Doctrina juridică defineşte acţiunea civilă diferit.
Astfel, unii autori identifică acţiunea civilă cu însuşi dreptul subiectiv pe care îl caracterizează, situaţie în care apare ca fiind absolvită de dreptul material negăsindu-i-se existenţă distinctă.[1]
Dimpotrivă, alţi autori consideră acţiunea civilă ca un drept distinct de dreptul subiectiv civil, de care se deosebeşte sub aspectul obiectului, cauzei condiţiilor de exercitare şi al efectelor.[2]
Sunt autori care definesc acţiunea civilă ca fiind mijlocul legal prin care o persoană cere instanţei judecătoreşti fie recunoaşterea dreptului său, fie realizarea acestui drept prin încetarea piedicilor puse în exercitarea sa de o altă persoană sau printr-o despăgubire corespunzătoare.[3]
Prin această definiţie se admite că este posibil ca un drept să dea naştere la mai multe acţiuni.
Intr-o formulare sintetică, acţiunea civilă este definită ca fiind ansamblul mijloacelor procesuale prin care se poate realiza protecţia judiciară a drepturilor şi intereselor civile ocrotite de lege[4].
Atât în legislaţie, cât şi în practica judiciară, există, în afara noţiunilor de drept subiectiv şi drept de acţiune, noţiunea de drept la acţiune.
În ceea ce priveşte natura juridică a dreptului la acţiune, au fost exprimate puncte de vedere diferite.
Unii autori consideră dreptul la acţiune ca un drept subiectiv general şi abstract, nediferenţiat şi nelegat de fiecare drept subiectiv care intră în conţinutul capacităţii de folosinţă a fiecărei persoane şi care preexistă dreptului subiectiv.[5]
Alţi autori identifică dreptul la acţiunea civilă, punând semnul egalităţii între cele două noţiuni.[6]
Într-o altă opinie, dreptul la acţiune este considerat ca o parte componentă a dreptului subiectiv.[7]
În literatura juridică este dominantă concepţia potrivit căreia dreptul la acţiune ar avea un sens procesual (posibilitatea unei persoane de a se adresa instanţei de judecată) şi un sens material (posibilitatea reclamantului de a obţine recunoaşterea sau realizarea dreptului său contestat prin constrângerea juridică a pârâtului). Această divizare se face pentru a putea explica mecanismul prescripţiei extintive.[8]
p.16-17.
[2] E. Herovanu, Principiile procedurei financiare, vol.I, Institutul de Arte Grafice „Lupta" N. Stroilă, Bucureşti, 1932, p.128-129.
[3] I. Stoenescu, S. Zilberstein, op.cit., p.229 şi 207.
[4] G. Boroi, op. cit., vol.I, p.104.
[6] V. Negru, D. Radu, Dreptul procesual civil, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 113-115.
[7] P.A. Szabo, Probleme legate de acţiunea civilă a procurorului, în „Justiţia populară", nr. 7/1956, p. 113.
[8] G. Boroi, op. cit, p.105.