Referinţe istorice. Măsurile de siguranţă îşi au originea în concepţiile şcolii pozitiviste penale care opunându-se părerilor tradiţionale a preconizat, pentru prima dată, necesitatea de a înlocui pedeapsa ca reacţie contra infracţiunii cu un instrument mai eficient; în loc de a acţiona asupra efectelor activităţii criminale se propune o acţiune energică asupra cauzelor criminalităţii însăşi. În concepţia şcolii pozitiviste se consideră zadarnică aplicarea unei pedepse din moment ce omul este determinat de cauze naturale şi sociale să comită infracţiuni, lipsindu-i libertatea de a alege o altă conduită decât cea impusă de împrejurări. În locul ideii de pedeapsă este promovată ideea apărării sociale contra făptuitorilor a căror persoană prezintă un pericol social. Rolul statului este să prevină, adică să pună pe indivizii socialmente periculoşi în imposibilitatea de a prejudicia societatea, fie luând anumite măsuri curative pentru a fi recuperaţi, fie prin măsuri de izolare de societate a infractorilor înnăscuţi, alienaţi; sau, de obicei, în felul acesta statul îşi îndeplineşte datoria de a apăra societatea contra oricărui pericol care ar compromite condiţiile sale de existenţă. Asemenea idei ale şcolii pozitiviste penale şi, mai ales, aceea de apărare socială erau în opoziţie flagrantă cu concepţia după care individul constituie un scop în sine şi nu un mijloc de a se ajunge la o altă finalitate; gândirea pozitivistă în domeniul dreptului penal se situa, prin urmare, pe o poziţie de negare a individului şi a oricărei concepţii care ar fi pus pe individ în centrul atenţiei. Într-o asemenea viziune societatea, colectivitatea se situează pe primul plan, individul fiind absorbit, dispărând în cadrul colectivităţii; apărarea socială înseamnă o dispreţuire a omului privit ca valoare socială.
Pe drept cuvânt, în doctrina italiană s-a subliniat că măsura de siguranţă ca mijloc de luptă contra infracţiunii este în total dezacord cu o concepţie liberală asupra statului, dând expresie unei viziuni social-colectiviste.
Cu toate aceste laturi negative ale pozitivismului, nu se poate nega meritul acestei concepţii de a fi stimulat cercetarea omului infractor ca o totalitate de procese fizice şi psihice, supus influenţelor din mediul familial şi social, sugerând legiuitorului anumite mijloace de profilaxie individuală şi socială. Ceea ce este criticabil la pozitivişti - este o anumită unilateralitate, o negare a realităţii şi o absolutizare a concluziilor pe care le-au desprins din cercetarea fenomenului criminal.
Meritul şcolii pozitiviste rămâne, însă, incontestabil în privinţa demonstrării necesităţii de a se adopta măsuri care să conducă la combaterea stării de pericol a unor persoane care, fie prin construcţia lor bio-psihică, fie ca urmare a influenţei mediului, sunt susceptibile să comită infracţiuni. Ei au demonstrat că există anumite stări individuale sau sociale periculoase, decurgând din cauze, care nu pot fi combătute sau remediate cu ajutorul pedepselor, în cazul în care aceste stări sunt date în vileag prin săvârşirea de fapte prevăzute de legea penală, este justificată luarea de măsuri de siguranţă adecvate pentru înlăturarea acelor stări de pericol şi a cauzelor care le determină. Această idee a fost ulterior admisă în ştiinţa dreptului penal preconizându-se introducerea în legislaţia penală a unor măsuri preventive care, împreună cu pedepsele, să realizeze, în mod mai eficient, apărarea societăţii împotriva unor infractori înrăiţi, vicioşi, bolnavi mintal sau toxicomani.
Uniunea Internaţională de drept penal a ales pentru aceste sancţiuni preventive denumirea de măsuri de siguranţă, denumire care evidenţiază deosebirea ce există între pedepse şi sancţiunile preventive; ea a fost acceptată de aproape toate legislaţiile care au introdus aceste noi mijloace de luptă împotriva criminalităţii[1].
Legiuirile române mai vechi conţineau şi ele măsuri cu caracter preventiv, dar nu le denumeau măsuri de siguranţă, ci le considerau fie ca pedepse complementare, fie ca simple consecinţe ale condamnării. Astfel, în pravilele lui Matei Basarab, Vasile Lupu se prevedea că cel care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi era bolnav mintal trebuia să fie supravegheat de familia sa. În condica criminalicească a lui Ioniţă Sandu Sturdza s-a prevăzut expulzarea străinilor. Prin Codul Ştirbei s-au introdus ca măsuri preventive confiscarea specială şi supravegherea poliţienească[2].
Codul penal din 1864 prevedea ca măsuri de siguranţă pentru minorii care au acţionat fără discernământ încredinţarea lor părinţilor ori internarea lor într-o mănăstire pentru a fi corijaţi[3]. De asemenea, se prevedea interzicerea de a se afla în anumite localităţi, măsură ce se lua cu privire la cei condamnaţi la o pedeapsă criminală.
Acest cod reglementa, totodată, şi confiscarea specială, prevăzându-se că judecătorii pot ordona confiscarea:
1. lucrurilor produse prin crime, delicte, contravenţie;
2. lucrurilor care au servit sau care au fost destinate spre a comite vreo infracţiune, dacă aceste lucruri vor fi ale autorului infracţiunii sau ale vreunui complice;
3. scrierilor, imaginilor sau figurilor care ar prezenta elementele unei acţiuni condamnabile; pentru acestea se va ordona în acelaşi timp distrugerea tuturor exemplarelor ce vor fi găsite, precum şi a blanchetelor sau tiparelor care vor fi destinate spre a le reproduce.
Confiscarea sau distrugerea vor fi parţiale numai atunci, când acele pasaje sau unele părţi din blanchete, formaturi sau tiparuri vor fi contrare legii.
4. tuturor lucrurilor făcute sau deţinute în contra regulamentelor poliţieneşti. Acestea, în caz de a fi vătămătoare sănătăţii publice, se vor distruge în total sau în parte.
Într-o formă modernă măsurile de siguranţă au fost introduse în legislaţia română prin Codul penal din 1936 (intrat în vigoare în anul 1937). Aceste măsuri erau prevăzute în Cartea 1, Titlul III, având o reglementare distinctă de aceea a pedepselor.
Astfel, codul anterior prevedea ca măsuri de siguranţă privative de libertate: internarea infractorilor periculoşi din cauza alienaţiei mintale, anormalităţii sau viciilor; internarea infractorilor periculoşi din cauza perseverenţei lor criminale (infractori din obişnuinţă, profesionişti); internarea infractorilor periculoşi din cauza vieţii parazitare (vagabonzi, cerşetori). Alte măsuri de siguranţă erau restrictive de libertate, şi anume: interdicţia de a intra în anumite localuri de consumaţie şi petrecere, interdicţia de a părăsi localitatea sau de a se afla în anumite localităţi, expulzarea. Ca măsuri de siguranţă privative şi restrictive de drepturi erau reglementate: interdicţia de a exercita o profesie sau meserie, închiderea localului, dizolvarea sau suspendarea persoanelor juridice. Ultimele măsuri de siguranţă aveau caracter patrimonial (confiscarea specială şi cauţiunea de bună purtare). Prevederile din Codul penal anterior nu aveau o redactare pe deplin corespunzătoare, întrucât în conţinutul lor se făcea referire la „aplicarea măsurilor de siguranţă” şi la „starea de pericol a infractorului”. Or, după cum se ştie, numai referitor la pedepse, care sunt consecinţele săvârşirii de infracţiuni, se poate vorbi de „aplicare”. În ceea ce priveşte măsurile de siguranţă - care sunt consecinţele constatării unei stări de pericol - se poate afirma că acestea „se iau”. Nu era adecvată nici expresia „starea de pericol a infractorului”, deoarece, în unele cazuri, măsurile de siguranţă se iau şi faţă de persoanele care, deşi au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, nu răspund penal datorită alienaţiei mintale sau altor cauze. Aceştia nu sunt infractori, ci făptuitori, ca atare, textul ar fi trebuit să se refere la „starea de pericol a făptuitorului”[4].
Codul penal anterior prevedea şi măsura de siguranţă a confiscării speciale în art. 80. Potrivit acestor dispoziţii putea fi dispusă confiscarea:
a) lucrurilor produse prin infracţiune;
b) lucrurilor care au servit sau care erau destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni (dacă acestea aparţineau infractorului sau, în caz de participaţiune, vreunuia dintre infractori) şi
c) lucrurilor deţinute în contra dispoziţiilor legale.
Pentru lucrurile arătate la litera „a” şi „b” confiscarea specială putea fi dispusă numai în caz de condamnare şi fără a se aduce atingere drepturilor altor persoane decât infractorii. În ceea ce priveşte lucrurile de la litera „c”, ele puteau fi confiscate chiar în caz de achitare sau de încetare a procesului penal.
În Codul penal al R.S.S.M. de la 1961 măsura confiscării speciale nu era prevăzută şi reglementată expres în cadrul părţii generale, fiind întîlnită doar în contextul unor articole din partea specială, ceea ce afecta aplicarea adecvată a acestei măsuri de siguranţă. Lacună de drept respectivă a fost înlăturată abia în anul 2002, odată cu adoptarea noului Cod penal al R. Moldova.
Referinţe de drept comparat. Instituţia măsurilor de siguranţă, în special cea a confiscării speciale, este cunoscută de toate legislaţiile moderne.
În concepţia legislaţiei penale franceze, de exemplu, măsurile de siguranţă sunt măsuri individuale coercitive fără semnificaţie morală impusă indivizilor periculoşi pentru ordinea socială în scopul de a preveni infracţiunile pe care starea lor le face posibilă; ele nu au caracter retributiv, scopul lor fiind exclusiv preventiv.
Măsurile de siguranţă sunt concepute ca fără o coloratură morală (nu implică existenţa vinovăţiei), putând fi dispuse numai în baza legii penale (principiul legalităţii) cu respectarea egalităţii făptuitorilor în faţa legii penale şi a principiului ocrotirii demnităţii persoanei[5].
Legea penală franceză a respins teza dualistă în sensul că măsurile de siguranţă trebuie să existe ca un sistem autonom independent de pedepse (teză adoptată şi de cel de-al VI-lea Congres AIDP, Roma, 1953), adoptând teza monistă care propune fuziunea între pedepse şi măsuri de siguranţă. În această teză se argumentează că este dificil a crea un regim de executare diferenţiat, după cum se execută o pedeapsă ori o măsură de siguranţă; aceste dificultăţi devin şi mai serioase în cazul în care individul ar trebui să execute concomitent o pedeapsă şi o măsură de siguranţă. Această teză a fost susţinută şi de Marc Ancel, fondatorul teoriei noii apărări sociale, care preconiza încă mai de mult necesitatea unui sistem unic de măsuri de apărare socială, contrar sistemului dualist actual. După părerea sa, nevoia unor acţiuni eficiente de readaptare a delincventului prin luarea în considerare a personalităţii acestuia impune unificarea celor două categorii de măsuri (pedepse şi măsuri de siguranţă). Argumentele aduse în sprijinul acestei idei sunt următoarele: între persoana care execută o condamnare şi cea contra căreia s-a luat o măsură de siguranţă privativă de libertate nu există o deosebire prea mare; intimidarea prin pronunţarea unei condamnări se realizează şi prin luarea unei măsuri de siguranţă; distincţia între pedeapsă şi măsuri de siguranţă este adeseori greu de făcut; aşa, de pildă, confiscarea specială poate fi în unele cazuri o măsură de siguranţă, în altele o pedeapsă. În raport cu ideile acestei doctrine, nu există o unificare, ci o integrare a pedepselor şi a măsurilor de siguranţă într-un sistem unitar de sancţiuni penale condus după criterii în acelaşi timp fizice, sociale şi morale şi dirijat printr-o politică criminală în care dreptul penal joacă un rol esenţial menit să servească ca o garanţie libertăţii individuale[6]. Acest punct de vedere a fost acceptat şi de alţi autori francezi, de exemplu, Bouzat. Înscriindu-se pe linia acestor poziţii doctrinare, noul Cod penal francez (în vigoare de la 1 martie 1994) cuprinde într-un singur sistem sancţionator atât pedepsele, cât şi măsurile de siguranţă; ambele categorii de măsuri pot fi aplicate cumulativ unui infractor. În raport cu pedepsele, noua lege penală franceză atribuie măsurilor de siguranţă un rol extrem de modest; singurele care sunt organizate în mod raţional şi supuse unor reguli tehnice speciale sunt măsurile de reeducare a minorilor delincvenţi. Unor pedepse complementare, cum ar fi confiscarea lucrurilor ilicite şi periculoase (art. 131-21; 132-38), li se recunoaşte caracterul de măsuri de siguranţă. Acelaşi caracter este recunoscut de jurisprudenţă şi pentru alte pedepse complementare, cum ar fi interdicţia de a se afla în anumite localităţi, retragerea permisului de circulaţie, interdicţia de a exercita anumite profesii; pe această cale jurisprudenţă avansează tot mai mult[7].
În ce priveşte confiscarea specială, legislaţia şi jurisprudenţă franceză admit posibilitatea confiscării lucrurilor corp delict (documente falsificate, arme interzise, mărfuri contrafăcute, produse avariate) sau a lucrurilor produse ca urmare a infracţiunii (moneda falsă) ori a lucrurilor care au servit ori au fost destinate să servească la comiterea unei infracţiuni (arme, instrumente, vehicule, bani). Se recunoaşte că nu pot fi confiscate lucrurile susceptibile de a fi restituite părţii vătămate. Legea penală permite confiscarea, prin echivalent, atunci când lucrul nu poate fi găsit în natură. Judecătorul va evalua suma înlocuitoare pe baza datelor dosarului.
După părerea autorilor francezi, în acest caz, confiscarea apare ca o pedeapsă, un fel de amendă suplimentară.
Confiscarea poate fi pronunţată şi de una singură ca sancţiune principală şi chiar substituită închisorii şi amenzii în materie corecţională sau contravenţională. Confiscarea specială, ca pedeapsă complementară sau ca pedeapsă principală, poate fi uneori considerată ca o măsură de siguranţă sau chiar ca o măsură de reparaţie civilă (mai ales în privinţa protecţiei operelor literare, artistice).
Confiscarea prezintă caracterul de măsură de siguranţă când este vorba de lucruri periculoase sau vătămătoare (art. 131-21) cum ar fi mărfurile falsificate, instrumentele de falsificare. În aceste cazuri, confiscarea se pronunţă chiar dacă făptuitorul nu este pedepsit, ori dacă acţiunea penală ar fi stinsă prin amnistie.
În legislaţia penală belgiană confiscarea specială este posibilă în cazul lucrurilor a căror deţinere este prin ea însăşi ilicită şi periculoasă; asupra lucrurilor produse prin infracţiune (monedele falsificate, casete video cu imagini contrare bunelor moravuri etc.) şi asupra lucrurilor care au servit ori au fost destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni (arme, otrăvuri etc.) şi aparţin condamnatului (art. 42, 43). Printr-o lege din 17 iulie 1990, s-a admis posibilitatea confiscării şi a lucrurilor constituind foloasele obţinute din infracţiune, precum şi a lucrurilor şi valorilor care s-au substituit acestora (art. 431 C.pen.). Tot printr-o lege specială, Legea din 24 februarie 1991 privind traficul de stupefiante, a substanţelor otrăvitoare şi stupefiantelor - s-a admis posibilitatea confiscării vehiculelor, aparatelor, instrumentelor sau lucrurilor care au servit sau au fost destinate să servească la săvârşirea acestor infracţiuni sau care au făcut obiectul infracţiunilor respective chiar dacă nu sunt proprietatea condamnatului.
În doctrina penală belgiană se face deosebire între confiscarea ca pedeapsă şi confiscarea ca măsură de siguranţă, măsură care se referă la obiectele periculoase care trebuie retrase din circulaţie chiar dacă nu aparţin făptuitorilor. În ce priveşte confiscarea vamală, ea este socotită ca având un caracter mixt, adică atât de pedeapsă, cât şi de măsură reparatorie faţă de prejudiciul adus fiscului. Legea asupra vămilor şi accizelor (art. 220) prevede posibilitatea confiscării vehiculelor sustrase de la impozitare vamală sau plata contravalorii vehiculului respectiv[8].
În concepţia legislaţiei italiene, măsurile de siguranţă sunt clasificate în măsuri de siguranţă personale şi patrimoniale.
Primele sunt măsuri de restrângere a libertăţii individuale, în tirnp ce măsurile patrimoniale constau în limitarea posibilităţii de a dispune de un lucru.
Măsurile de siguranţă personale se împart, la rândul lor, în măsuri privative de libertate şi măsuri non-privative de libertate (art. 215). Sunt măsuri privative de libertate: internarea într-o colonie agricolă sau într-o unitate de muncă, internarea într-o unitate pentru tratament şi supraveghere, internarea într-un spital de alienaţi, internarea într-o casă de corecţie. Măsuri de siguranţă non-privative de libertate sunt: libertatea supravegheată, interzicerea de a se afla în una sau mai multe localităţi sau provincii, interzicerea de a frecventa localurile unde se vând băuturi alcoolice, expulzarea. Măsurile de siguranţă se aplică numai în baza legii şi dacă este prevăzută explicit de lege.
Măsurile de siguranţă patrimoniale sunt cauţiunea de bună purtare şi confiscarea.
Confiscarea este prevăzută în art. 240 C.pen. şi urmăreşte să înlăture lucrurile care sunt periculoase prin ele însele sau în legătură cu săvârşirea unui fapt concret prevăzut de legea penală. Confiscarea se exercită asupra lucrurilor, însă acestea sunt periculoase numai în măsură în care ar putea sugera agentului ideea de a comite noi infracţiuni. De la lucruri, starea de pericol se răsfrânge asupra subiectului.
Confiscarea constă în exproprierea în favoarea statului a lucrurilor care au servit ori au fost destinate să servească la comiterea infracţiunii, precum şi a lucrurilor care sunt produsul ori folosul rezultat de pe urma infracţiunii. Confiscarea este facultativă când este lăsată la aprecierea judecătorului; acesta nu poate dispune măsura confiscării decât dacă pronunţă o condamnare şi dacă lucrul nu aparţine unei persoane străine de infracţiune. Confiscarea este obligatorie când este vorba de lucruri care constituie preţul infracţiunii, lucruri a căror fabricare, folosire, depunere sau înstrăinare constituie infracţiune, chiar dacă nu s-a pronunţat o hotărâre de condamnare. Confiscarea obligatorie nu se dispune asupra lucrurilor care constituie preţul delictului dacă acestea aparţin unei persoane străine de delict.
O altă măsură de siguranţă patrimonială este cauţiunea de bună purtare (art. 237 C.pen.) şi consistă în depunerea unei sume de bani nu inferioară sumei de 200.000 lire şi nu peste 4 milioane lire ori în prezentarea unei garanţii; sumele menţionate sau garanţia se pierd dacă făptuitorul comite o altă infracţiune. Această măsură nu poate fi dispusă pe o durată sub un an sau mai mare de 5 ani. Dacă cel în cauză are o bună conduită, suma i se restituie. Această măsură se ia, de regulă, cu privire la cei liberaţi de la unităţile de muncă sau din coloniile agricole, dacă judecătorul nu dispune libertatea supravegheată; ea se mai dispune cu privire la cei care au încălcat obligaţia de a frecventa localurile unde se vând băuturi alcoolice.
În legea penală germană sunt reglementate următoarele măsuri de siguranţă: internarea într-un spital de psihiatrie, internarea într-un institut de reeducare, internarea într-un institut social terapeutic, internarea intr-un institut de supraveghere şi securitate, punerea sub supraveghere, retragerea permisului de conducere, interzicerea profesiei. Astfel, primele patru măsuri de siguranţă sunt privative de libertate, iar celelalte trei sunt non-privative de libertate.
Pe lângă dispoziţiile citate, legea penală germană prevede, într-un titlu distinct (T. VII), instituţia confiscării speciale (Verfall) şi a preluării unor lucruri (Entziehung).
Sunt susceptibile de confiscare, potrivit paragrafului 73, materialele dobândite pentru a comite o infracţiune sau care au rezultat din fapta ilicită. Condiţiile luării aceste măsuri sunt următoarele: mai întâi să existe o faptă ilicită (chiar săvârşită fără vinovăţie), comisă fie ca autor, fie ca participant; chiar o faptă din culpă poate atrage confiscarea. A doua condiţie este ca făptuitorul să fie obţinut în urma săvârşirii faptei ilicită un folos material (fie chiar sub forma folosirii unui autoturism sau a unei economii de cheltuieli), indiferent dacă prin aceasta s-a îmbogăţit sau nu. Confiscarea este obligatorie în cazul foloaselor obţinute nemijlocit din fapta ilicită; este facultativă confiscarea în cazul lucrurilor care s-au substituit foloaselor iniţiale (de exemple, preţul obţinut din vânzarea lucrului confiscat).
Nu se pronunţă confiscarea când persoana vătămată prin fapta ilicită are o pretenţie, în baza dreptului civil, asupra folosului sau asupra valorii înlocuitoare. Recunoscându-se prioritatea persoanei vătămate la despăgubiri, confiscarea în cazul infracţiunilor contra proprietăţii, de regulă, nu se pronunţă pentru a putea fi satisfăcute pretenţiile acesteia.
Confiscarea se dispune, potrivit § 731, numai contra autorului sau participantului, cu două excepţii prevăzute în § 73 III şi IV. Astfel, confiscarea se pronunţă şi contra unei terţe persoane neparticipante la faptă dacă făptuitorul sau participantul a acţionat pentru altul şi acesta a obţinut folosul din infracţiune (de exemplu, când funcţionarul săvârşeşte o înşelăciune în folosul patronului, ori tutorele în folosul minorului etc.). A două excepţie se referă la situaţia când bunul, deşi aparţine ori îl priveşte pe terţ, a fost oferit ca folos material pentru săvârşirea faptei sau cel care l-a oferit era în cunoştinţă cu circumstanţele faptei care urma să se săvârşească.
De asemenea, legea penală germană prevede posibilitatea confiscării echivalentului în bani a lucrurlui confiscabil (§ 73 a) în măsura în care nu este posibilă confiscarea în natură. În acest caz, instanţa dispune obligarea la plata unei sume de bani care să corespundă valorii profitului obţinut. O asemenea dispoziţie instanţa o ia şi odată cu confiscarea în natură a bunului, dacă valoarea iniţială a acestuia a fost mai mare decât valoarea actuală.
Confiscarea nu se mai pronunţă dacă bunul confiscabil nu mai prezintă valoare în momentul când ar urma să se dispună confiscarea lui sau dacă ar avea o valoare mult redusă (§ 73 c).
Fiind confiscat, lucrul trece în proprietatea statului de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti; drepturile terţului asupra lucrului vor fi respectate.
Legea penală germană mai prevede o formă de confiscare specială (§ 74 şi urm.) care constă în preluarea lucrurilor care au fost produse (producţia sceleris) sau folosite la săvârşirea ori la pregătirea unei infracţiuni intenţionate (instrumenta sceleris). Preluarea este permisă numai dacă lucrul aparţine autorului sau participantului sau în cazul în care lucrul, în raport cu natura sa ori cu împrejurările, este periculos pentru colectivitate sau prezidii pericolul că va fi folosit la săvârşirea de fapte ilicite. În acest din urmă caz preluarea este permisă şi dacă autorul a acţionat fără vinovăţie.
Codul penal spaniol, intrat în vigoare în luna mai 1996, prevede, în Partea Generală, un capitol distinct (T. IV) întitulat „Măsuri de siguranţă” (De las medias de seguridat). Unele măsuri de siguranţă sunt privative de libertate (internarea într-un centru psihiatric, internarea într-un centru de dezintoxicare, internarea într-un centru special educativ). Alte măsuri de siguranţă sunt neprivative de libertate (interzicerea de a se afla în anumite localităţi, pierderea dreptului de a conduce vehicule, anularea licenţei sau a permiselor de armă, interzicerea unei profesii, expulzarea de pe teritoriul naţional a străinilor care nu locuiesc legal în Spania (art. 96).
De asemenea, într-un titlu separat (T. VI) Codul penal spaniol prevede posibilitatea confiscării instrumentelor cu care făptuitorul a săvârşit o infracţiune intenţionată, precum şi foloasele provenite din infracţiune, oricare ar fi transformările pe care le-ar fi suferit, în afară de cazul în care ar aparţine unui terţ de bună-credinţă care nu este responsabil de fapta comisă şi care le-ar fi obţinut în mod legal. Din vânzarea acestor lucruri se vor acoperi prejudiciile civile ale părţii vătămate (art. 127).
Dacă există o disproporţie între valoarea instrumentelor şi a foloaselor confiscate şi gravitatea infracţiunii, instanţa va putea să nu dispună confiscarea sau ar putea să dispună confiscarea parţială (art. 128).
În Partea Specială a Codului se prevede confiscarea sumelor date şi primite ca mită ori ca urmare a traficului de influenţă (art. 131).
Codul penal al Federaţiei Ruse (intrat în vigoare la 1 ianuarie 1997), prevede în art. 97 mai multe măsuri de constrângere cu caracter medical. Aceste măsuri se iau împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală în stare de iresponsabilitate; împotriva persoanelor care după săvârşirea infracţiunii au devenit iresponsabile; împotriva persoanelor care au săvârşit faptele în condiţii de semi-iresponsabilitate, precum şi împotriva persoanelor în stare de intoxicaţie alcoolică ori cu stupefiante, dacă există pericolul săvârşirii de noi infracţiuni ori dacă persoanele menţionate au devenit periculoase pentru sine sau pentru alte persoane.
Scopul luării acestor măsuri este de a asigura vindecarea celor în cauză, ameliorarea situaţiei lor şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.
De asemenea, în conţinutul art. 44, de rând cu diferitele pedepse principale sunt trecute şi interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie şi de a exercita o anumită activitate, precum şi interzicerea de a purta semne onorifice.
Toate aceste măsuri ar putea avea caracterul unor măsuri preventive cu caracter personal, similare celor din alte legislaţii, chiar dacă legea le tratează ca pedepse ori ca măsuri de constrângere cu caracter medical.
În ce priveşte măsurile preventive cu caracter patrimonial, Codul penal al Federaţiei Ruse nu conţine nici o dispoziţie în Partea Generală. Asemenea măsuri nu apar nici în Partea Specială (de pildă, la infracţiunile contra patrimoniului ori la infracţiunile economice, sau în legătură cu infracţiunea de luare de mită, de dare de mită, de contrabandă etc.). În toate cazurile când legea se referă la formele agravate ale unor infracţiuni, se prevede pedeapsa confiscării averii dar nu măsura confiscării speciale.
Unele dispoziţii privind confiscarea specială există în Codul contravenţiilor (încălcări administrative). Astfel, art. 24 prevede printre sancţiunile administrative şi luarea (confiscarea) lucrului care a constituit instrumentul săvârşirii încălcării ori obiectul nemijlocit al încălcării, ca şi confiscarea lucrului care a servit ca mijloc al săvârşirii încălcării administrative.
Potrivit art. 29 din acest Cod, confiscarea lucrurilor care au servit ca mijloc al săvârşirii încălcării administrative constă din preluarea fără despăgubire a lucrului în folosul statului. Confiscarea poate fi aplicată numai asupra lucrului care se află în mâinile aceluia care a comis încălcarea, dacă legea nu prevede altfel.
Nu poate avea loc confiscarea armelor de foc sau a altor mijloace de practicat vânătoarea de la persoanele pentru care vânătoarea este izvorul de bază al existenţei.
[1] Uniunea Internaţională de drept penal a fost înfiinţată în anul 1889 de profesorii M. Von Hamel, A. Prins şi Von Listz şi s-a dizolvat la începutul primului război mondial, în anul 1914. Activitatea acesteia a fost reluată de Asociaţia Internaţională de Drept Penal în anul 1924.
[2] Emil Cernea, Emil Molcuţ. Istoria statului şi dreptului românesc. Editura ALL BECK, Bucureşti, 1999, p. 287.
[3] Vitalie Rusu. Particularităţi de procedură penală în privinţa minorilor. Chişinău, „Pontos”, 2001, p. 17.
[4] Teodor Vasiliu. Codul penal comentat şi adnotat. Partea generală. Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p, 575.
[5] Jean Pradel. Droit penal general. Cujas, Paris, 1991, p. 530.
[6] Gaston Stefani, Georges Lavesseur, Bernard Bouloc. Droit penal general. Dalloz, Paris, 1994, p. 375.
[7] Philipe Salvage. Droit penal general. Grenoble, 1994, p. 109.
[8] Christiane Hennau, Jacques Verhaengen. Droit penal general. Bruxelles, 1995, p. 358.