În termeni generali, proprietatea intelectuală se referă la rezultatele activităţii de cercetare-dezvoltare. În optica omului de afaceri acestea sunt bunuri cu valoare economică, reprezintă elemente de proprietate intelectuală care pot fi exploatate în interesul firmei.
Expresia de proprietare intelectuală defineşte:
Posesiunea drepturilor asupra creaţiilor umane în domeniile tehnicii, ştiinţei, artei, operelor literare, muzicale etc. (Gartig, 1997)
Ansamblul drepturilor exclusive acordate asupra creațiilor intelectuale.
Protecţia şi apărarea proprietăţii intelectuale se face diferit în funcţie de domeniul creaţiei, deosebindu-se:
- protecţia prin drepturi de autor – pentru crea ţiile de natură literară, ştiinţifică şi artistică;
- protecţia proprietăţii industriale – referitoare la crea ţiile de natură tehnică. În cadrul fiecărei ţări protecţia proprietăţii intelectuale este de competenţa
unor organe guvernamentale de specialitate şi are la bază legi specifice cu caracter naţional. Un scurt comentariu privind legislaţia din România referitoare la protecţia proprietăţii intelectuale este prezentat mai jos.
1) Protecţia creaţiilor literare, ştiinţifice şi artistice
Este reglementată prin Legea nr. 8/ 1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe. Conform legii, obiectul drepturilor de autor îl constituie operele originale de creaţie intelectuală din domeniul literar, artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma de exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor. În toate aceste cazuri, rezultatul muncii de creaţie este legat nemijlocit de numele autorului ei. Autorul devine automat titularul unui drept de proprietate intelectuală, dobândind dreptul de exploatare exclusivă a creaţiei sale.
Dreptul de autor îmbracă întotdeauna două aspecte: cel moral şi cel patrimonial. Dreptul moral - constând în recunoa şterea calităţii de autor al unei opere sau lucrări – este inalienabil şi se transmite prin moştenire, pe durată nelimitată. Dreptul patrimonial este cel de exploatare exclusivă şi se referă la dreptul de a autoriza reproducerea, difuzarea, comercializarea creaţiilor intelectuale care fac obiectul unor drepturi de autor. Acesta este limitat ca durată, în funcţie de natura operei.
Exemplul de mai jos prezintă aspecte referitoare la protecţia programelor de calculator (software), definite prin Legea nr. 8/ 1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe.
Protecţia juridică a creaţiilor din domeniul informaticii include atât programele de aplicaţii şi sistemele de operare, cât şi manualele şi materialele pregătitoare. Legea nr. 8/ 1996 (cap. IX) impune protejarea programelor originale de calculator prin dreptul de autor, similar operelor literare. Conform legii, autorul unui program are dreptul exclusiv de a efectua sau autoriza: reproducerea prin orice mijloc şi orice formă; adaptarea, transformarea programului; comercializarea sau închirierea programului. Dobândirea acestui drept se na şte din momentul creării programului, fiind valabil pe toată durata vieţii autorului, plus 70 de ani, prin transmitere către moştenitori.
Reproducerea unui program, prin orice mijloace, ca şi punerea la dispoziţia publicului a programului original sau a copiilor acestuia sunt drepturi rezervate autorului. Autorul poate autoriza utilizarea programului prin acordarea unei licenţe de exploatare, fără a transfera drepturile de autor.
In lipsa unei clauze contrare, drepturile patrimoniale de autor asupra programelor pentru calculator create de unul sau de mai mulţi angajaţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu ori după instrucţiunile celui care angajează aparţin acestuia din urmă.
Opera de creaţie intelectuală este recunoscută şi protejată, independent de aducerea la cunoştinţă publică (chiar nepublicată), prin simplul fapt al realizării ei. Dreptul de autor sau Copyright reprezintă ansamblul prerogativelor, inclusiv dreptul exclusiv de a reproduce, distribui, executa, afişa, sau de licenţiere de care se bucură autorii, cu referire la operele create.
2) Protecţia proprietăţii industriale
Proprietatea industrială se referă la creaţiile tehnice şi include invenţiile, desenele şi modelele industriale, precum şi toate semnele distinctive care permit identificarea produselor şi diferenţierea lor de alte produse asemănătoare (mărci de fabrică şi de comerţ, denumiri de origine, nume comerciale).
Spre deosebire de drepturile de autor, care se atribuie automat autorului creaţiilor literare, ştiinţifice sau artistice, protecţia creaţiilor tehnice se face prin titluri de proprietate acordate la cerere, contracost. Etapele procesului de obţinere a titlurilor de proprietate şi condiţiile care trebuie îndeplinite sunt reglementate la nivel naţional, prin legi specifice.
Protecţia invenţiilor are la bază Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie.
Potrivit legii, invenţia reprezintă “o solu ţie tehnică cu caracter de noutate absolută, aplicabilă industrial în orice domeniu al vieţii economice sau sociale”. Titlul unic de protecţie a invenţiilor în România este Brevetul de invenţie, care conferă titularului dreptul de exploatare exclusivă a invenţiei pe durata de valabilitate reglementată, de max. 20 de ani. În cazul îmbunătăţirii unor soluţii protejate deja printr-un titlu de proprietate, se eliberează brevetul complementar (sau de perfecţionare), cu termen de valabilitate de 10 ani.
Protecţia desenelor şi modelelor industriale este reglementată prin
Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor industriale. Potrivit legii, modelele industriale sunt obiecte tridimensionale, aplicabile
industrial, care se deosebesc între ele prin elementele ornamentale exterioare pe care le prezintă, prin originalitatea şi noutatea lor. Desenele industriale se deosebesc de modelele industriale prin numărul de dimensiuni: desenele industriale sunt obiecte bidimensionale (etichete, afişe etc.), iar modelele industriale sunt tridimensionale (cutii, flacoane, caroserii etc.).
Titlul de proprietate este Certificatul de înregistrare, cu o perioadă de valabilitate de 10 ani de la data constituirii depozitului reglementar, protecţia putând fi prelungit ă (la cerere şi contracost) pe 3 perioade succesive de câte 5 ani .
Protecţia mărcilor are la bază Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice.
Marca reprezintă un ansamblu de semne distinctive folosite pentru a diferenţia produsele sau serviciile unei firme de cele identice sau similare ale altei firme. Categoriile de semne ce pot fi folosite la alcătuirea mărcii sunt numeroase: nume, titluri şi cuvinte originale, litere şi cifre, desene, sigilii, combinaţii de culori şi, uneori, o frază muzicală.
Potrivit legii, mărcile sunt indisolubil legate de anumite produse şi servicii. Titlul de protecţie este Certificatul de înregistrare, care îi conferă titularului un drept exclusiv de exploatare a mărcii la produsele şi serviciile menţionate la înregistrare, pe teritoriul României, pe o perioad ă de 10 ani. La expirarea perioadei de protecţie, marca poate fi reînnoită pe o altă perioadă de 10 ani, reînnoirile putându-se succeda în timp, f ără limită.
Elementul comun tuturor formelor de proprietate industrială pentru care se asigură protecţie prin titluri de proprietate este dreptul exclusiv de exploatare, care îi dă titularului posibilitatea de a fabrica sau comercializa obiectul creaţiei şi de a culege roadele acestor activităţi. Aceste drepturi sunt limitate în spaţiu şi timp, fiind valabile numai pe teritoriul ţării care a emis titlul de proprietate şi pe o perioadă de timp limitată.
În cadrul fiecărei ţări protecţia proprietăţii intelectuale este de competenţa unor organe guvernamentale de specialitate. În Româ nia acest rol revine următoarelor structuri:
- Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (ORDA) - autoritate unică de reglementare, evidenţă prin registre naţionale, supraveghere, autorizare, arbitraj
şi constatare tehnico-ştiinţifică în domeniul drepturilor de autor şi al drepturilor conexe în România.
- Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM) – autoritate unic ă în asigurarea protecţiei proprietăţii industriale pe teritoriul României, în conformitate cu legislaţia naţională în domeniu şi cu prevederile convenţiilor şi tratatelor internaţionale la care ţara noastră este parte.
La nivel mondial, legile şi politicile privind proprietatea intelectuală au suferit schimbări semnificative în ultimele decenii, determinate de schimbările din comerţul internaţional şi acordurile comerciale introduse în această perioadă. Coordonarea unitară a acestor acţiuni se realizează prin Organizaţia Mondială pentru Proprietatea Intelectuală (The World Intellectual Property Organization, WIPO). Uniunea Europeană aplică de mai mulţi ani o politică activă în acest domeniu, pentru armonizarea legislaţiei din statele membre şi crearea unui sistem european unic, putându-se ob ţine protecţia comunitară asupra unor elemente de proprietate industrială (marcă europeană, brevet european etc.) printr-o singură cerere (Curtis, 2012).
Unul dintre obiectivele demersurilor în domeniul protecţiei proprietăţii intelectuale la nivel naţional, european şi internaţional este consolidarea luptei împotriva contrafacerilor. Semnificaţia termenului “contrafacere” este:
- Reproducere frauduloasă, falsificare (DEX);
- Încălcarea drepturilor asupra proprietăţii intelectuale protejate prin lege, constând în utilizarea ilegal ă a elementelor ce fac obiectul drepturilor de autor sau a unor titluri de proprietate industrială.
Contrafacerile au materializări diverse, mai importante fiind următoarele: utilizarea brandurilor celebre pentru produse farmaceutice, îmbrăcăminte, parfumuri, produse de uz casnic etc. care nu sunt fabricate de către sau în numele proprietarului mărcii; utilizarea frauduloasă a soluţiilor tehnice, a modelelor şi desenelor industriale aflate sub protecţie; copierea CD-urilor care conţin muzică sau software în scopul comercializării lor etc.
Indiferent de aspectele la care se referă, contrafacerile reprezintă un flagel, cu efecte pe mai multe paliere:
- prejudicierea intereselor firmelor care deţin drepturile asupra proprietăţii intelectuale, afectându-le imaginea, vânz ările şi profiturile;
- pierderi înregistrate de stat – prin taxe şi impozite neplătite de cei care folosesc fraudulos elementele de proprietate industrială;
- periclitarea sănătăţii şi chiar a vieţii consumatorilor.
Câteva date estimative referitoare la efectele econ omice ale contrafacerilor sunt prezentate mai jos.
Potrivit datelor publicate de International Anti Counterfeiting Coalition (IACC), 600 mld. $ se pierd în fiecare an din cauza contrafacerilor. Pierderile generate de acest flagel în SUA sunt de pân ă la 250 mld. $ pe an, reprezentând circa 750.000 de locuri de muncă afectate. În Europa, potrivit Comisiei Europene, cazurile de încălcare a drepturilor de proprietate intelectuală au ajuns la circa 80.000 în 2010, reprezentând 1 mld. euro (valoarea estimat ă a produselor originale echivalente) (Frost & Sullivan). Conform Raportului anual al Comisiei privind acţiunile vamale pentru protejarea drepturilor de proprietate intelectuală, în Uniunea Europeană autorităţile vamale au reţinut, în anul 2013, aproape 36 de milioane de articole suspectate de încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală, cu o valoare totală de 760 mil. euro. Pe categorii de produse, cele mai multe articole contrafăcute reţinute sunt cele de îmbrăcăminte (12%), medicamentele (10%) şi ţigările (8,95%).
Deşi dimensiunea reală a contrafacerilor este greu de estimat, studiile arată că realizarea de produse contrafăcute este un fenomen semnificativ şi în continuă creştere. Împotriva acestuia îşi concentrează tirul Organizaţia Mondială pentru Proprietatea Intelectuală (OMPI). Comunitatea Europeană şi-a sporit şi ea, în ultima vreme, mijloacele de intervenţie şi de sancţionare a contrafacerilor. Sunt organizate simpozioane de amploare consacrate acţiunilor de contrafacere a brevetelor şi mărcilor internaţionale. De asemenea, au fost elaborate ghiduri de combatere a contrafacerilor, care se adresează companiilor, îndeosebi IMM-urilor, oferind sfaturi practice referitoare la recunoaşterea contrafacerilor şi măsurile care trebuie luate pentru protejarea împotriva contrafacerilor (Combating Counterfeiting, 2001; ANSI, 2011). Dar primele interesate de combaterea şi sancţionarea acestui delict sunt firmele plagiate.
Interesul organizaţiilor cu privire la proprietatea intelectuală trebuie privit din două puncte de vedere: al protecţiei contra folosirii acestor elemente de către alte firme şi pentru eliminarea riscului ca firma să comită infracţiunea de contrafacere, chiar şi involuntar, utilizând solu ţii care fac obiectul unor titluri de proprietate intelectuală. De asemenea, în condiţiile inovării deschise, organizaţiile au din ce în ce mai mult în vedere valorificarea eficientă a unor elemente de proprietate intelectuală din exterior.
Politicile referitoare la protecţia şi valorificarea rezultatelor din cercetare-dezvoltare promovate de firme reprezintă unul dintre factorii care contribuie la obţinerea de avantaje concurenţiale durabile. Protecţia şi comercializarea proprietăţii intelectuale creează un impact economic prin veniturile generate pentru organizaţii şi inventatori, încurajarea activităţilor de cercetare-dezvoltare, crearea de noi firme şi locuri de muncă.