Datorită pericolului pe care îl reprezintă terorismul pentru relaţiile de pace şi cooperare dintre ele, statele lumii au înţeles că duşmanul comun al omenirii îl constituie acest fenomen. Statele implicate în lupta împotriva terorismului caută să elaboreze şi să adapteze permanent cea mai potrivită strategie de anihilare a statelor care susţin acest fenomen internaţional, printr-un război de lungă durată ce va îmbina acţiunea militară cu cea economică, acţiunea informatică cu cea spaţială şi geofizică.
Debutul acţiunilor concrete a oricăror încercări în acest domeniu, trebuie să-1 reprezinte elaborarea sau adaptarea normelor de drept internaţional care să stea la baza legitimităţii oricăror operaţiuni de reprimare şi pedepsire a statelor şi persoanelor implicate. Este recomandat ca acţiunile teroriste să vizeze în primul rând o latură preventivă, evitându-se astfel măsurile represive cu consecinţe nedorite asupra populaţiei nevinovate. Din practică s-a observat că acţiunile violente, de mare amploare, împotriva terorismului au generat alte valuri majore de terorism. Menţionăm în acest sens actualele acţiuni teroriste din Irak, la adresa trupelor coaliţiei, a instituţiilor nou create în această ţară, precum şi împotriva civililor nevinovaţi care sunt ucişi prin decapitare, pentru a se obţine retragerea trupelor coaliţiei şi eliberarea prizonierilor.
Primele încercări de adaptare a unor norme juridice cu implicaţii în combaterea terorismului s-au efectuat în anul 1856, în Belgia, prevăzându-se în codul penal „Clauza atentatului", prin care autorii asasinatelor politice puteau fi extrădaţi. Perioada de după primul război mondial, marcată de intensificarea acţiunilor teroriste pe plan internaţional, a reprezentat „un nou început" pentru încriminarea în dreptul internaţional a actelor de terorism.
Un rol deosebit de important în această perioadă în definirea ca infracţiune a terorismului l-au avut conferinţele internaţionale de unificare a dreptului penal, la care au participat jurişti de prestigiu care şi-au adus o mare contribuţie personală în domeniul definirii şi încriminării infracţiunii de terorism. Amintim în acest sens pe juristul român Vespasian Pella, care încă din anul 1926 a propus Ligii Naţiunilor problema studierii şi elaborării unei convenţii internaţionale pentru universalizarea reprimării terorismului.
În 1927, la Varşovia, a avut loc prima conferinţă internaţională de unificare a dreptului penal, ocazie cu care s-a încercat o definire a fenomenului de terorism fără însă a fi utilizat acest termen. în cadrul acestei conferinţe s-a propus sancţionarea unitară a unor infracţiuni precum: pirateria, falsificarea de monedă, comerţul cu sclavi şi utilizarea internaţională a mijloacelor capabile să creeze un pericol comun.
Termenul de „terorism" a fost utilizat pentru prima dată la cea de-a doua conferinţă de unificare a dreptului penal, desfăşurată la Bruxelles, în 1930, ocazie cu care au fost definite actele de terorism ca fiind: „acele mijloace capabile să producă un pericol comun, ce constau în crime împotriva vieţii, libertăţii şi integrităţii fizice a unor persoane sau care sunt îndreptate împotriva proprietăţii private sau de stat în scopul realizării unor interese politice sau sociale. Următoarea conferinţă desfăşurată la Paris în anul 1931 şi-a adus contribuţia la sublinierea unor trăsături a acestui fenomen, respectiv activitatea de „propagare a unor doctrine sociale şi politice prin utilizarea violenţei, conspiraţiei sau activităţii subversive", precum şi „scopul terorizării populaţiei" urmărit prin acţiunile teroriste.
În cadrul conferinţei de la Madrid, din anul 1934 s-a propus includerea în noţiunea de terorism a altor acte decât cele menţionate până în acel moment, ca: provocarea de catastrofe, distrugerea lucrărilor de artă, participarea la masacre şi alte atrocităţi colective comise împotriva unei populaţii lipsite de apărare.
Activitatea statelor de a căuta noi soluţii în lupta contra terorismului internaţional a fost amplificată într-o oarecare măsură şi de evenimentul tragic din 9 octombrie 1934, de la Marsillia, respectiv atentatul soldat cu asasinarea regelui Alexandru al Iugoslaviei şi ministrului de externe al Franţei, Louis Barton. Cererea de anchetă, formulată de guvernul iugoslav Consiliului Ligii Naţiunilor la 22 noiembrie în acelaşi an, a determinat înregistrarea anumitor progrese pe linia reglementării problemelor referitoare la terorism. De asemenea, guvernul francez a adresat Consiliului Ligii Naţiunilor un memoriu pe data de 9 decembrie 1934, în care erau incluse principiile generale ale unui posibil acord internaţional, în vederea reprimării unor asemenea crime ce au ca scop terorismul politic.
Consecinţa imediată a demersurilor făcute a constat în constituirea de către consiliu a unui comitet însărcinat cu întocmirea unui studiu, în vederea elaborării unui anteproiect de convenţie internaţională, care să asigure cadrul juridic necesar reprimării acţiunilor teroriste sau a crimelor comise cu scopuri politice, precum şi un altul pentru instituirea unei Curţi penale internaţionale.
În 1937, cu prilejul ultimei şedinţe a Comitetului Societăţii Naţiunilor s-a luat în discuţie problema terorismului internaţional şi necesitatea cooperării statelor în lupta împotriva acestui fenomen. Rezultatul lucrărilor a fost supus aprobării Conferinţei interguvernamentale pentru prevenirea şi reprimarea terorismului în noiembrie 1937, ocazie cu care au fost adoptate cele două convenţii: Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului; Convenţia pentru crearea unei curţi penale internaţionale. Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului a reprezentat un adevărat început în reglementarea juridică internaţională pentru combaterea acestui fenomen, devenind primul instrument juridic în această materie.
În chiar primul articol, convenţia stipulează faptul că este de datoria fiecărui stat „ de a se abţine de la orice fapt destinat să favorizeze activităţile teroriste îndreptate contra altui stat şi să împiedice actele prin care acesta se manifestă" şi de a se angaja să „reprime activităţile de acest gen", acordând în acest sens tot concursul.
Cu toate că a fost semnată de 24 de ţări, printre care şi România, convenţia nu a fost ratificată decât de India, rămânând în acest fel în afara sferei de aplicabilitate. Slăbiciunile ei constau în definirea lacunară a terorismului şi a faptelor criminale legate de acesta.