Drept

1. Dispoziţii generale despre moştenirea

Cartea a IV-a al Codului Civil reglementează moştenirea. Articolul 953 din Cod Civil defineşte că moştenirea este transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în fiinţă. Moştenirea unei persoane se deschide în momentul decesului acesteia, la ultimul domiciliu al defunctului. Dovada ultimului domiciliu se face cu certificatul de deces sau, după caz, cu hotărârea judecătorească declarativă de moarte rămasă definitivă. Dacă ultimul domiciliu al defunctului nu este cunoscut sau nu se află pe teritoriul României, moştenirea se deschide la locul din ţară aflat în circumscripţia notarului public celui dintâi sesizat, cu condiţia ca în această circumscripţie să existe cel puţin un bun imobil al celui care lasă moştenirea. În cazul în care în patrimoniul succesoral nu există bunuri imobile, locul deschiderii moştenirii este în circumscripţia notarului public celui dintâi sesizat, cu condiţia ca în această circumscripţie să se afle bunuri mobile ale celui ce lasă moştenirea. Atunci când în patrimoniul succesoral nu există bunuri situate în România, locul deschiderii moştenirii este în circumscripţia notarului public celui dintâi sesizat^[1].

Patrimoniul defunctului se transmite prin moştenire legală, în măsura în care cel care lasă moştenirea nu a dispus altfel prin testament. O parte din patrimoniul defunctului se poate transmite prin moştenire testamentară, iar cealaltă parte prin moştenire legală². O persoană poate moşteni dacă există la momentul deschiderii moştenirii, iar în cazul morţii mai multor persoane, nu se poate stabili că una a supravieţuit alteia, acestea nu au capacitatea de a se moşteni una pe alta.

Moştenirea legală este cea în care patrimoniul defunctului se transmite în baza legii. Legea prevede persoanele care au calitatea de moştenitori, ordinea în care aceştia vin la moştenire şi cotele ce le revin. Moştenirea legală se întemeiază, în principal pe rudenia de sânge (excepţie făcând soţul supravieţuitor şi statul). Ea se mai numeşte moştenire ab intestat (după denumirea pe care o avea în dreptul roman), adică moştenire fără testament şi sugerează ideea că se aplică ori de câte ori, defunctul nu a lăsat testament.

2. Dispoziţii generale despre moştenirea testamentară

Legea consacră principiul libertăţii testamentare, libertate la care nu se poate renunţa, în sensul că orice persoană capabilă este liberă de a lăsa (sau a nu lăsa) un testament şi de a dispune, pe această cale, de patrimoniul său pentru caz de moarte. Patrimoniul succesoral se poate transmite nu numai în temeiul legii (la persoanele, în ordinea şi în cotele determinate de lege), dar şi în temeiul voinţei celui care lasă moştenirea, manifestată prin testament, caz în care moştenirea (devoluţiunea ei) este testamentară.

Testamentul este actul unilateral, personal şi revocabil prin care o persoană, numită testator, dispune, în una dintre formele cerute de lege, pentru timpul când nu va mai fi în viaţă³.

3. Caracterele juridice, condiţii de valabilitate şi cuprinsul testamentului

3.1 Caracterela juridice

1. Testamentul este un act juridic deoarece cuprinde manifestarea de voinţă a testatorului cu intenţia de a produce efecte juridice şi, ca atare, pentru a fi valabil, trebuie să îndeplinească condiţiile de fond (consimţământul neviciat, capacitate, obiect şi cauză) prevăzute de lege pentru orice act juridic şi cele specifice liberalităţilor. Testamentul, ca act juridic, este unilateral: voinţa testatorului este producătoare de efecte, indiferent de atitudinea legatarului şi înainte de acceptarea de către el a legatului: legatul se dobândeşte din momentul deschiderii moştenirii prin actul unilateral al testatorului, dacă legatarul nu renunţă la legat. Prin urmare, acceptarea legatului nu trebuie confundată cu acceptarea necesară în vederea încheierii unui contract. Cele două acte - testamentul şi acceptarea legatului sau a altor dispoziţii testamentare (de exemplu, execuţiunea testamentară) - sunt acte unilaterale distincte, cu efecte proprii fiecăruia şi nu se unesc în sensul formării unui act juridic bilateral (contract).
2. Testamentul este un act juridic esenţialmente personal, în sensul că nu poate fi încheiat prin reprezentare sau cu încuviinţarea ocrotitorului legal, în măsura în care o persoană are capacitatea de a testa, o poate face exclusiv personal, iar dacă nu are această capacitate nu o poate face prin reprezentare sau cu încuviinţarea altor persoane. Chiar dacă testatorul primeşte consultaţii de specialitate de la o altă persoană (de exemplu, avocat) în vederea redactării testamentului, el trebuie să exprime voinţa sa personală. Din caracterul personal (şi revocabil, unilateral) al testamentului, mai rezultă şi caracterul lui individual, în sensul necesităţii ca el să exprime voinţa unei singure persoane; două sau mai multe persoane,nu pot dispune prin acelaşi testament ,una în favoarea celeilalte sau în favoarea unui terţ.
3. Testamentul este un act juridic solemn; sub sancţiunea nulităţii absolute testamentul trebuie să fie încheiat într-una dintre formele prevăzute de lege. Posibilitatea de alegere a testatorului este limitată la formele reglementate strict de lege.
4. Testamentul este un act juridic pentru cauză de moarte; dacă legea nu prevede altfel, efectele dispoziţiilor testamentare se produc numai la moartea testatorului. Prin urmare, condiţiile de validitate ale testamentului se apreciază raportat la momentul întocmirii sale, în schimb, efectele pe care le produc dispoziţiile sale raportat la momentul morţii testatorului. Astfel fiind, legatarul nu dobândeşte nici un drept cât timp testatorul este în viaţă; testatorul păstrează dreptul de dispoziţie asupra bunurilor de care dispune prin testament.
5. Testamentul este un act esenţialmente revocabil. Până în ultima clipă a vieţii testatorul poate revoca sau modifica unilateral dispoziţiile sale testamentare. El are un drept absolut, deci nesusceptibil de abuz de a revoca dispoziţiile testamentare şi sub nici o formă nu poate renunţa valabil la acest drept. Renunţarea ar constitui un pact asupra unei succesiuni viitoare, interzis de lege. Având în vedere ansamblul caracterelor juridice ale testamentului, în multe privinţe derogatorii de la dreptul comun al actelor juridice, el se manifestă ca un act juridic excepţional, guvernat, în mare măsură, de reguli de fond şi de formă speciale.

3.2 Condiţii de valabilitate

A. Condiţii de formă

Având în vedere importanţa şi gravitatea efectelor pe care le produc dispoziţiile testamentare şi pentru protejarea a voinţei testatorului împotriva unor influenţe şi presiuni, precum şi pentru a nu lăsa îndoială asupra existenţei şi sensului manifestării de voinţă, legea prevede ad solemnitatem - sub sancţiunea nulităţii absolute - anumite forme testamentare pe care trebuie să le îmbrace voinţa testatorului pentru a putea produce efecte juridice .

Formele testamentare prevăzute de lege sunt fie forme ordinare (testament olograf, autentic şi secret, numit şi mistic), între care testatorul poate alege liber, fie forme extraordinare, numite testamente privilegiate, care pot fi încheiate în împrejurări excepţionale, când testatorul nu are posibilitatea alegerii între formele testamentare ordinare, fie alte forme de testamente, special prevăzute de lege.

Reglementând o varietate relativ mare de forme testamentare, legea consacră două condiţii de formă, care sunt generale, comune tuturor testamentelor: forma scrisă şi forma actului separat.

Forma scrisă. Indiferent de forma testamentului si chiar dacă testatorul s-ar găsi în împrejurări excepţionale (de exemplu, militar în timp de război), în toate cazurile testamentul trebuie să fie, îmbrăcat în formă scrisă. Subliniem că forma scrisă este prevăzută ca o condiţie de validitate a testamentului (ad solemnitatem), iar nu ca o simplă condiţie ele dovadă, lipsa ei fiind sancţionată cu nulitatea absolută a manifestării de voinţă. In principiu, fără forma scrisă nu există testament. Mai mult decât atât, întregul conţinut al testamentului trebuie să fie îmbrăcat în formă testamentară valabil întocmită.

Forma actului separat. Legea interzice testamentul conjunctiv, adică acela prin care două sau mai multe persoane testează „prin acelaşi act una în favoarea celeilalte, sau în favoarea unei a treia persoane" (se urmăreşte a se împiedica faptul ca buna- credinţă a unuia dintre testatori să fie surprinsă ca urmare a revocării emanând ulterior de la celălalt, fără ca el să ştie). Forma fiind cerută ad validitatem, ca element constitutiv al actului, lipsa acesteia este sancţionată cu nulitatea absolută iar testatorul nu poate în nici un fel să suplinească această lipsă prin voinţa sa altfel decât prin refacerea testamentului conform cerinţelor de formă impuse de lege.

Nerespectarea condiţiilor generale de formă (formă scrisă şi forma actului separat), ca şi nerespectarea condiţiilor speciale de formă prevăzute pentru diferite feluri de testamente se sancţionează cu nulitatea absolută şi, ca atare, potrivit dreptului comun, constatarea nulităţii poate fi invocată de orice persoană interesată şi oricând, fie pe cale de excepţie, fie pe cale de acţiune, dreptul de a invoca fiind imprescriptibil.

Întrucât sancţiunea prevăzută expres de lege este nulitatea absolută, ar urma ca testamentul întocmit cu nerespectatea condiţiilor de formă să nu producă nici un efect.

B. Condiţii de fond

Dispoziţiile testamentare, ca acte juridice, trebuie să îndeplinească condiţiile de validitate ale actului juridic în general; capacitatea de a încheia actul în cauză, consimţământ valabil, obiect determinat (determinabil ) şi ilcit, iar cauza să fie reală, licită şi morală. Evident, vom analiza aceste condiţii de validitate numai în măsura în care prezintă particularităţi în materia dispoziţiilor testamentare, în special în privinţa legatelor si a altor dispoziţii testamentare referitoare la transmiterea patrimoniului succesoral.

a. Capacitatea.

Pentru ca dispoziţia testamentară să fie valabilă şi deci producătoare de efecte juridice, testatorul trebuie să aibă capacitatea de a dispune pe această cale prin liberalităţi (legate) sau alte acte juridice. Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile. Capacitatea de exerciţiu deplină începe la data când persoana devine majoră⁴.

Incapacităţile de a dispune prin testament. Potrivit legii, sunt incapabile de a dispune prin testament:

1. Minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani nu poate dispune prin testament incapacitatea lui fiind totală.
2. Persoana pusă sub interdicţie judecătorească, având statutul juridic al minorului sub 14 ani, nu poate dispune prin testament
3. Minorul de 16 ani poate dispune prin testament şi numai pentru jumătate din bunurile de care după lege poate dispune majorele. Aceasta înseamnă că minorul între 16-18 ani are o capacitate parţială de a testa
4. Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani, deşi are capacitate parţială de a dispune prin testament, nu poate dispune în favoarea tutorelui său

b. Consimţământul

Pentru ca dispoziţiile testamentare să fie valabile, nu este suficient ca testatorul să aibă capacitatea legală şi naturală de a testa, ci mai este necesar ca voinţa sa (consimţământul) să nu fie alterată de vreun viciu de consimţământ: eroare, doi sau violenţă.

Sancţiunea aplicabilă în cazul viciilor de consimţământ este - ca şi în cazul incapacităţii legale sau naturale de a dispune prin testament -nulitatea relativă, potrivit dreptului comun. Anularea poate fi cerută şi viciul de consimţământ dovedit prin orice mijloc de probă (iar nu numai prin înscrierea în fals), inclusiv în cazul testamentului autentic, căci notarul poate constata numai existenţa consimţământului testatorului, iar nu şi absenţa viciilor de voinţă⁵.

c. Obiectul şi cauza

Pentru ca dispoziţiile testamentare, ca acte juridice, să fie valabile, pe lângă condiţiile de capacitate şi consimţământ valabil, ele trebuie să aibă un obiect determinat sau determinabil şi licit, iar cauza lor să fie reală şi licită, Întrucât aceste condiţii sunt guvernate, în principiu, de regulile de drept comun, urmează să facem numai unele precizări referitoare la obiect şi cauză. Obiectul trebuie să fie în circuitul civil. Obiectul legatului poate fi şi un lucru viitor, care nu există în momentul testării, dar nici chiar în momentul deschiderii moştenirii. Dintre bunurile viitoare numai moştenirea nedeschisă nu poate forma obiectul unui legat.

3.3 Cuprinsul testamentului

Obiectul lui principal îl constituie legatele, care sunt dispoziţii referitoare la patrimoniul succesoral (legate universale sau cu titlu universal) sau la bunurile ce fac parte din acel patrimoniu (legate cu titlu particular), Însă, alături de legate sau chiar fără a cuprinde legate, testamentul poate conţine şi alte manifestări de ultimă voinţă a defunctului, cum ar fi:

• exheredări, adică înlăturarea de la moştenire a unor moştenitori legali, în limitele prevăzute de lege;
• numirea de executor testamentar, împuternicit pentru a putea asigura executarea dispoziţiilor testamentare;
• sarcini impuse legatarilor sau moştenitorilor legali, de natură patrimonială (legate) sau de altă natură ;
• revocarea - totală sau parţială - a unui testament anterior sau a unei dispoziţii testamentare anterioare, ori retractarea revocării anterioare ;
• partajul de ascendent, adică împărţeala făcută de testator între descendenţii săi a bunurilor succesorale sau a unei părţi din aceste bunuri ;
• recunoaşterea de către mamă a copilului trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinţi necunoscuţi sau de către tată a copilului din afara căsătoriei^[2];
• alte dispoziţii de ultimă voinţă, cum ar fi cele privitoare la funeralii şi îngropare, recunoaşterea unei datorii etc., dispoziţiile legale în materie nefiind limitative.

4. Felurile testamentului

Felurile de testamente prevăzute de lege se pot clasifica în trei categorii:

• testamente ordinare (obişnuite), încheiate în condiţii normale şi care sunt: testamentul olograf, testamentul autentic şi testamentul mistic (secret)^[3];
• testamente privilegiate (extraordinare) care pot fi încheiate numai în anumite împrejurări excepţionale. Astfel sunt, testamentul militarilor, testamentul făcut în timp de boală contagioasă şi testamentul maritim;
• alte forme de testament, special permise de lege pentru legatele având ca obiect anumite sume de bani sau pentru dispoziţiile testamentare ale cetăţenilor români aflaţi în străinătate.

Diferitele feluri de testamente au valoare juridică egală, În acest sens, se poate vorbi de un principiu al echivalenţei formelor testmentare.

4.1 Testamente ordinare

4.1.1 Testamentul olograf

Sub sancţiunea nulităţii absolute, testamentul olograf trebuie scris în întregime, datat şi semnat de mâna testatorului. Înainte de a fi executat, testamentul olograf se va prezenta unui notar public pentru a fi vizat spre neschimbare. În cadrul procedurii succesorale, notarul public procedează, în condiţiile legii speciale, la deschiderea şi validarea testamentului olograf şi îl depune în dosarul succesoral. Deschiderea testamentului şi starea în care se găseşte se constată prin proces- verbal. Cei interesaţi pot primi, după vizarea spre neschimbare, pe cheltuiala lor, copii legalizate ale testamentului olograf. După finalizarea procedurii succesorale, originalul testamentului se predă legatarilor, potrivit înţelegerii dintre ei, iar în lipsa acesteia, persoanei desemnate prin hotărâre judecătorească⁸.

Testamentul olograf prezintă o serie de avantaje: poate fi folosit de oricine ştie să scrie; se poate face oricând şi oriunde, fără ajutorul altei persoane (nu necesită prezenţa vreunui martor). Nu necesită cheltuieli, asigură secretul deplin al dispoziţiilor de ultimă voinţă. Poate fi revocat uşor de testator prin distrugerea voluntară a înscrisului testamentar.

Testamentul olograf, datorită simplicităţii, prezintă şi unele inconveniente: poate fi uşor dosit sau distrus după moartea testatorului sau chiar în timpul vieţii, dar fără ştirea lui. Nu asigură protecţia voinţei testatorului împotriva influenţelor abuzive (sugestie sau captafie) ale celor interesaţi. Datorită simplităţii formalităţilor poate fi mai uşor falsificat, poate fi contestat mai uşor decât celelalte feluri de testamente. Dacă testatorul nu are cunoştinţe juridice testamentul poate cuprinde formulări neclare, confuze şi chiar contradictorii, susceptibile de interpretări neconforme voinţei reale a testatorului.

4.1.2 Testamentul autentic

Testamentul este autentic dacă a fost autentificat de un notar public sau de o altă persoană învestită cu autoritate publică de către stat. Cu ocazia autentificării, testatorul poate fi asistat de unul sau de 2 martori.

Testatorul îşi dictează dispoziţiile în faţa notarului, care se îngrijeşte de scrierea actului şi apoi i-l citeşte sau, după caz, i-l dă să îl citească, menţionându-se expres îndeplinirea acestor formalităţi. Dacă dispunătorul îşi redactase deja actul de ultimă voinţă, testamentul autentic îi va fi citit de către notar. După citire, dispunătorul trebuie să declare că actul exprimă ultima sa voinţă. Testamentul este apoi semnat de către testator, iar încheierea de autentificare de către notar^[4].

În scop de informare a persoanelor care justifică existenţa unui interes legitim, notarul care autentifică testamentul are obligaţia să îl înscrie, de îndată, în Registrul naţional notarial ţinut în format electronic, potrivit legii. Informaţii cu privire la existenţa unui testament se pot da numai după decesul testatorului¹⁰.

Testamentul autentic prezintă avantajul că în această formă pot testa şi persoanele care nu ştiu să scrie şi să citească sau persoanele care din cauza infirmităţii, a bolii sau din orice alte cauze nu pot semna. Pe de altă parte, contestarea testamentului de către persoanele interesate este mai anevoioasă; actul de autentificare are autoritatea publică, iar conţinutul actului este verificat de notar pentru a nu cuprinde clauze contrare legii sau bunelor moravuri ori clauze neclare, de natură a genera procese inutile, în toate cazurile, testamentul se bucură de forţa probantă a actelor autentice şi, ca atare, sarcina dovezii revine celui care îl contestă. Testamentul autentic prezintă şi avantajul că un exemplar original se păstrează în arhiva biroului notarial , astfel încât nu poate fi sustras, dosit sau distrus de persoanele interesate, iar dacă a dispărut poate fi obţinut un duplicat sau poate fi reconstituit în condiţiile prevăzute de lege.

Testamentul autentic prezintă inconvenientul că presupune anumite cheltuieli şi necesită pierdere de timp pentru îndeplinirea formalităţilor de autentificare. Printre inconveniente se menţionează şi faptul că nu asigură secretul dispoziţiilor de ultimă voinţă.

4.1.3 Testamentul mistic sau secret

Testamentul mistic sau secret este un testament semnat de mâna testatorului, strâns şi sigilat, prezentat judecătoriei în vederea efectuării formalităţilor de suprascriere. Testamentul mistic poate fi scris de testator - de mână sau cu mijloace mecanice - cât şi de orice altă persoană, în limba română sau orice altă limbă cunoscută de testator, inclusiv în alfabetul special pentru orbi, cu condiţia să exprime voinţa testatorului. În toate cazurile, testamentul trebuie să fie semnat de testator, ca şi testamentul olograf. Testamentul astfel redactat se va strânge sau se va introduce într-un plic şi se sigilează, anterior sau cu ocazia prezentării lui la judecătorie ori în faţa judecătorului delegat, dacă testatorul a fost în imposibilitatea fizică de a se deplasa la judecătorie. Insuficienţa sigilării, care ar permite înlocuirea testamentului, atrage nulitatea lui. În faţa judecătorului, testatorul va declara că dispoziţiile din înscrisul prezentat este testamentul său, scris de el sau de altul, dar semnat de el. Pe hârtie sau plicul sigilat judecătorul este obligat să întocmească "actul de suprascriere", constând într-un proces-verbal în care se consemnează prezentarea testatorului şi declaraţia acestuia că testamentul este al său şi este semnat de el.

Avantaje şi inconveniente. Testamentul mistic, ca formă oarecum intermediară între testamentul olograf şi testamentul, împrumută unele avantaje şi inconveniente de la ambele (principale) feluri de testamente: asigură secretul dispoziţiilor testamentare, poate fi folosit numai de persoanele care ştiu şi pot citi şi scrie , iar forţa probatorie a dispoziţiilor testamentare este aceea a actelor sub semnătură privată, ca şi în cazul testamentului olograf; în schimb, necesită anumite cheltuieli şi pierdere de timp pentru îndeplinirea formalităţilor, dar are forţa probatorie a testamentului autentic numai în ceea ce priveşte actul de suprascriere.

4.2 Testamente privilegiate

În cazurile în care o persoană se află în anumite împrejurări neobişnuite, excepţionale şi doreşte să facă un testament în formă autentică, dar nu poate recurge la formalităţile autentificării potrivit dreptului comun, legea prevede posibilitatea testării într-o formă simplificată de autentificare, potrivit unor reguli speciale, derogatorii de la regulile autentificării înscrisurilor. Formalităţile fiind simplificate şi pentru a deosebi aceste testamente de cele ordinare, ele au fost denumite testamente privilegiate, fiind testamente autentice simplificate.

Se poate întocmi în mod valabil un testament în următoarele situaţii speciale¹¹:

• în faţa unui funcţionar competent al autorităţii civile locale, în caz de epidemii, catastrofe, războaie sau alte asemenea împrejurări excepţionale;
• în faţa comandantului vasului sau a celui care îl înlocuieşte, dacă testatorul se află la bordul unui vas sub pavilionul României, în cursul unei călătorii maritime sau fluviale. Testamentul întocmit la bordul unei aeronave este supus aceloraşi condiţii;
• în faţa comandantului unităţii militare ori a celui care îl înlocuieşte, dacă testatorul este militar sau, fără a avea această calitate, este salariat ori prestează servicii în cadrul forţelor armate ale României şi nu se poate adresa unui notar public;
• în faţa directorului, medicului şef al instituţiei sanitare sau a medicului şef al serviciului ori, în lipsa acestora, în faţa medicului de gardă, cât timp dispunătorul este internat într-o instituţie sanitară în care notarul public nu are acces.

În toate cazurile este obligatoriu ca testamentul să se întocmească în prezenţa a 2 martori. Testamentul privilegiat se semnează de testator, de agentul instrumentator şi de cei 2 martori. Dacă testatorul sau unul dintre martori nu poate semna, se va face menţiune despre cauza care l-a împiedicat să semneze. În cazul în care cei doi martori nu au semnat testamentul este lovită de nulitate absolută.

Testamentul privilegiat devine caduc la 15 zile de la data când dispunătorul ar fi putut să testeze în vreuna dintre formele ordinare. Termenul se suspendă dacă testatorul a ajuns într-o stare în care nu îi este cu putinţă să testeze, iar în cazul recunoaşterii a unui copil testamentul nu devine caduc.

4.3 Alte forme de testament

Pe lângă testamentele ordinare şi testamentele privilegiate legea prevede reguli speciale de formă pentru:

a. Dispoziţiile testamentare - numite clauze testamentare - având ca obiect sumele de bani depuse la Casa de Economii şi Consemnaţiuni (CEC).

Se consacră o formă specială de testament, denumită dispoziţie testamentară sau clauză testamentară. Subliniem că această dispoziţie poate fi dată numai de către titularul libretului, chiar dacă o altă persoană a făcut depunerea pe numele său. Clauza testamentară poate fi prevăzută în favoarea unei singure persoane sau a mai multor persoane. Dacă o persoană are mai multe depuneri pe instrumente de economisire separate şi doreşte să dispună pentru caz de deces, trebuie să o facă separat pentru fiecare depunere. Persoana indicată în cadrul unei depuneri nu are nici un drept - în temeiul acestei desemnări - asupra altor depuneri. In toate cazurile, dispoziţia făcută sub această formă specială testamentară poate avea ca obiect numai sumele depuse indiferent că este vorba de sume în lei sau în valută.

b. Testamentele cetăţenilor români aflaţi în străinătate.

Românul ce se află în ţara străină va putea face testamentul său, sau în forma olografă, sau în forma autentică întrebuinţată în locul unde se face testamentul. De asemenea, este valabil testamentul autentificat, pe baza legii române, de către misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României, la cererea persoanelor fizice având cetăţenia română.

Bibliografie

1. Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, privind Codul civil, republicată cu modificăriole şi completările ulterioare
2. Alexandru Bacaci, Gheorghe Comanita Gheorghe, Drept civil. Succesiunile, ediţia a Il-a, Editura C.H. Beck, 2006;

^[1] Art. 954 din Codul Civil

^[2] Art. 416 din Codul Civil

^[3] Art. 1040 din Codul Civil

^[4] Art. 1043-1044 din Codul civil