există presupunerea că au săvârşit o infracţiune;

          d) identitatea sub care investigatorul sub acoperire urmează să desfăşoare activităţile autorizate;

          e) perioada pentru care se dă autorizarea;

          f) alte menţiuni prevăzute de lege.

În cazuri urgente şi temeinic justificate se poate solicită autorizarea şi a altor activităţi decât cele pentru care există autorizare, procurorul urmând să se pronunţe de îndată.”

Deşi în art. 224³ alin. 1 C. proc. pen. legiuitorul dispune că datele şi informaţiile obţinute se vor putea folosi numai în cauza penală şi în legătură cu persoanele la care se referă autorizaţia, în art. 224³ alin. 2 se prevede că aceste date şi informaţii vor putea fi folosite şi în alte cauze sau în legătură cu alte persoane, dacă sunt concludente sau utile.

Identitatea investigatorului sub acoperire nu poate fi dezvăluită în timpul sau după terminarea acţiunii acestuia, însă procurorul care a autorizat operaţiunea are dreptul să cunoască identitatea reală a investigatorului sub acoperire cu respectarea secretului profesional.

Folosirea investigatorului sub acoperire poate fi autorizată cu respectarea următoarelor condiţii^[12]:

          1. să existe indicii temeinice şi concrete că s-a săvârşit sau urmează să se săvârşească o infracţiune;

        2. infracţiunea săvârşită să fie contra siguranţei naţionale, trafic de stupefiante sau arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare de bani, falsificarea de monede ori alte valori, infracţiuni prevăzute de Legea nr. 78/2000^[13] pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, ori a unei alte infracţiuni grave care nu poate fi descoperită sau ai cărei făptuitori nu pot fi identificaţia prin alte mijloace.

Cât priveşte Legea nr. 78/2000, se impune a preciza faptul că prin această lege a fost introdus conceptul de „investigator cu identitate reală”, a căror autorizare poate fi făcută de procuror când există indicii temeinice şi concrete că s-a săvârşit sau că se pregăteşte săvârşirea de către un funcţionat a unei infracţiuni de luare de mită, primire de foloase necuvenite sau trafic de influenţă, în scopul descoperirii faptelor, identificării făptuitorilor şi obţinerii mijloacelor de probă. Investigatorii cu identitate reală pot fi autorizaţi să promită, să ofere sau, după caz, să dea bani ori alte foloase unui funcţionar, în condiţiile art. 254, 256, 257 C. pen.

Instituţia investigatorului sub acoperire a fost introdusă în legislaţia românească prin Legea nr. 143/2000^[14] privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, fiind apoi reglementată şi în alte acte normative.

Astfel, potrivit art. 1 lit. k din această lege, investigatorii acoperiţi sunt poliţişti special desemnaţi să efectueze, sub o altă identitate decât cea reală, cu autorizarea procurorului, pe o perioadă determinată, investigaţii în vederea strângerii datelor privind existenţa infracţiunii şi identitatea făptuitorului, precum şi acte premergătoare, dar în art. 21 din aceeaşi lege prin care sunt stabilite atribuţiile acestora se prevede că procurorul poate autoriza folosirea investigatorilor acoperiţi pentru descoperirea faptelor, identificarea autorilor şi obţinerea de mijloace de probă.

Întrucât la data adoptării Legii nr. 678/2001^[15] privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, nu exista o prevedere generală la care să se facă trimitere, în literatura de specialitate^[16] s-a considerat că dispoziţia art. 22 din această lege privind „posibilitatea folosirii investigatorilor sub acoperire, în condiţiile legii”, ar face trimitere la prevederile Legii nr. 143/2000.

Legea nr. 218/2002 prevede posibilitatea folosirii de poliţişti sub acoperire în cazul prevenirii şi combaterii crimei organizate, după cum acest lucru este consacrat şi în Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea crimei organizate^[17].

Potrivit art. 32 alin. 1 din Legea nr. 218/2002, pentru combaterea infracţiunilor săvârşite în condiţiile crimei organizate ori în interesul urmăririi penale, poliţia poate utiliza metoda livrării supravegheate. Pentru această situaţie, însă, art. 16 din Legea nr. 39/2003, prevede că este necesară o autorizare specială al cărei conţinut este expres menţionat.

În definiţia legală prevăzută de art. 32 alin. 2 din Legea nr. 218/2002, „livrarea supravegheată constituie metoda folosită de instituţiile sau organele legal abilitate, cu autorizarea şi sub controlul procurorului, care constă în permiterea trecerii sau circulaţiei pe teritoriul ţării a drogurilor ori precursorilor şi bunurilor care fac obiectul unor infracţiuni sau ale căror deţinere şi comercializare sunt interzise, în scopul descoperirii activităţilor infracţionale şi al identificării persoanelor implicate”.

Dispoziţiile acestor acte normative destinate luptei împotriva corupţiei, se completează cu cele ale Legii nr. 682/2002^[18] privind protecţia martorilor prin care legiuitorul a instituit un regim legal de audiere a martorilor sub acoperirea anonimatului în materie penală, pentru prima dată în România. Această lege reglementează un sistem de măsuri al căror scop îl constituie asigurarea protecţiei şi asistenţei martorilor a căror viaţă, integritate corporală sau libertate sunt ameninţate datorită deţinerii de către aceştia a unor informaţii sau date cu privire la săvârşirea unor infracţiuni grave, pe care le-au furnizat sau au fost de acord să le furnizeze organelor judiciare şi care au un rol determinat în descoperirea infractorilor şi soluţionarea unor cauze. Organismul însărcinat cu programul de protecţie a martorilor este Oficiul Naţional pentru Protecţia Martorului, care funcţionează în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor.

Dispoziţiile acestei legi se pot aplica următoarelor categorii de martori:

          - cei care prin declaraţiile lor furnizează informaţii şi date cu caracter determinant în aflarea adevărului cu privire la infracţiuni grave sau care contribuie la recuperarea unor prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin săvârşirea unor astfel de infracţiuni;

          - cei care prin informaţii şi date cu caracter determinant contribuie la aflarea adevărului în cauze privind infracţiuni grave sau la prevenirea unor prejudicii deosebite, ce ar putea fi cauzate prin săvârşirea unor astfel de infracţiuni ori la recuperarea acestora, fiind inclusă în această categorie şi persoana care are calitatea de inculpat într-o altă cauză;

          - cei care se află în cursul exercitării unei pedepse privative de libertate şi, prin informaţiile şi datele pe care le furnizează, contribuie la aflarea adevărului în cauze privind infracţiuni grave sau la prevenirea producerii ori la recuperarea unor prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin săvârşirea unor astfel de infracţiuni.

Infracţiunile grave la care face referire legea sunt:

          - Infracţiunile contra păcii şi omenirii;

          - infracţiunile contra siguranţei statului sau contra siguranţei naţionale;

          - terorismul;

          - omorul;

          - omorul calificat;

          - omorul deosebit de grav;

          - infracţiunile privind traficul de droguri şi traficul de persoane;

          - spălarea banilor;

          - falsificarea de monede sau de alte valori;

          - infracţiunile privitoare la nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor;

          - infracţiunile privitoare la regimul materialelor nucleare sau al unor materii radioactive;

          - infracţiunile de corupţie;

          - infracţiunile contra patrimoniului care au produs consecinţe deosebit de grave;

          - orice altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii al cărei minim special este de cel puţin 10 ani sau mai mare.

În acelaşi sens,  al protecţiei martorilor, art. 26 pct. 11 din Legea nr. 218/2002 dispune că poliţia „asigură protecţia martorului, informatorului şi a victimei în condiţiile legii”. Acest text de lege a fost introdus prin Legea nr. 281/2003 şi considerăm că legea la care se face trimitere este Legea nr. 682/2002.

Constanţa asigurării unei protecţii a celor care lucrează sub acoperire a determinat reglementarea prevăzută în art. 33 alin. 4 din Legea nr. 218/2002 potrivit căruia „Ministerul Administraţiei şi Internelor (s.n.) asigură protecţia şi încadrarea în muncă a poliţiştilor care, lucrând sub acoperire, au fost deconspiraţi în împrejurări care exclud culpa lor”.

Pornind de la ideea că orice activitate informativă are o succesiune de etape legiuitorul a stabilit prin art. 33 alin. 7 regula care guvernează celelalte etape ale acestei activităţi. Astfel, colectarea, stocarea şi utilizarea datelor despre persoanele aflate în atenţia poliţiei se fac în conformitate cu legea şi cu principiile internaţionale privind protecţia datelor.

Colectarea informaţiilor presupune strângerea acestora şi selectarea în baza unei analize în vederea stocării numai a acelor informaţii necesare activităţii poliţieneşti şi care pot fi utilizate fie imediat, fie în perspectivă.

Cât priveşte mijloacele de stocare acestea pot fi clasice (fişiere, fişete, fişe, indexuri ale fişelor, notesuri, carnete, agende, mape, registre) sau moderne (baze de date electronice, CD-uri, dischete, microfilme, microfişe)^[19].

Următoarea fază a tehnologiei informaţiilor, deşi nereglementată legal, o reprezintă procesarea sau prelucrarea informaţiilor. Potrivit acestei operaţiuni, informaţiile sunt organizate şi coordonate după anumite criterii, urmând apoi a fi stabilite destinaţiile lor^[20].

Utilizarea, folosirea, valorificarea sau exploatarea informaţiilor constă în posibilitatea luării unor decizii pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii. În acest sens, în literatura juridică se face distincţie între^[21]:

          - informaţii de utilitate tactică, adică imediată;

          - informaţii strategice, adică având o utilitate de perspectivă.

          Cât priveşte combaterea corupţiei la nivel naţional au fost elaborate:

          1. Programul naţional de prevenire a corupţiei şi Planul naţional de acţiune împotriva corupţiei^[22], care au avut următoarele obiective:

          a) Reforma sistemului judiciar;

          b) Reforma administraţiei publice;

          c) Crearea unui sector privat competitiv;

          d) Reforma legislativă.

          2. Strategia naţională anticorupţie pe perioada 2005-2007 şi Planul de acţiune pentru implementarea acesteia^[23], prin care au fost instituite următoarele principii pentru prevenirea şi combaterea corupţiei:

          - principiul prevenirii;

          - principiul coerenţei şi cooperării;

          - principiul transparenţei consultării societăţii civile şi al dialogului social;

          - principiul parteneriatelor public – privat;

          - principiul responsabilităţii;

          - principiul bunei guvernări;

          - principiul satului de drept;

          - principiul eficienţei în combaterea corupţiei.

          Cele trei direcţii de acţiune ale acestor documente au vizat:

          - prevenirea, transparenţa, educaţia;

          - combaterea corupţiei;

          - cooperarea internă şi coordonarea internaţională.

Un ultim aspect necesar a fi menţionat întrucât constituie, aşa cum s-a subliniat şi în doctrina juridică^[24], un risc major la adresa ordinii publice şi siguranţei naţionale, îl constituie corupţia în poliţie, precum şi necesitatea prevenirii şi combaterii acesteia prin instrumente specifice.

Istoria activităţii de poliţie este presărată cu numeroase cazuri în care poliţiştii au încălcat legea iar instituţiile de poliţie nu au reuşit să depisteze devianţele, ori sau complăcut în acestea, ori au încercat să limiteze investigaţiile externe legitime printr-o atitudine de apărare obstrucţionistă^[25].

Corupţia în poliţie nu este un fenomen manifest numai în România, ci este prezent în toate statele lumii^[26], cu o mai mică sau mai mare amploare, fapt ce a determinat ca în doctrină să fie considerat „aproape o problemă universală care afectează multe ţări şi departamente de poliţie şi nu poate fi eradicată numai prin simple măsuri represive”^[27].

Printre cauzele care generează în mod direct sau favorizează fenomenul corupţiei în poliţie,pot fi enumerate următoarele^[28]:

• avansarea în grad şi funcţie în mod preferenţial sau pe alte criterii decât cele ale competenţei;
• nivelul scăzut al salarizării comparativ cu cel din sectorul privat;
• modificarea frecventă a legislaţiei;
• acceptarea cu uşurinţă a micii corupţii percepută frecvent de opinia publică şi înţeleasă ca fiind o dovadă de respect, recunoştinţă şi bună creştere;î
• lipsa de fermitate a şefilor faţă de poliţiştii suspectaţi că au comis acte de corupţie;
• comportamentul uman.

Cât priveşte formele în care poate fi întâlnită corupţia în poliţie, acestea merg de la forme simple constând în favoruri acordate unor persoane în schimbul unor sume de bani sau al altor avantaje şi până la cea mai complexă reprezentată de crima organizată.

Deşi în societatea contemporană rolul normelor juridice în reglementarea conduitei umane şi profesionale a individului este predominant, ţinând seama de repoziţionarea în contextul european a valorilor morale, spirituale şi deontologice, ar fi necesar a se atribui o mai mare importanţă regulilor etice, insistându-se pe conştientizarea poliţistului asupra funcţiei sale şi pe respectul faţă de aceasta, şi mai puţin, sau oricum mai slab manifestat, pe caracterul represiv al legii în raport cu faptele de corupţie posibil a fi săvârşite de poliţişti. În acest sens, pe plan internaţional preocupările de codificare a normelor deontologice specifice muncii de poliţie se regăsesc în codul de conduită al persoanelor responsabile cu aplicarea legii, adoptat de Adunarea Generală O.N.U. prin rezoluţia nr. 34-169 din 17 decembrie 1979, rezoluţia 690 (1979) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei relative la declaraţia cu privire la poliţie.

Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a adoptat la 19 septembrie 2001 Recomandarea (2001) 10 privind necesitatea introducerii unui Cod de etică în poliţie, inspirându-se în elaborarea acestuia din  Convenţia Europeană a Drepturilor   Omului. Acest Cod a fost conceput ca un set de norme impuse de standardele societăţii modeme constituite pe principii democratice şi a fost determinat de faptul că ţările europene se aflau în plin proces de reorganizare a sistemelor poliţieneşti în sensul promovării şi consolidării valorilor democratice, în contextul aderării la Uniunea Europeană.

Preocupările au continuat şi în anul 2004 s-a desfăşurat în Olanda Conferinţa privind standardele de etică, în sectorul public, ocazionată de reuniunea europeană a Comitetului de Miniştri.

În plan intern, dând expresie manifestărilor europene şi internaţionale în sensul codificării normelor etice şi deontologice, prin H.G. nr. 991/2005 a fost adoptat Codul de etică şi deontologie al poliţistului  care stabileşte regulile de conduită a poliţistului  în exercitarea atribuţiilor profesionale care decurg din legislaţia aplicabilă personalului Ministerului Administraţiei şi Internelor. Scopul acestuia îl constituie asigurarea conduitei etice a poliţistului prin formarea şi promovarea unei culturi profesionale adecvate, formarea şi educarea  personalului în spiritul acesteia, prevenirea abaterilor comportamentale, îmbunătăţirea calităţii serviciilor, protecţia persoanelor şi a poliţiştilor şi realizarea, pe această cale, a echilibrului între drepturile cetăţenilor, interesele autorităţilor publice, drepturile şi obligaţiile personalului instituţiei.

Referitor la atitudinea faţă de corupţie poliţistului îi sunt interzise următoarele:

• să tolereze actele de corupţie;
• să utilizeze abuziv autoritatea publică pe care i-o conferă statutul său;
• să uzeze de calitatea sau de funcţia îndeplinită pentru rezolvarea unor interese de ordin personal;
• să pretindă sau să accepte bani, bunuri ori valori în scopul de a îndeplini sau de a nu îndeplini atribuţiile profesionale;
• să primească sarcini, misiuni sau lucrări care excedează competenţelor stabilite prin fişa postului.

Poliţistul trebuie să ia atitudine faţă de actele de corupţie manifestate în cadrul instituţiei, având obligaţia de a informa superiorii şi alte organe competente cu privire la cazurile de corupţie despre care a luat cunoştinţă. Un aspect specific oricărei profesii, inclusiv celei de poliţist, îl reprezintă funcţionarea „Codului tăcerii”, care  constă în atitudinea pe care o adoptă un poliţist faţă de o abatere comisă de un coleg al său de care a luat cunoştinţă nemijlocit şi pe care din diferite motive nu o raportează superiorilor săi, trecând-o sub „tăcere”.

Asemenea României, şi alte state europene au elaborat coduri de etică ale poliţistului.

Astfel, în Irlanda de Nord, în preambulul Codului de etică al Serviciilor de Poliţie se menţionează că „profesia de poliţist este una onorabilă care joacă un rol important in menţinerea unei societăţi drepte şi cinstite”.

În Olanda, în Codul de onoare al Poliţiei se arată că: „În calitate de ofiţer de poliţie, societatea v-a dat puteri speciale. Este un motiv de mândrie. Să le luaţi în serios şi să le folosiţi într-un mod potrivit! Sunteţi perfect conştient de rolul social şi de funcţia mediatoare pe care o aveţi... etc.” iar la capitolul numit „Independenţa” se specifică:

• ofiţerul de poliţie este extrem de rezervat în situaţiile când i se oferă cadouri;
• nu-şi foloseşte poziţia pentru a-şi „aranja” diferite reduceri la
  cumpărarea de bunuri sau servicii;
• în viaţa sa particulară evită contactele de risc ridicat şi întreţine la vedere legături profesionale bine organizate;
• raportează şefului ierarhic toate activităţile externe retribuite sau nu etc. Potrivit experţilor, rolul poliţiei în funcţionarea statului de drept este atât de important încât nivelul democraţiei dintr-o ţară poate fi determinat doar examinând comportamentul poliţiei statului respectiv.

În Statele Unite ale Americii pentru combaterea corupţiei se folosesc teste de integritate aplicate în mod aleatoriu şi cu obiective precise.

Mijloacele cele mai eficiente în eradicarea fenomenului corupţiei în poliţie sunt considerate a fi^[29]:

• supravegherea electronică;
• folosirea de operaţiuni sub acoperire^[30];
• proceduri avansate de investigare;
• instituirea protecţiei şi imunităţii martorilor;
• garantarea imunităţii unui poliţist să depună mărturie împotriva colegilor corupţi..

Etica poliţienească este o necesitate deoarece "activitatea de poliţie are nevoie de oameni, ce dovedesc o certă putere de judecată, un caracter ferm, o conştiinţă clară şi spirit de justiţie; conducerea unei astfel de activităţi trebuie să se concentreze asupra evitării a tot ceea ce le-ar putea diminua sau anihila aceste rare şi preţioase calităţi.

Cât priveşte combaterea corupţiei interne în România, potrivit Sintezei evaluării Poliţiei Române în anul 2005^[31], toţi şefii din Poliţia Română care deţineau mai mult de 5 ani aceeaşi funcţie, au fost reevaluaţi, în urma evaluărilor au fost eliberate fie prin pensionare, fie ca urmare a unui management defectuos, 681 de posturi de conducere, din care 85 funcţii de inspectori şefi, directori din aparatul central şi adjuncţii acestora. Conştientizarea propriului rol al poliţiştilor în societate s-a concretizat în modele comportamentale reprezentate de 7 poliţişti care au sesizat încercarea de a fi mituiţi. Infracţiunile de corupţie în rândul poliţiştilor se reduc cu 69%, de la 49 la 15. Raportat la totalul personalului încadrat, numărul poliţiştilor cercetaţi sub aspectul comiterii de acte de corupţie este nesemnificativ, ponderea fiind de 0,03%.

^[1] S. Petrescu, Arta şi puterea informaţiilor, Editura Militară, Bucureşti, 2003, p. 23.

^[2] Idem, p. 23-24.

^[3] C. Voicu, Adriana Camelia Voicu, I. Geamănu, op. cit., 2006, p. 279-280.

^[4] A se vedea în acest sens, C. Voicu, Adriana Camelia Voicu, I. Geamănu, op. cit., 2006, p. 280-281.

^[5] Textul alin. 1 al art. 33 din legea nr. 218/2002 a fost reprodus aşa cum a fost modificat prin art. IV din Legea n. 281/2003.

^[6] D. Voica, „Investigatorul sub acoperire o nouă instituţie a dreptului procesual penal român”, în Dreptul nr. 5/2004, p. 8.

^[7] Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române prin investigator se înţelege „persoana care cercetează, studiază minuţios, sistematic cu scopul de a descoperi ceva”.

^[8] C. Voicu, Adriana Camelia Voicu, I. Geamănu, op. cit., 2006, p. 282.

^[9] S. Petrescu, op. cit., 2003, p. 38.

^[10] D. Voica, op. cit., în Dreptul nr. 5/2004, p. 12-13.

^[11] Menţiunile art. 203 C. proc. pen. se referă la: „Data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea celui care o întocmeşte, cauza la care se referă, obiectul actului sau măsuri procesuale, temeiul legal al acesteia şi semnătura celui care a întocmit-o ”.

^[12] D. Voica, op. cit., în Dreptul nr. 5/2004, p. 12; C. Voicu, Adriana Camelia Voicu, I. Geamănu, op. cit., 2006, p. 281-282.

^[13] Publicată în Monitorul Oficial nr. 219 din 18 mai 2000, cu modificată şi completată prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în Monitorul Oficial nr. 279 din 21 aprilie 2003, Legea nr. 521/2004 pentru modificarea şi completarea legii nr. 78/2000 publicată în Monitorul Oficial nr. 1123 din 21 noiembrie 2004, O.U.G. nr. 124/2005 publicată în Monitorul Oficial nr. 842 din 19 septembrie 2005 şi O.U.G. nr. 50/2006 privind unele măsuri pentru asigurarea bunei funcţionări a instanţelor judecătoreşti şi parchetelor şi pentru prorogarea unor termene publicată în Monitorul Oficial nr. 566 din 30 iunie 2006.

^[14] Publicată în Monitorul Oficial nr. 362 din 3 august 2000.

^[15] Publicată în Monitorul Oficial nr. 783 din 11 decembrie 2001.

^[16] Angela Hărăstăşanu, O. Predescu, „Investigatorul sub acoperire. Rolul instanţelor de judecată privind activitatea acestuia”, în Dreptul nr. 5/2004, p. 17.

^[17] Publicată în Monitorul Oficial nr. 50 din 29 ianuarie 2003.

^[18] Publicată în Monitorul Oficial nr. 964 din 28 decembrie 2002.

^[19] C. Voicu, Adriana Camelia Voicu, I. Geamănu, op. cit., 2006, p. 289 şi autorii acolo citaţi.

^[20] Idem, p. 290-291.

^[21] Idem, p. 292.

^[22] Publicate în Monitorul Oficial nr. 728 din 15 noiembrie 2001.

^[23] Publicate în Monitorul Oficial nr. 272 din 1 aprilie 2005.

^[24] C. Voicu, Adriana Camelia Voicu, I. Geamănu, op. cit., 2006, p. 307.

^[25] I. M. Tătuţ, Demilitarizarea Poliţiei Române în perspectiva integrării României în Uniunea Europeană, Teză de doctorat, Bucureşti, 2002, p. 201, citată şi de C. Voicu, Adriana Camelia Voicu, I. Geamănu, op. cit., 2006, p. 307.

^[26] De exemplu, în Ucraina în anul 2003 au fost concediaţi 400 de poliţişti şi 4000 au fost sancţionaţi pentru fapte de corupţie. Sursa: Ziarul „Evenimentul zilei” din 12 iunie 2004.

^[27] C. Voicu, Adriana Camelia Voicu, I. Geamănu, op. cit., 2006, p. 307.

^[28] F. Popa, Corupţia în poliţie, Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza", Centrul de Studii Postuniversitare, Buletin documentar nr. 1/2005, p. 143, citat după C. Voicu, Adriana Camelia Voicu, I. Geamănu, op. cit., 2006, p. 308.

^[29] C. Voicu, Adriana Camelia Voicu, I. Geamănu, op. cit., 2006, p. 314.

^[30] În SUA investigaţiile acoperite au avut succes în depistarea poliţist corupţi care au presupus acţiuni conspirate şi cooperarea din partea unor persoane folosite ulterior ca martori pozând în diverse tipuri de infractori folosite ulterior ca martori pozând în diverse tipuri de infractori

^[31] Citată după C. Voicu, Adriana Camelia Voicu, I. Geamănu, op. cit., 2006, p. 316.