Drept

DEZMOŞTENIREA (EXHEREDAREA)

          Noţiune. Testamentul poate conţine nu numai legate, dar şi dispoziţii prin care testatorul înlătură de la moştenire pe unul sau mai mulţi moştenitori legali (soţ supravieţuitor ori rude).

          Noul Cod civil, spre deosebire de legislaţia anterioară, reglementează expres dezmoştenirea. Astfel, potrivit art. 1074 alin.1C.civ. "dezmoştenirea este dispoziţia testamentară prin care testatorul îi înlătură de la moştenire, în tot sau în parte, pe unul sau mai mulţi dintre moştenitorii săi legali". 

          Precizăm că moştenitorii rezervatari ai defunctului (soţul supravieţuitor, descendenţii în linie dreaptă şi ascendenţii privilegiaţi) nu pot fi înlăturaţi de la acea parte din moştenire numită rezervă succesorală, întrucât aceasta le revine în virtutea legii, chiar împotriva voinţei testatorului. Ei pot fi dezmoşteniţi numai de partea din moştenire care depăşeşte rezerva succesorală. În schimb, ceilalţi moştenitori legali, care nu au calitatea de rezervatari, pot fi dezmoşteniţi fără nici o îngrădire sau limitare.

          De asemenea, aşa cum s-a arătat în literatura juridică, moştenitorul legal dezmoştenit poate cere anularea sau constatarea nulităţii dispoziţiilor testamentare prin care a fost înlăturat de la moştenire, revocarea judecătorească a legatelor sau constatarea caducităţii lor, inventarierea sau luarea măsurilor de conservare a bunurilor succesorale. Dacă este rezervatar poate cere reducţiunea liberalităţilor excesive ^[1].

          Felurile dezmoştenirii. În funcţie de modul în care se manifestă voinţa testatorului, dezmoştenirea poate fi: directă, indirectă şi cu titlu de sancţiune.    

          Dezmoştenirea este directă (expresă) atunci când testatorul dispune prin testament înlăturarea de la moştenire a unuia sau mai multor moştenitori legali (art.1074 alin.2 C.civ.).

          Dezmoştenirea directă poate fi, la rândul său, totală sau parţială.

          Dezmoştenirea directă este totală atunci când testatorul îi înlătură de la moştenire pe toţi moştenitorii săi legali. În acest caz, moştenirea va reveni legatarului universal sau legatarilor cu titlu universal instituiţi prin testament.

          Dacă testatorul a dispus dezmoştenirea totală, fără a institui nici un legatar, această dispoziţie testamentară trebuie interpretată restrictiv, căci nu se poate admite ca patrimoniul lui de cujus să nu revină nici moştenitorilor legali (exheredaţi) şi nici vreunei altei persoane (legatar). De aceea, se apreciază că dezmoştenirea "tuturor rudelor din căsătorie şi din afara căsătoriei" permite venirea la moştenire a rudelor din adopţie (neînlăturate expres); dezmoştenirea "tuturor rudelor" permite venirea la moştenire a soţului supravieţuitor, care nu este, decât excepţional, rudă cu testatorul; dezmoştenirea "tuturor moştenitorilor legali" face ca moştenirea să devină vacantă, situaţie în care revine comunei, oraşului sau municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii sau statului român, după caz.

         Dezmoştenirea totală poate fi înţeleasă şi în sensul că persoanele respective, în urma dezmoştenirii, sunt înlăturate total de la moştenire, adică nu primesc nimic din patrimoniul succesoral.

          Dezmoştenirea directă este parţială atunci când testatorul a înlăturat de la moştenire  numai pe unul sau pe unii dintre moştenitorii legali. În acest caz, dacă testatorul nu a dispus altfel, moştenirea va reveni comoştenitorilor sau moştenitorilor subsecvenţi, potrivit regulilor devoluţiunii legale a moştenirii.

         De asemenea, dezmoştenirea parţială poate fi privită şi în sensul că, în urma dezmoştenirii, un moştenitor legal primeşte o cotă inferioară cotei sale legale, adică numai o parte din moştenire.

          Dezmoştenirea este indirectă atunci când testatorul instituie unul sau mai mulţi legatari care urmează să culeagă moştenirea, respectiv cotitatea disponibilă (dacă există rezervatari). Prin instituirea de legatari, moştenitorii legali nerezervatari pot fi înlăturaţi total de la moştenire, iar cei care au calitatea de rezervatari, în limita cotităţii disponibile.

          Dacă legatul este ineficace, situaţia moştenirii se va rezolva în funcţie de interpretarea voinţei testatorului: când el a înţeles să exheredeze pe moştenitorii legali sub condiţia eficacităţii legatului, iar această condiţie nu se îndeplineşte, dezmoştenirea nu produce efecte juridice şi se deschide moştenirea legală; când testatorul a înţeles să înlăture necondiţionat pe toţi moştenitorii legali, moştenirea va fi vacantă ^[2].

          Dezmoştenirea sancţiune este dispoziţia testamentară prin care testatorul prevede că vor fi înlăturaţi de la moştenire aceia dintre moştenitori care vor ataca testamentul cu acţiune în justiţie. O asemenea dispoziţie îi vizează, de obicei, pe moştenitorii legali care ar ataca testamentul ce conţine legate, dar îl poate viza şi pe legatarul universal care ar ataca testamentul ce conţine legate cu titlu particular în favoarea altor persoane.

         În principiu, dezmoştenirea sancţiune este valabilă, testatorul având posibilitatea de a lua măsuri de apărare şi de respectare a dispoziţiilor sale de ultimă voinţă.

          Însă, ea nu poate aduce atingere drepturilor moştenitorilor legali rezervatari, chiar dacă au atacat în justiţie testamentul şi indiferent de rezultatul procesului, dreptul la rezervă rămâne neatins. De asemenea, nu poate împiedica pe moştenitori să solicite în justiţie constatarea nulităţii dispoziţiilor testamentare contrare ordinii publice sau bunelor moravuri ^[3]. În acest sens, art. 1009 alin.2 C.civ. dispune că este considerată nescrisă dispoziţia testamentară prin care se prevede dezmoştenirea ca sancţiune pentru încălcarea obligaţiilor prevăzute la art.1009 alin.1 C.civ.^[4] sau pentru contestarea dispoziţiilor din testament care aduc atingere drepturilor moştenitorilor rezervatari ori sunt contrare ordinii publice sau bunelor moravuri.

          Deşi noul Cod civil nu reglementează dezmoştenirea sancţiune, considerăm că testatorul este liber să dezmoştenească şi în această modalitate, aşa cum se admitea în literatura juridică anterioară, sub imperiul vechiului Cod civil.  

          Efectele dezmoştenirii. Potrivit art. 1075 alin.1C.civ., dacă a fost dezmoştenit soţul supravieţuitor, moştenitorii din clasa cu care acesta vine în concurs culeg partea din moştenire rămasă după atribuirea cotei cuvenite soţului supravieţuitor ca urmare a dezmoştenirii. De exemplu, soţului supravieţuitor dezmoştenit  i se acordă rezerva succesorală (la care are dreptul chiar dacă a fost dezmoştenit), iar partea din moştenire rămasă se atribuie moştenitorilor din clasa cu care acesta vine în concurs.

          Dacă, în urma dezmoştenirii, pe lângă soţul supravieţuitor, vin la moştenire atât cel dezmoştenit, cât şi acela care beneficiază de dezmoştenire, acesta din urmă culege partea rămasă după atribuirea cotei soţului supravieţuitor şi a cotei celui dezmoştenit (art.1075 alin.2 C.civ.). În ce îl priveşte pe "cel dezmoştenit" total, acesta poate fi numai un moştenitor rezervatar (descendent sau ascendent privilegiat), căci numai acesta, deşi dezmoştenit, mai poate veni la moştenire.  De exemplu, singurul copil al defunctului a fost dezmoştenit, dar acesta are dreptul să culeagă rezerva succesorală. În acest caz, mai întâi se atribuie soţului supravieţuitor cota legală (1/4), apoi se acordă copilului dezmoştenit rezerva succesorală (3/8), urmând ca partea din moştenire rămasă (3/8) să fie atribuită celui care beneficiază de dezmoştenire. Cel care beneficiază de dezmoştenire ar putea fi moştenitor rezervatar (de exemplu, un nepot de fiu al defunctului) sau nerezervatar (frate al defunctului).

          Atunci când, în urma dezmoştenirii, un moştenitor primeşte o cotă inferioară cotei sale legale, moştenitorul cu care vine în concurs culege partea care ar fi revenit celui dezmoştenit (art.1075 alin.3 C.civ.). De exemplu, defunctul a dezmoştenit pe unul din cei patru copii ai săi, situaţie în care copilul dezmoştenit va culege numai rezerva succesorală (1/2 din cota sa legală), urmând ca ceilalţi copii să culeagă, pe lângă cota lor legală şi partea din moştenire care ar fi revenit celui dezmoştenit. La fel, dacă a fost dezmoştenit parţial un frate, acesta va culege partea de care nu a fost dezmoştenit, urmând ca partea de care a fost dezmoştenit să revină moştenitorului ori moştenitorilor cu care vine în concurs.

          Potrivit art. 1075 alin.4 C.civ., dacă, în urma dezmoştenirii, o persoană este înlăturată total de la moştenire (ceea ce înseamnă că este vorba despre un moştenitor legal nerezervatar), cota ce i s-ar fi cuvenit se atribuie moştenitorilor cu care ar fi venit în concurs sau, în lipsa acestora, moştenitorilor subsecvenţi.

          De exemplu, în lipsa părinţilor, dacă a fost dezmoştenit total un frate al defunctului, cota ce i s-ar fi cuvenit acestuia se atribuie celorlalţi fraţi cu care ar fi venit în concurs (dacă există) sau (dacă nu există fraţi) moştenitorilor subsecvenţi (din clasa a treia sau a patra).     

           Dispoziţiile prevăzute la art. 1075 alin. (1) - (4) nu pot profita persoanelor incapabile de a primi legate.

          Nulitatea. Dezmoştenirea este o manifestare de voinţă a testatorului, adică un act juridic unilateral. Prin urmare, ca orice act juridic, trebuie să îndeplinească condiţiile de validitate prevăzute de lege.

          Potrivit art. 1076 alin.1 C.civ., dispoziţia testamentară prin care moştenitorii legali au fost dezmoşteniţi este supusă cauzelor de nulitate, absolută sau relativă, prevăzute de lege. De exemplu, dispoziţia testamentară este lovită de nulitate absolută dacă testamentul nu respectă forma scrisă.

          Termenul de prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare curge de la data la care cei dezmoşteniţi au luat cunoştinţă de dispoziţia testamentară prin care au fost înlăturaţi de la moştenire, dar nu mai devreme de data deschiderii moştenirii (art.1076 alin.2C.civ.). Aşa cum s-a arătat în literatura juridică, întrucât textul de lege nu stabileşte durata termenului de prescripţie, se aplică dispoziţiile dreptului comun, adică termenul general de prescripţie de trei ani.

           În schimb, acţiunea în constatarea nulităţii absolute este imprescriptibilă extinctiv ^[5].

EXECUŢIUNEA TESTAMENTARĂ

         Noţiune.  Executarea dispoziţiilor de ultimă voinţă cuprinse în testament este, de regulă, în sarcina moştenitorilor legali sau a legatarilor universali.

          Însă, testatorul este îndreptăţit să numească el, prin testament, o persoană (sau chiar mai multe) ca executor testamentar, care să asigure îndeplinirea  întocmai a dispoziţiilor sale de ultimă voinţă. În acest sens, art. 1077 alin.1C.civ. prevede că "testatorul poate numi una sau mai multe persoane, conferindu-le împuternicirea necesară executării dispoziţiilor testamentare. Executorul testamentar poate fi desemnat şi de către un terţ determinat prin testament".

          Dacă au fost desemnaţi mai mulţi executori testamentari, oricare dintre ei poate acţiona fără concursul celorlalţi, cu excepţia cazului în care testatorul a dispus altfel sau le-a împărţit atribuţiile (art.1077 alin.2 C.civ.).

           Executor testamentar poate fi numai o persoană cu capacitate deplină de exerciţiu (art.1078 C.civ.).

          Puterile executorului testamentar pot fi exercitate de la data acceptării misiunii prin declaraţie autentică notarială (art.1077 alin.3 C.civ.).

          Natura juridică. Din dispoziţiile art. 1077 alin.1 şi art.1082 alin.2 C.civ., se poate deduce că execuţia testamentară este un mandat (testatorul conferă împuternicirea necesară executării dispoziţiilor testamentare), iar executorul testamentar este un mandatar.

             Mandatul executorului testamentar se aseamănă cu mandatul de drept comun prin faptul că:

           - executorul testamentar, asemenea mandatarului obişnuit, nu este obligat să primească mandatul, ci poate să-l accepte sau să-l refuze, în mod discreţionar; mandatul executorului este însă obligatoriu pentru moştenitori şi legatari;

           -  mandatul executorului testamentar - ca şi cel de drept comun - este gratuit, dacă testatorul nu a stabilit o remuneraţie în sarcina moştenirii (art.1083 C.civ.);

           -  împuternicirea executorului testamentar este, ca şi cea a mandatarului obişnuit, personală (intuitu personae) şi, în caz de deces, nu trece la moştenitorii săi (art.1081 alin.1C.civ.); prin excepţie, misiunea executorului testamentar numit în considerarea unei funcţii determinate poate fi continuată de către persoana care preia acea funcţie (art.1081 alin.2 C.civ.);

          -  ca orice mandatar, executorul testamentar are dreptul la rambursarea tuturor cheltuielilor făcute cu prilejul şi în interesul îndeplinirii mandatului său şi la despăgubirea pentru prejudiciile ce i-ar fi fost cauzate de executarea testamentului; cheltuielile făcute de executorul testamentar în exercitarea puterilor sale sunt în sarcina moştenirii (art.1084 C.civ.).

          Pe de altă parte, mandatul executorului testamentar prezintă şi unele particularităţi faţă de mandatul din dreptul comun, şi anume:

          - executorul testamentar este numit de testator printr-un înscris în formă testamentară, pe când mandatul de drept comun poate fi nu numai scris, dar şi verbal sau chiar tacit ^[6];

          - mandatul executorului testamentar începe să producă efecte la moartea testatorului, pe când mandatul obişnuit încetează la moartea mandantului ^[7];

          - puterile executorului testamentar sunt stabilite de lege, în timp ce sarcinile mandatarului obişnuit sunt stabilite de mandant;

         Dreptul de administrare. Potrivit art. 1079 alin.1C.civ., executorul testamentar are dreptul să administreze patrimoniul succesoral pe o perioadă de cel mult 2 ani de la data deschiderii moştenirii, chiar dacă testatorul nu i-a conferit în mod expres acest drept ^[8].

           Dreptul de administrare al executorului testamentar poate fi restrâns, prin testament, la o parte din patrimoniul succesoral sau la un termen mai scurt de 2 ani (art.1079 alin.2 C.civ.).

           Pe de altă parte, pentru motive temeinice, termenul de 2 ani poate fi prelungit de către instanţa de judecată, prin acordarea unor termene succesive de câte un an (art.1079 alin.3 C.civ.).

          Puterile executorului testamentar. Potrivit art. 1080 alin.1 C.civ., executorul testamentar  are următoarele atribuţii ^[9]:

          - de a cere punerea sigiliilor, dacă printre moştenitori sunt şi minori, persoane puse sub interdicţie judecătorească sau dispărute;

          -  de a stărui pentru a se face inventarul bunurilor moştenirii, în prezenţa sau cu citarea moştenitorilor;

          - de a cere instanţei de judecată să încuviinţeze vânzarea bunurilor, în lipsă de sume suficiente pentru executarea legatelor; instanţa va putea încuviinţa vânzarea imobilelor succesorale numai dacă nu există moştenitori rezervatari;

         - de a depune diligenţe pentru executarea testamentului, iar în caz de contestaţie, pentru a apăra validitatea sa;

         - de a plăti datoriile moştenirii dacă a fost împuternicit în acest sens prin testament; în lipsa unei asemenea împuterniciri, executorul testamentar va putea achita datoriile numai cu încuviinţarea instanţei;

         - de a încasa creanţele moştenirii.

           Executorul testamentar poate să partajeze bunurile moştenirii, dacă testatorul a dispus în acest sens. Partajul produce efecte numai dacă proiectul prezentat de către executor a fost aprobat de toţi moştenitorii (art.1080 alin.2 C.civ.)    

           Răspunderea executorului testamentar. În conformitate cu art.1082 alin.1C.civ., la sfârşitul fiecărui an şi la încetarea misiunii sale, executorul testamentar este obligat să dea socoteală pentru gestiunea sa, chiar dacă nu există moştenitori rezervatari. Această obligaţie se transmite moştenitorilor executorului.

           Executorul testamentar răspunde ca un mandatar în legătură cu executarea dispoziţiilor testamentare (art.1082 alin.2 C.civ.).

           Dacă au fost desemnaţi mai mulţi executori testamentari, răspunderea acestora este solidară, cu excepţia cazului în care testatorul le-a împărţit atribuţiile şi fiecare dintre ei s-a limitat la misiunea încredinţată (art.1082 alin.3 C.civ.).

           Încetarea execuţiunii testamentare. Potrivit art. 1085 C.civ. execuţiunea testamentară poate înceta:

           - prin îndeplinirea sau imposibilitatea aducerii la îndeplinire a misiunii primite;

           - prin renunţare, care se face în forma unei declaraţii autentice notariale;

          - prin decesul executorului testamentar;

           - prin punerea sub interdicţie judecătorească a executorului testamentar;

           - prin revocarea de către instanţă a executorului testamentar care nu îşi îndeplineşte misiunea ori o îndeplineşte în mod necorespunzător;

           - prin expirarea termenului în care se exercită dreptul de administrare, afară de cazul în care instanţa decide prelungirea termenului.

 

^[1] A se vedea F.Deak, op.cit., p.270.

^[2] A se vedea M.Mureşan, I.Urs, op.cit., p.75.

^[3] A se vedea F.Deak, op.cit., p.274.

^[4] Conform art. 1009 alin.1, este considerată nescrisă clauza prin care, sub sancţiunea desfiinţării liberalităţii sau restituirii obiectului acesteia, beneficiarul este obligat să nu conteste validitatea unei clauze de inalienabilitate ori să nu solicite revizuirea condiţiilor sau a sarcinilor.

^[5] A se vedea G.Boroi, L.Stănciulescu, op.cit., p.600.

^[6] A se vedea M.Mureşan, I.Urs, op.cit., p.77.

^[7] Ibidem.

^[8] Execuţiunile testamentare începute înainte de data intrării în vigoare a Codului civil nu pot dura mai mult de 2 ani calculaţi de la această dată, cu posibilitatea de prelungire în condiţiile art.1079 alin.3 din Codul civil (art.97 din Legea nr.71/2011 de punere în aplicare a Codului civil).

^[9] În cazul moştenirilor care se deschid după data intrării în vigoare a Codului civil, executorii cu sau fără sezină, instituiţi prin testamente anterioare acestei date, au atribuţiile prevăzute la art.1080 din Codul civil, cu excepţia cazului în care atribuţiile au fost limitate expres de testator (art.98 din Legea nr.71/2011 de punere în aplicare a Codului civil).