Accesiunea mobiliară (sau încorporaţiunea) presupune “unirea materială a două bunuri mobile care aparţin la proprietari diferiţi sau obţinerea unui bun de către o persoană, prin munca sa, folosind materialele altuia”[1].
Şi în cazul acestei forme de accesiune, proprietarul lucrului principal devine proprietar şi al lucrului mai puţin important, unit cu primul, având, însă, obligaţia de a plăti despăgubiri corespunzătoare.
Accesiunea operează, ca un mod de dobândire a dreptului de proprietate, numai în cazul în care între proprietarii lucrurilor nu s-a încheiat o convenţie care să reglementeze situaţia.
Potrivit art.504-516 din Codul civil, în practica vieţii juridice pot fi întâlnite 3 cazuri de accesiune mobiliară: adjoncţiunea, specificaţiunea şi confuziunea (amestecul).
Adjoncţiunea, implică unirea a două lucruri diferite, aparţinând la proprietari diferiţi, astfel încât formează un singur întreg. Cu toate acestea, bunurile pot fi despărţite şi conservate separat, fără a-şi pierde individualitatea. Întregul aparţine proprietarului lucrului principal, cu îndatorirea de a plăti celuilalt proprietar “preţul lucrului ce a fost unit cu principalul” (art.504 Cod civil).
Are aplicabilitate, în acest caz principiul “accesorium sequitur principale”. Cât priveşte criteriul, în baza căruia se stabileşte care dintre cele două lucruri este principal şi care accesoriu, acesta este indicat de art.505 Cod civil, care prevede că principal este lucrul “pentru uzul sau pentru ornamentul, pentru completarea căruia a servit unirea celuilalt lucru”.
Dacă lucrul unit este mult mai de preţ, decât lucrul principal, iar unirea lucrurilor s-a făcut fără ştirea proprietarului lucrului unit, el poate cere despărţirea celor două lucruri şi restituirea lucrului unit (chiar dacă prin separare ar rezulta o vătămare a lucrului cu care a fost unit) (art.506 Cod civil).
De asemenea, dacă nici unul dintre bunuri nu poate fi privit ca accesoriu al celuilalt, se consideră principal, lucrul care are o valoare mai mare. Iar dacă lucrurile au aceeaşi valoare, se consideră principal, lucrul al cărui volum este mai mare (art.507 Cod civil).
Cele mai cunoscute cazuri de adjoncţiune se referă la montarea unei pietre preţioase într-o bijuterie sau a unui tablou într-o ramă. Proprietarul lucrului mai important, desemnat după criteriile arătate, va fi obligat de a plăti celuilalt proprietar preţul bunului unit cu bunul său.
Specificaţiunea, constă în prelucrarea şi transformarea unei materii aparţinând altei persoane (cum ar fi în cazul realizării unei lucrări dintr-un bloc de marmură, a unei garnituri de mobilă dintr-un lemn, etc.). Proprietatea lucrului astfel obţinut aparţine proprietarului materiei întrebuinţate sau specificatorului, după cum lucrul principal este materia sau manopera lucrului confecţionat.
Dacă lucrul principal este materia (ceea ce reprezintă regula, în astfel de situaţii), proprietarul lucrului realizat din ea are dreptul de a reclama lucrul, plătind însă preţul manoperei (art.508 Cod civil).
Dacă, însă, manopera întrece cu mult valoarea materiei întrebuinţate, cel care a confecţionat lucrul va deveni proprietar, plătind însă preţul materiei folosite către proprietarul acesteia. (art.509 Cod civil)
Confuziunea (amestecul), constă în unirea a două lucruri mobile aparţinând la proprietari diferiţi, în aşa fel încât ele nu se mai pot recunoaşte şi deosebi unul de altul (cum ar fi cazul topirii a două metale sau a amestecului a două lichide).
Ca regulă, lucrul astfel obţinut revine proprietarului bunului principal (apreciat în funcţie de valoare sau cantitate). Dacă niciunul dintre lucruri nu poate fi considerat principal şi separarea lor este posibilă, proprietarul care nu a avut cunoştinţă de amestec, va putea cere separarea lor. Dacă separarea nu este posibilă fără unele consecinţe negative, lucrul nou format se va împărţi între proprietari în proporţie cu “câtimea, calitatea şi valoarea materiilor lui, întrebuinţate la facerea acelui lucru”.
Art.512 Cod civil se referă la situaţia în care materia aparţinând unuia dintre proprietari este mult mai mare sub aspect cantitativ sau valoric, iar acesta poate cere lucrul rezultat din amestec, plătind celorlalţi proprietari preţul materiei aparţinând celorlalţi.
Dacă niciunul dintre criteriile arătate mai sus, nu poate fi aplicat, lucrul format prin confuziune rămâne proprietatea comună a tuturor proprietarilor materiilor folosite, putând fi vândut la licitaţie cu împărţirea preţului obţinut între coproprietari.
[1] L.Pop. op.cit., 1997 pg.245.