O îndelungată experienţă a omenirii a arătat că apărarea societăţii împotriva infracţiunilor ca fapte care prezintă pericol social nu poate fi asigurată, în mod eficient, numai prin aplicarea de pedepse, oricât de severe ar fi ele. Faptele prevăzute de legea penală scot în evidenţă, deseori, şi existenţa unor realităţi umane sau sociale care, la rândul lor, prezintă un pericol social şi asupra cărora pedepsele nu au nici o influenţă, ori o influenţă redusă; aceste stări de pericol izvorăsc din realităţi care nu constituie încălcări ale legii penale şi nici nu sunt sensibile la pedepse[1]. De aceea, infracţiunea trebuie examinată şi în raport cu aceste realităţi pe care le dă în vileag fapta prevăzută de legea penală şi care impune luarea unor măsuri cu caracter preventiv pentru a preîntâmpina ca făptuitorul să comită şi în viitor fapte prevăzute de legea penală. Combaterea infracţiunilor ar fi mult îngreunată dacă nu s-ar ţine seama şi de aceste „stări de pericol” şi dacă nu s-ar căuta mijloace pentru prevenirea săvârşirii de noi fapte prevăzute de legea penală.
Societatea nu este în drept să aştepte ca acele persoane, în privinţa cărora există probabilitatea că vor săvârşi infracţiuni şi că vor tulbura din nou ordinea de drept, să comită efectiv fapte ilicite, ci trebuie să prevină această eventualitate luând anumite măsuri anticipate susceptibile să împiedice noi încălcări ale ordinii de drept[2].
Aceste măsuri preventive, ca sancţiuni de drept penal, sunt denumite măsuri de siguranţă. În ştiinţa dreptului penal şi în legislaţia penală prin măsuri de siguranţă înţelegem acele măsuri specifice cu caracter preventiv pe care organele judiciare le pot lua faţă de persoanele care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, relevând prin aceasta o stare de pericol care n-ar putea fi altfel înlăturate şi n-ar putea fi preîntâmpinată săvârşirea de noi fapte prevăzute de legea penală decât prin luarea unor astfel de măsuri. Necesitatea acestor măsuri rezultă deci din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Măsura de siguranţă nu poate fi, prin urmare, decât o măsură post-factum sau post-delictum: ea apare ca o consecinţă a săvârşirii faptei, ca o sancţiune de drept penal pe care legea o prevede pentru săvârşirea faptei prevăzute de legea penală în legătură cu care a apărut starea de pericol şi care urmează să fie înlăturată sau redusă cu ajutorul acelei măsuri.
Întotdeauna infracţiunile au reprezentat fapte care prin ele însele prezentau un pericol social deosebit; acest pericol era înlăturat prin aplicarea de pedepse. Acţionând asupra faptei periculoase, se recunoştea că se acţionează asupra efectelor acţiunii umane, nu asupra cauzelor profunde ale acesteia, o atare cercetare neaparţinând dreptului penal, ci criminologiei. Dreptul penal are datoria să influenţeze comportarea exterioară a indivizilor şi să-i determine să se abţină de la încălcarea legii, creând în individ factorii inhibitorii necesari unei asemenea conduite[3].
Cercetarea atentă a realităţii a relevat însă că unele încălcări de lege sunt determinate de cauze imediate care rezidă în persoana autorului şi care ar putea fi identificate chiar de organul judiciar penal, ele fiind date în vileag de însăşi fapta prevăzută de legea penală. Într-un anumit moment al evoluţiei gândirii juridice a apărut întrebarea dacă nu s-ar putea acţiona nemijlocit asupra acestor cauze, astfel ca prin eliminarea lor să se înlăture posibilitatea ori temerea că se vor săvârşi noi fapte prevăzute de legea penală? În acest caz, aşa cum se observă, nu s-ar acţiona asupra efectelor faptei prevăzute de legea penală comisă de o persoană (urmarea ilicită), ci asupra cauzelor imediate ale acesteia. Nu s-ar acţiona nici asupra acestor cauze în totalitatea lor (unele ar fi greu de înlăturat fără transformări adânci ale modului de a gândi al făptuitorului, ori ar impune transformarea condiţiilor social-economice, în care acesta trăieşte), ci numai asupra celor care ar putea fi eliminate imediat şi fără sacrificii majore. Aşa, de pildă, dacă o persoană săvârşeşte, în mod repetat, fapte prevăzute de legea penală din cauza alienaţiei mintale ori a toxicomaniei, prin luarea măsurii internării medicale se va remedia starea de boală şi, implicit, va dispare temerea că ea va săvârşi noi infracţiuni. La fel, în cazul celui care, din cauza intoxicării cronice cu alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe, comite o faptă prevăzută de legea penală; în acest caz, obligarea la tratament medical va putea să înlăture această realitate şi, implicit, posibilitatea săvârşirii de noi fapte prevăzute de legea penală. În acelaşi mod raţionăm când este vorba despre un făptuitor care comite fapte prevăzute de legea penală datorită nepregătirii, incapacităţii sau altor cauze care îl fac impropriu pentru ocuparea unei funcţii ori pentru exercitarea unei profesii, meserii, ocupaţii. Luarea măsurii interzicerii de a ocupa o anumită funcţie sau de a exercita o profesie, meserie, ocupaţie, ar remedia această situaţie, prin înlăturarea cauzei imediate care determină săvârşirea faptei prevăzute de legea penală. Tot astfel, dacă rămânerea într-o anumită localitate (ori prezenţa pe teritoriul naţional) ar constitui cauza săvârşirii de fapte prevăzute de legea penală, măsura interzicerii de a se afla în anumite localităţi (ori expulzarea) ar fi de natură să suprime temerea că pe viitor s-ar putea săvârşi noi infracţiuni.
Preocuparea de a identifica anumite cauze imediate ale infracţiunilor susceptibile de a fi eliminate şi, implicit, înlăturată temerea ca autorul să repete fapta, nu face parte, propriu-zis, din problematica dreptului penal, deoarece o atare preocupare nu relevă, în principiu, dorinţa de a reprima fapta concretă prevăzută de legea penală săvârşită de o persoană determinată, ci de a acţiona asupra cauzelor acesteia şi prin aceasta de a preveni săvârşirea de noi infracţiuni. Unii autori au adăugat la deosebirile de mai sus şi faptul că măsura de siguranţă nu poate fi asemănată cu o sancţiune penală (cu pedeapsa), deoarece aceasta din urmă este corelativă unei acţiuni sau inacţiuni săvârşite de făptuitor, pe când măsura de siguranţă priveşte un status al persoanei, şi anume - starea de periculozitate ca urmare a inadaptării sale sociale. În acest caz nu ne aflăm în faţa unei acţiuni sau inacţiuni care violează un percept, ci în faţa unei stări endogene a persoanei, susceptibile, datorită acestei situaţii, să comită noi infracţiuni. Ca atare, măsura de siguranţă nu este o reacţiune contra violării preceptului, ci contra stării de pericol a persoanei.
Preocuparea de a identifica existenţa cauzelor profunde ori nemijlocite ale infracţiunii şi de a sugera căile de combatere a acestora în vederea prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni face parte mai degrabă din sfera criminologiei. Mai mult chiar, sarcina prevenirii actelor ilicite nu este numai a criminologiei, dar şi a organelor administrative care, de asemenea, au obligaţia să prevină orice acţiune care ar putea să tulbure ordinea de drept; aşa se explică, de pildă, reglementările administrative contra bolnavilor psihici periculoşi, precum şi faptul că mulţi autori consideră că toate măsurile preventive, chiar cele impuse de săvârşirea unei infracţiuni, sunt în esenţă măsuri cu caracter administrativ şi excluse ca atare din problematica specifică dreptului penal[4].
Indiferent însă de controversa (asupra căreia vom mai reveni) dacă măsurile preventive luate de organele judiciare au caracterul unor măsuri de drept administrativ sau de drept penal, este de reţinut faptul că într-o anumită etapă a dezvoltării gândirii şi practicii juridico-penale s-a admis ca alături de pedepse să se prevadă şi posibilitatea ca organul judiciar să dispună luarea unor măsuri preventive, acţionând asupra cauzelor nemijlocite ale infracţiunii (preocupare specifică criminologiei).
Pentru a se ajunge la această soluţie legislativă, a fost necesar să se facă mai multe concesii: să se recunoască că măsurile preventive, chiar dacă nu combat în mod direct fapta prevăzută de legea penală comisă de agent (sarcină principală şi specifică a dreptului penal), indirect, ele înlăturând acele realităţi imediate care au generat, într-o anumită măsură, fapta ilicită, şi împiedicând, prin aceasta, noi fapte de încălcare a legii, pot să servească ca instrument de combatere a criminalităţii; că, de asemenea, măsurile preventive ar putea fi dispuse şi de organele judiciare; din moment ce acestea descoperă şi trag la răspundere pe făptuitor pentru fapta în care au fost date în vileag realităţile menţionate, atunci de ce n-ar putea ele însele să ia şi măsurile de înlăturare a acelor cauze imediate care au generat faptele menţionate, chiar dacă această sarcină, principial, nu le-ar reveni lor, ci organelor administrative? O a treia concesie a fost renunţarea la conceptul de sancţiune penală (la pedepse), care a devenit incompatibil cu atragerea măsurilor preventive printre consecinţele penale, şi elaborarea unui nou concept, mai cuprinzător - acela de „sancţiune de drept penal” care să cuprindă atât pedepsele, cât şi măsurile de siguranţă şi cele educative. În acest mod, s-a ajuns la sistemul sancţionator al „dublei căi”, admiţându-se posibilitatea sancţiunilor preventive alături de cele represive, cu motivarea că prevenirea constituie şi ea un obiectiv al pedepsei. Această asimilare este desigur discutabilă. Nu se poate trece cu vederea semnificaţiile diferite pe care le are prevenirea în fiecare din situaţiile de mai sus. Prevenirea prin pedeapsă (adică prin constrângere) este o consecinţă inevitabilă a oricărei măsuri represive; cel pedepsit desprinde, de regulă, anumite învăţăminte din pedeapsa suferită; la fel, persoanele din jurul celui pedepsit înţeleg că ameninţarea legii penale este serioasă şi că trebuie să se abţină pe viitor de la săvârşirea unei fapte ilicite. În acest caz prevenirea constituie un efect psihologic, nu normativ. Prevenirea ca efect indirect al constrângerii nu poate fi pusă pe acelaşi plan cu prevenirea directă prin luarea unor măsuri de eliminare a cauzelor infracţiunii; aceste măsuri nu sunt efectul constrângerii, ci, dimpotrivă, ele generează o stare de constrângere, deoarece se iau cel mai adesea contra voinţei celui supus acestor măsuri.
Repetarea faptei este prevenită nu ca urmare a unei ipotetice hotărâri a infractorilor pedepsiţi de a nu mai retrăi experienţa amară a unei pedepse suferite, ci prin luarea unor măsuri efective de înlăturare a cauzelor imediate ale infracţiunii.
Cu aceste concesii s-a ajuns să se creeze în cadrul sistemului de sancţiuni de drept penal şi un cadru complementar de mijloace cu caracter pur preventiv.
Măsurile de siguranţă urmărind înlăturarea unor cauze care generează infracţiuni, acţionează asupra realităţilor care materializează aceste cauze; ca atare, ele sunt indiferente de existenţa sau nu a răspunderii penale a făptuitorului. De aceea, la stabilirea şi individualizarea acestor măsuri nu se iau în seamă criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute în art. 75 Cod penal al R. Moldova, ci natura şi gravitatea stării de pericol, precum şi posibilităţile de înlăturare a acesteia, implicit a cauzelor care generează faptele prevăzute de legea penală. Deşi în doctrină şi în legislaţie se operează cu conceptul de „stare de pericol”, acesta trebuie privit ca o realitate, efect al unei cauze anterioare, şi anume - starea în care se află făptuitorul (de boală, de nepregătire etc.). Prin urmare, starea de pericol există ca efect al unei anumite cauze. Astfel, starea de pericol pe care o prezintă persoana care suferă de alienaţie mintală îşi are cauza în însăşi starea de boală psihică a acesteia; combătând această maladie prin măsura de siguranţă a internării medicale, implicit se combate starea de pericol pe care ea o generează. Nu se poate combate numai starea de pericol fără a acţiona asupra cauzei acesteia şi anume starea de boală. Starea de pericol nu poate fi „tratată” într-un institut medical de specialitate altfel decât prin tratarea bolii psihice văzute de legea penală[5]. Tot astfel, starea de incapacitate şi de nepregătire a făptuitorului este „tratată” prin măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau profesii şi prin aceasta este combătută starea de pericol care se naşte din starea de nepregătire a subiectului în măsura în care aceasta generează fapte prevăzute de legea penală.
În opinia noastră starea de temere în privinţa repetării faptei prevăzute de legea penală nu este generată de starea de pericol decât numai ca aparenţa, în realitate această temere izvorăşte tot din boala psihică de care suferă făptuitorul, din lipsa de pregătire profesională, din incapacitatea acestuia de a exercita o funcţie, profesie, meserie. Starea de pericol, ca şi cea de temere, pot fi înlăturate, de exemplu, prin măsura de siguranţă a internării medicale, dar aceasta numai în cazul dacă se înlătură cauza acestei stări, şi anume - boala psihică a agentului. Starea de pericol sau cea de temere nu sunt decât realităţi concrete care se desprind din existenţa unei boli a agentului susceptibile să-l conducă pe acesta la săvârşirea de fapte prevăzute de legea penală.
În doctrina penală a fost multă vreme discutată natura juridică a măsurilor de siguranţă: sunt ele măsuri extrapenale, cu caracter administrativ ori sunt sancţiuni de drept penal? În concepţia şcolii clasice penale, dreptul penal nu putea folosi alte mijloace de reacţiune contra infractorilor decât pedepsele; tot ceea ce nu era pedeapsă ca reacţiune contra încălcării ordinii juridice nu puteau fi decât măsuri extrapenale, administrative (sistemul unitar). La fel de exclusivistă era şi şcoala pozitivistă penală, care pretindea ca pedepsele să dispară, iar în locul lor să nu existe decât măsurile preventive luate de organele judiciare, dreptul penal urmând să devină un drept al apărării sociale. Treptat, în doctrina penală, ca şi în legislaţie, şi-a făcut loc ideea că dreptul penal poate reacţiona mai eficient contra criminalităţii folosind sistemul dualist, deci nu numai sistemul de pedepse (sancţiuni retributive, represive), dar şi măsurile de siguranţă (sancţiuni preventive) care pot fi luate nu numai de organele administrative, dar şi de organele judiciare când acestea constată săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală.
În evoluţia ulterioară a raportului dintre pedepse şi măsurilor de siguranţă s-a formulat chiar părerea că acceptând dreptul la existenţă a măsurilor de siguranţă acestea trebuie concepute nu ca un sistem separat şi paralel cu sistemul de pedepse, ci ca un sistem unitar, în sensul contopirii pedepselor cu măsurile de siguranţă într-un sistem unic de reacţiune contra criminalităţii. De astă dată, prin sistemul unitar nu se mai înţelege un sistem de reacţiune unic, exclusivist - ori numai pedepse (şcoala clasică) ori numai măsuri preventive (şcoala pozitivistă), ci un sistem unitar în sensul contopirii pedepselor cu măsurile de siguranţă într-un instrument unitar de reacţiune contra criminalităţii. Sistemul dualist rămâne cu semnificaţie veche, în sensul existenţei paralele a unui sistem de pedepse şi a unui sistem de măsuri de siguranţă, fiecare având o natură şi o finalitate proprie. Aşa cum acest sistem se opunea concepţiei unitare exclusiviste, astăzi se opune concepţiei unitare intergraţioniste care preconizează edificarea unui singur sistem de reacţiune antiinfracţională, compus din pedepse şi măsuri de siguranţă.
Dar controversele din doctrina penală - cum am mai arătat s-au referit nu numai la recunoaşterea măsurilor de siguranţă ca un sistem de reacţiune, alături de pedepse, în lupta contra fenomenului infracţional, dar şi la apartenenţa acestui sistem: fac parte măsurile de siguranţă din cadrul dreptului penal ori sunt în afara sferei acestuia, sau, chiar reglementate de dreptul penal, ar fi simple măsuri administrative? În sensul acestei teze ar fi constatarea, pe care am mai semnalat-o, că măsurile de siguranţă nu constituie mijloace de reprimare a infracţiunilor (obiectiv fundamental şi esenţial al legii penale), ci sunt măsuri preventive, ele au rolul de a preîntâmpina un rău viitor care ameninţă societatea, ele îşi propun să înlăture temerea că pe viitor s-ar putea săvârşi noi infracţiuni. În această concepţie, măsurile de siguranţă, indiferent că sunt reglementate de legea penală şi aplicate de instanţele de judecată, rămân măsuri administrative. Într-o altă părere, se susţine că şi măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal şi că aparţin acestei ramuri a dreptului; ele nu se deosebesc de pedepse prin natura, aflicţiunea şi incidenţa lor. Măsurile de siguranţă, ca şi pedepsele, intervin post-delictum; atât unele, cât şi celelalte îşi au cauza în infracţiunea comisă care reprezintă o sursă de tulburare juridică actuală de natură să justifice pedeapsa şi totodată prezintă un pericol de tulburare în viitor, de natură să justifice măsura de prevenţiune. Măsurile de siguranţă au numai funcţie preventivă şi se aplică în raport cu pericolul pe care îl prezintă infractorul, pe când pedepsele au o funcţie complexă, represivă şi preventivă, de aceea se gradează după vinovăţia şi firea periculoasă a infractorului. Această concepţie a fost însuşită şi de doctrina penală autohtonă. S-a susţinut pe drept cuvânt că măsurile de siguranţă aparţin dreptului penal, deoarece se aseamănă cu pedepsele; şi unele şi celelalte trebuie să fie prevăzute de lege (principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal), ambele au drept cauză infracţiunea (se aplică post-delictum), constau într-o privaţiune sau constrângere impusă infractorului (au caracter coercitiv), se traduc printr-o suferinţă pentru cel care este supus lor (sunt explicit sau implicit aflictive), de asemenea, şi unele şi celelalte se aplică de instanţa penală (sunt măsuri jurisdicţionale).
Aceste asemănări nu exclud unele deosebiri între măsurile de siguranţă şi pedepse. Astfel, pedepsele au în principal un rol represiv şi numai indirect un rol preventiv; măsurile de siguranţă au, dimpotrivă, un rol preponderent preventiv; pedepsele realizează şi o preventiune generală, pe când măsurile de siguranţă se mărginesc la prevenţiunea specială; pedepsele sunt determinate de vinovăţia infractorului, pe când măsurile de siguranţă sunt determinate de starea de pericol a făptuitorului (periculozitate subiectivă) sau a lucrurilor (periculozitate obiectivă) constatată de organele judiciare; aplicarea de pedepse este condiţionată de capacitatea psihofizică a infractorului, pe când măsurile de siguranţă nu sunt condiţionate de o asemenea capacitate; pedepsele se aplică pe o durată determinată, iar măsurile de siguranţă sunt, de regulă, indeterminate, durând atâta timp cat durează starea de pericol care a provocat aplicarea lor.
Prin conţinutul şi natura lor juridică măsurile de siguranţă apar ca un nou tip de sancţiune de drept penal, destinat să înlocuiască sau să completeze pedeapsa în lupta împotriva criminalităţii, de aceea instituţia măsurilor de siguranţă este cunoscută astăzi practic în toate legislaţiile penale contemporane.
În doctrina penală, măsurile de siguranţă sunt definite ca sancţiuni de drept penal menite să contribuie la prevenirea săvârşirii de noi fapte prevăzute de legea penală, în măsură în care prin săvârşirea unor astfel de fapte sunt puse în evidenţă anumite împrejurări cum ar fi: starea de nepregătire profesională a făptuitorului, starea de boală ori de intoxicaţie alcoolică sau alte împrejurări din care rezultă temerea că făptuitorul va comite pe viitor noi fapte prevăzute de legea penală, fiind deci justificată luarea unor măsuri de prevenire[6].
Combaterea acestor stări de pericol nu se poate realiza prin pedepse, deoarece astfel de stări nu îşi au izvorul în fapte care să reprezinte încălcări ale legii penale, ci sunt numai relevate prin săvârşirea de fapte prevăzute de legea penală; împotriva acestora nu pot fi luate decât măsuri preventive, de siguranţă.
În aceste cazuri, aplicarea numai a pedepselor nu ar fi suficientă, deoarece, pe de o parte, unor făptuitori (de ex., persoanelor iresponsabile) nu li s-ar putea aplica pedepse, în locul acestora se pot lua măsuri de siguranţă; pe de altă parte, infractorii cărora li se aplică pedepse, ar rămâne mai departe cu armele cu care au săvârşit fapta ori, de exemplu, cu banii falşi (produs al infracţiunii), stare de pericol care n-ar putea fi combătută decât prin luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale.
Prin urmare, măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal, preventive, prevăzute de lege, care se iau, de regulă, de instanţa de judecată împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală pentru a înlătura o stare de pericol generatoare de noi fapte prevăzute de legea penală[7].
Totodată, măsurile de siguranţă sunt sancţiuni supletive sau completive, deoarece ele se pot dispune când nu a intervenit o pedeapsă ori când eficienţa pedepsei nu este îndestulătoare.
[1] Vintilă Dongoroz. Explicaţiui teoretice ale Codului penal român. Partea generală. Vol. II. Editura Academiei Române. Bucureşti, 1970, p. 273.
[2] Ветров Н И., Ляпунов Ю.И. Уголовное право. Общая часть. Учебник. М., Новый Юрист, 1997, с. 315.
[3] Narcis Giurgiu. Infracţiunea. Editura Fundaţiei „Chemarea”. Iaşi, 1994, p. 214.
[4] Здравомыслов Б.В. Уголовное право. Общая часть. М., Юридическая Литература, 1994, с. 437.
[5] Назаренко Г.В. Принудительные меры медицинского характера в уголовном праве. Учебное пособие для юридических вузов и факультетов. М., ЮРИСТЪ, 2000, с. 65.
[6] Constantin Bulai. Manual de drept penal. Partea generală. Editura ALL, Bucureşti, 1997, p. 485.
[7] Matei Basarab. Drept penal. Partea generală. Universitatea Babeş-Bolyai. Cluj-Napoca, 1971, p. 226.