Drept

2.1 Noţiune

            Acţiunea în revendicare se învederează a fi cel mai energic mijloc de apărare a dreptului de proprietate[1], având ca finalitate unirea dintre nuda proprietate a reclamantului şi posesia asupra bunului care este deţinut de către pârât.

            În Codul civil nu există o definiţie expresă a acestei acţiuni, dar diferite texte ale Codului civil şi ale Codului de procedură civilă sunt aplicabile şi în promovarea şi susţinerea acesteia în faţa instanţei.

            În lipsa unei definiţii legale, literatura de specialitate[2] consideră în unanimitate acţiunea în revendicare ca fiind aceea prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său cere să i se stabilească existenţa dreptului de proprietate şi în consecinţă, redobândirea posesiei de la cel care posedă bunul fără a fi proprietar; altfel spus, proprietarul neposesor cere posesorului neproprietar recunoaşterea dreptului său. Acţiunea în revendicare priveşte bunuri mobile sau imobile determinate. Obiectul său nu poate fi înlocuit cu alte bunuri de aceeaşi valoare. Dacă proprietarul, prin deposedare, a suferit vreo pagubă, el poate cere în cadrul acţiunii în revendicare şi despăgubiri[3].

2.2 Caractere juridice

Acţiunea în revendicare este o acţiune reală, însuşire imprimată de natura dreptului de proprietate (care este el însuşi un drept real - cel mai complet drept real - după cum, cu justificat temei se afirmă în literatura de specialitate). Deci, revendicarea este legată direct de lucrul al cărui proprietate se reclamă şi se urmăreşte în mâinile oricărei persoane s-ar afla. Aşa fiind caracterul real al dreptului de proprietate, se transmite şi acţiunii în revendicare, prin care se urmăreşte valorificarea pe cale justiţiară a existenţei sale. Acţiunea în revendicare nu trebuie să fie confundată cu alte acţiuni puse la dispoziţia proprietarului, tot pentru dobândirea posesiei bunului ce-i aparţine, cum ar fi: acţiunea ce izvorăşte dintr-un contract de comodat[4], depozit[5], închiriere[6] etc., deoarece aceste acţiuni au la bază un drept de creanţă şi nu un drept real. Aceste acţiuni îmbracă un caracter personal şi proprietarul le poate introduce numai contra debitorului său, în contra oricărei persoane în mâinile căruia s-ar găsi lucrul. De aceea, dacă lucrul a pierit dintr-o cauză imputabilă posesorului nelegitim sau a fost transmis de către acesta unui terţ, care a dobândit definitiv proprietatea lui, revendicarea nu mai este posibilă faţă de primul (fiind lipsită de obiect). Şi nici faţă de dobânditorul care, cum arătam, a devenit proprietar (prin uzucapiune, de exemplu) nu mai poate fi valorificată. Are loc, în acest caz, o transformare a acţiunii în revendicare într-o acţiune personală, obiectului său substituindu-i-se pretenţia de despăgubire.

Prin acţiunea în revendicare se urmăreşte predarea posesiei bunului. De aceea, trebuie introdusă împotriva persoanei care posedă bunul asupra căruia reclamantul se pretinde a fi proprietar. Dacă pârâtul face cunoscut reclamantului că el deţine lucrul cu titlu precar, indicând persoana pentru care deţine lucrul, reclamantul este dator să ceară introducerea în cauză a acesteia.

Acţiunea în revendicare se sprijină pe afirmarea dreptului de proprietate. Având în vedere că reclamantul se pretinde a fi proprietarul lucrului revendicat, acestuia îi revine sarcina probei în dovedirea pretenţiei formulate. El va trebui să dovedească şi că posesia pârâtului este nelegitimă. Aceasta este o trăsătură esenţială a acţiunii în revendicare, dar ea nu trebuie interpretată în sensul că aparţine numai proprietarului ce are plenitudinea atributelor acestui drept. Şi nudul proprietar (în cazul dezmembrării dreptului de proprietate) are o acţiune în revendicare pentru apărarea dreptului său[7].

Acţiunea în revendicare este imprescriptibilă sub aspect extinctiv. Această trăsătură se explică prin faptul că dreptul de proprietate nu se stinge prin separarea posesiei de nuda proprietate, ceea ce înseamnă că ea poate fi formulată oricând (cât timp lucrul asupra căruia poartă proprietatea există).

2.3 Succintă prezentare istorică a acţiunii în revendicare

Întrucât acţiunea în revendicare, aşa cum este cunoscută şi practicată în prezent a avut ca model acţiunea în revendicare din dreptul roman[8] (rei vindicatia) considerăm oportună o succintă prezentare istorică a acesteia.

            În vechiul drept roman, proprietatea se confunda cu obiectul dreptului de proprietate. Expresiile străvechi utilizate: “hunc ego hominem suum esse aio ex iure quiritium” (declar solemn că acesta este sclavul meu, după dreptul quiritar) sau “res mea est”[9] (lucrul este al meu) sunt edificatoare în acest sens. În epoca clasică[10], confuzia între dreptul de proprietate şi obiectul dreptului era conştientă, clară, menţinută însă în puterea tradiţiei. În cazul celorlalte drepturi reale, românii distingeau însă între drept şi obiectul dreptului. De aceea, erau denumite cu expresia “iura in re aliena”, drepturile asupra unui lucru străin.

            Gradul de elaborare a conceptului de proprietate în epoca clasică şi în vremea lui Justinian se oglindeşte în “Institutele” lui Gaius şi Justinian. La jurisconsultul Gaius, de exemplu, proprietatea quiritară este numai enunţată. În schimb, sunt individualizate cu precizie atributele dreptului de proprietate: usus fructus, abusus.

            Cât priveşte sfera de cuprindere a acestui drept, în epoca străveche el se rezuma numai la lucrurile cunoscute sub denumirea de “res mancipi”, adică de lucruri care intrau în puterea şefului de familie, spre deosebire de celelalte lucruri care erau proprietatea ginţii, sau obiectele de uz personal sau casnic (fără importanţă socială deosebită). Au intrat în puterea şefului de familie iniţial sclavii, apoi heredium şi mai târziu fundus[11], servituţile, servituţile prediale rustice, animalele de muncă şi de călărie. Celelalte lucruri au fost cuprinse în categoria “res nec mancipi”, care nu erau susceptibile de proprietate. Până în epoca clasică, lucrurile mancipi erau cârmuite de reguli speciale, având în vedere importanţa lor socială deosebită. Iar dobândirea lor era supusă, de asemenea, unuia dintre cele două moduri solemne, înconjurate de garanţii: mancipaţia[12] şi in iure cessio[13]. Simpla tradiţie nu era translativă de proprietate. Lucrul intra în fapt (in facto) în patrimoniul dobânditorului, însă acesta nu devenea dominus (proprietar).

            Proprietatea quiritară era apărată în principal prin acţiunea în revendicare[14], o acţiune civilă, reală, prin care proprietarul pretinde restituirea lucrului de la cel care îl deţine cu orice titlu. Revendicarea avea loc, în perioada procedurii acţiunii legii, printr-o “legis actia per sacramentum in rem”. Mai târziu s-a folosit procedura mai simplă, deşi tot formatistă, a acţiunii legii “per sponsionem”. Această procedură mai era folosită în epoca clasică în faţa tribunalului centumvirilor. În faţa celorlalte instanţe (orda indiciorum privatorum) se introducea revendicarea prin formula petitorie (per formulam petitoriam).

            Valorificarea acţiunii în revendicare presupunea îndeplinirea anumitor condiţii şi anume:

• se puteau pretinde numai lucrurile romane (res romana) de către proprietarul roman sau peregrin (ce avea ius commercii). Formula vindicatorie specifică situaţia de proprietar quiritar a reclamantului (res mea est, meum esse ex iure quiritium).
• lucrul revendicat trebuia să fie corporal, deoarece proprietarul pretindea posesiunea şi se adresa posesorului său, detentorului (cel puţin de la epoca post-clasică)[15].
• lucrul pretins trebuie să fie individualizat. În principiu, se putea revendica printr-o asemenea acţiune un singur lucru odată. Pentru considerente de ordin practic, mai târziu s-a admis şi revendicarea unei grupări de lucruri: turme de oi, de vite.
• reclamantul trebuie să fie proprietar al lucrului şi să nu aibă posesiunea. Revendicarea nu se acorda posesorului, nici proprietarului pretorian, peregrin, provincial. Aceştia erau protejaţi prin acţiuni diferite, redactate după modelul revendicării[16].
• proprietarul trebuia să dovedească situaţia sa de proprietar şi aceasta se făcea probând că cel de la care a dobândit lucrul era şi el proprietar, mergând, dacă era cazul, din proprietar în proprietar, până la cel care dobândise proprietatea printr-un mod de dobândire originar. Era o probă foarte greu de făcut, mai ales în situaţia schiţată mai sus, de aceea, pe bună dreptate, în Evul Mediu a fost denumită “probatia diabolica”. Instituţia salvatoare în cele mai multe cazuri era uzucapiunea, cu termenele ei scurte[17], care permitea proprietarilor să dovedească simplu şi lesnicios calitatea de proprietar.

            În principiu, în procesul de revendicare era pârât posesorul. Dar, în unele cazuri, era admisă acţiunea în revendicare şi contra altor persoane care nu aveau permisiunea şi anume:

• împotriva celui care, prin dol, încetează să posede (cum ar fi cazul celui care a distrus, a abandonat sau a înstrăinat lucrul în timpul procesului, sau în perspectiva unui proces de revendicare);
• împotriva celui care se lasă urmărit cu revendicarea, deşi nu era posesor (cel care, întrebat în faţa pretorului dacă posedă lucrul, răspunde afirmativ). În cazul acesta, sancţionarea acestui posesor se justifică întrucât prin atitudinea sa a indus în eroare pe reclamant (permiţând adevăratului proprietar să uzucapeze lucrul), ocazionându-i cheltuieli nejustificate .

            În ambele cazuri, reclamantul nu va primi bunul pentru că nici pârâtul nu-l are, dar va primi o sumă de bani reprezentând echivalentul prejudiciului suferit (interesul pe care îl avea reclamantul ca lucrul să-i fie înapoiat). Iată cum o acţiune reală putea fi convertită într-o acţiune personală.

            Efectele revendicării se concretizau în obţinerea de către reclamant a lucrului şi a fructelor şi produselor lui. Formula revendicării conţinea chiar o parte numită “clausula arbitraria”, care-i permite judecătorului să-i adreseze pârâtului o invitaţie la restituirea în natură, pentru a evita condamnarea pecuniară. Condamnarea pecuniară era propusă de reclamant sub jurământ (instrumentum in litem). Reclamantul nu era obligat să se refere la valoarea de piaţă a lucrului pretins, ci avea voie să arate la ce sumă de bani aprecia el că se ridică interesul pe care-l are ca lucrul să-i fie restituit (care putea fi mult mai mare decât valoarea reală).

            În procesul de revendicare, condamnarea era garantată de o “satisfactio indicatum solvi” (o promisiune a pârâtului că va plăti suma de bani la care va fi condamnat).

            În cazul refuzului de a face o asemenea promisiune, pârâtului nu i se permitea să apară în proces şi să se apere. Considerând că nu s-a apărat cum trebuie, pârâtul era declarat “judicatus”, iar reclamantul era trimis în posesiunea lucrului. Târziu, în epoca Principatului (pe vremea lui Justinian) se introduce noua procedură “extra ordinem”, iar judecătorul, care era acum un funcţionar al statului, are dreptul să ordone restituirea lucrului, iar în caz de refuz, hotărârea era executată cu ajutorul forţei publice (manu militari).

            Pierzând procesul, posesorul trebuia să restituie lucrul şi accesoriile sale, fructele şi produsele. Se ridică însă problema momentului din care cel condamnat trebuie să restituie fructele. Posesorii de bună credinţă datorau fructele din momentul introducerii acţiunii în revendicare, pe când cei de rea credinţă trebuiau să restituie fructele din momentul intrării în posesie.

[1] C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil, Drepturi reale, Bucureşti, 1988, pag. 21; E.S. Romano, Dreptul de proprietate publică şi privată în România, op. cit. pag. 68

[2] I. P. Filipescu, Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, op. cit. pag. 215; P. M. Cosmovici, Drept civil, Drepturi reale, op. cit. pag. 53; J. Manoliu, Gh. Durac, Drept civil, Drepturile reale principale, Editura Chemarea Iaşi, pag. 140 - 141; T. Perju, Sinteză teoretică a jurisprudenţei instanţelor din circumscripţia Curţii de Apel Suceava, în materie civilă, în Dreptul nr. 5/1995, pag. 43; P. Perju, Discuţii în legătură cu unele soluţii privind drepturile reale, pronunţate de instanţele judecătoreşti din judeţul Suceava în lumina Legii nr. 18/1991 în Dreptul 5/1992, pag. 25

[3] V. Gionea, op. cit. pag. 74

[4] Dacă comodatarul refuză fără temei restituirea lucrului, comodantul are dreptul de opţiune între două acţiuni: o acţiune reală în revendicare şi o acţiune personală, care derivă din contract şi pe care o avem în vedere aici. Acţiunea în revendicare, întemeiată pe dreptul său de proprietate prezintă avantajul că este imprescriptibilă şi poate fi intentată şi împotriva terţelor persoane (cum ar fi cumpărătorul, depozitarul etc.) dar implică dovada, uneori dificilă, a dreptului de proprietate. Acţiunea personală, întemeiată pe un drept de creanţă, prezintă şi ea unele avantaje şi dezavantaje. Pentru comodant are avantajul că îl scuteşte de a mai face dovada dreptului său de proprietate. Simpla dovadă a contractului este suficientă pentru a justifica cererea de restituire. Ea poate fi şi este, de regulă folosită în cazul în care comodantul nu este proprietarul lucrului împrumutat (cum ar fi cazul unui locatar). Dar această acţiune este supusă prescripţiei extinctive şi nu poate fi intentată terţilor care ar deţine lucrul împrumutat. Vezi detalii în Fr. Deak, St. Cărpenam, Contracte civile şi comerciale, Editura Lumina Lex, 1993, pag. 165 şi următoarele. În acelaşi sens a se vedea Tribunalul Suprem, Secţiunea civilă, Decizia nr. 2300/1989 în RRD nr. 8/1990, pag. 78; Tribunalul Suprem, Secţiunea civilă, Decizia nr. 1369/1969 în CD 1969, pag. 93

[5] Şi în cazul depozitului, în caz de refuz nejustificat de restituire din partea depozitarului, deponentul poate intenta la alegere, fie o acţiune în revendicare, în calitate de proprietar, fie o acţiune personală, care derivă din contractul de depozit. Acţiunea personală (exemplu contract) este supusă prescripţiei extinctive, în cadrul termenului general de prescripţie, care începe să curgă de la data împlinirii termenului de depozitare prevăzut în contract şi, în lipsa acestui termen, de la data refuzului de restituire a lucrului depozitat. Din practica judiciară a se vedea Tribunalul Suprem, Secţiunea civilă, Decizia nr. 1369/1696, pag. 93; Tribunalul Municipiului Bucureşti, Decizia nr. 1172/1969 în  CD 1969, pag. 93

3 Fr. Deak, St. Cărpenam, Contractul de locaţiune, în op. cit. pag. 100

[7] Trebuie să facem distincţie între acţiunea în revendicare a nudului proprietar şi acţiunea confesorie prin care titularul unui alt drept real (obţinut prin dezmembrarea dreptului de proprietate) îşi apără dreptul său (acţiunea uzufructuarului, uzuarului, superficiarului).

[8]  Despre “rei vindicatio”  în dreptul roman, a se vedea, M. V. Jakotă, Drept roman, op. cit. pag. 319 şi următoarele

[9] Exprimarea corectă ar fi fost: “am un drept de proprietate asupra lucrului”.

[10] M. V. Jakotă, Proprietatea în epoca clasică, în op. cit. pag. 310 şi următoarele.

[11] M. V. Jakotă, Heredium şi fundus, în op. cit. pag. 305 şi următoarele.

[12] M. V. Jakotă, Mancipaţiunea, în op. cit. pag. 346.

[13] M. V. Jakotă, In iure cessio, în op. cit. pag. 350.

[14] M. V. Jakotă, Apărarea proprietăţii, în op. cit. pag. 319.

[15] În afară de rei vindicatio, mai existau şi alte vindicationes: vindicatia usufructus, usus, vindicatia servitutis, vindicatia filii, vindicatia servi etc.

[16] Asemenea acţiuni se întemeiază pe unele ficţiuni: ficţiunea că reclamantul era cetăţean roman sau că a trecut termenul de uzucapiune.

[17] În dreptul roman, posesiunea prelungită timp de un an sau doi, în anumite condiţii conducea la uzucapiune. Legea celor XII table impunea o posesiune de doi ani pentru imobile. M. V. Jakotă, Uzucapiunea, în op. cit. pag. 355 - 356