Stat de drept: notiuni generale
Statul de drept reflectă interdependența dintre cele două fenomene sociale, fiecare având tendințe opuse: statul (puterea) și supunere, dreptul de ordonare și frânare. Statul de drept presupune armonizarea, echilibrarea raporturilor celor două componente, în sensul domniei legii, adică a supremației ei absolute în scopul prezervării drepturilor și libertăților individuale. El a apărut în secolele XVII-XVIII, în cadrul revoluțiilor din țările occidentale îndreptate împotriva arbitrariului feudal. În epoca modernă conceptul a fost reactualizat, în urma experiențelor totalitare din mai multe țări europene. Prin trăsăturile sale, se observa că, de fapt, statul de drept se identifică cu statul liberal-democratic. Oricum, reprezintă stadiul cel mai avansat de organizare social-politică, validat de experiența istorică, ceea ce nu înseamnă că nu este perfectibil.
Statul de drept a devenit un ideal şi o aspiraţie globală. Este susţinut de către persoane, guverne şi organizaţii din întreaga lume. Este considerat, pe scară largă, fundamentul sistemelor naţionale politice şi juridice. Este, de asemenea, recunoscut din ce în ce mai mult ca fiind componenta fundamentală a relaţiilor internaţionale.
In teoria politica, prin stat de drept se intelege un stat bazat pe o ierarhie a normelor generatoare de ordine juridica. In statul de drept, statul este garantul libertatilor si drepturilor individuale, totodata, asigurand securitatea interna si externa a cetatenilor prin institutii democratice. Institutia superioara careia i se subsumeaza alte legi si norme este Constitutia. Din perspectiva statului de drept, Constitutia - ca norma superioara - este o expresie a cetatenilor si reprezinta puterea populara. Prin mecanismele democratice de control prevazute intr-un stat de drept este asigurata conformitatea normelor inferioare cu cele superioare.
Pe scurt, statul de drept este relevant deopotrivă pentru relaţiile dintre cei guvernaţi şi cei care guvernează şi pentru relaţiile dintre entităţile private, fie ele persoane fizice, fie juridice, cum sunt asociaţiile şi companiile. Merită subliniată această idee, deoarece unii argumentează că statul de drept se referă exclusiv la limitarea exercitării puterii guvernamentale. Ceea ce nu este corect.
Pentru cetăţeanul de rând, este extrem de important, ca exercitarea puterii politice să fie supusă legii. Nu este, în mod clar, un lucru bun când guvernul acţionează cum dorește, ca într-o dictatură. Este important ca propriul comportament şi cel al celorlalți cetăţeni să fie supuse legii, deoarece legea facilitează un mediu stabil şi previzibil, care permite un spectru larg de consecinţe, de la securitatea personală a indivizilor, până la libertatea acestora de a se angaja în tranzacţii de afaceri, în condiţii de siguranţă. Dar statul de drept nu cere ca toate comportamentele cetăţenilor, nici măcar majoritatea, să fie supuse mai multor legi şi reglementări juridice. Dimpotrivă, cetăţenii se opun, adesea, în mod justificat, ca prea mult din comportamentul lor să fie supus legilor şi reglementărilor. Mai multe legi pot însemna mai puțină libertate de acţiune.
În unele țări, multe relaţii sociale sunt reglementate în detaliu, în timp ce în alte societăţi legea joacă un rol limitat, poate chiar marginal. Dar, chiar şi statele cu nivel ridicat de reglementare recunosc că nu este nici posibil, nici dezirabil ca legea să reglementeze orice se petrece între oameni în societate. Alte tipuri de norme sunt adesea mai potrivite, de exemplu normele religioase, normele bunei vecinătăţi sau normele mediului de afaceri. Pe scurt, statul de drept nu este relevant pentru toate relaţiile dintre cetăţeni sau alți actori privați.
Statul de drept trebuie să înfăptuiască domnia legii în întreaga lui activitate, atât în raporturile cu cetăţenii, cât şi în raporturile cu organismele de guvernământ. „Statul trebuie să fie stat de drept … în sensul că statul trebuie să lucreze în temeiul dreptului, dar nu în sensul că el trebuie să-şi propună ca unic scop dreptul. Cu alte cuvinte, existenţa şi manifestarea statului implică un anumit „statut al puterii“, limitat în măsura posibilului, pentru a o impedica să devină o prerogativă la discreţia celor ce o exercită. Statul poate şi trebuie să cuprindă în sfera sa orice activitate, şi trebuie să încurajeze binele peste tot, dar întotdeauna în forma dreptului, în aşa fel încât fiecare act al său să se întemeieze pe lege care e manifestarea voinţei generale.
Statul de drept; principii de baza
Principiile și premisele statului de drept :
1. separarea și colaborarea ramurilor puterii de stat;
2. supremația legii;
3. asigurarea, respectarea și garantarea drepturilor și libertăților omului;
4. principiul echității și dreptății;
5. principiul democratismului și pluralismului politic.
Garanțiile edificării statului de drept sunt de ordin juridic, economic, social și politic.
De-a lungul evolutiei istorice, organizarea politica a societatii, îndeosebi prin principala sa institutie - statul -, s-a realizat tot mai mult pe baza perfectarii structurii statale în raport cu cetatenii si a unor legi riguroase, care stabileau atât drepturile si libertatile cetatenilor, cât si obligatiile organelor de stat de a actiona în spiritul legilor. Însasi denumirea de stat de drept indica faptul ca statul îsi exercita puterea sa politica pe baza legilor, folosind forta argumentului, si nu argumentul fortei.
Un stat de drept în forma incipienta a existat chiar în antichitate, unde, în cadrul democratiilor din perioada respectiva, au existat organizatii statale întemeiate pe lege, asigurându-se alegerea conducatorilor de catre cetateni.
Statul de drept, în forma sa clasica, îl întâlnim, însa, începând cu epoca moderna, când s-au impus o serie de principii în viata sociala, care asigurau functionalitatea ca atare. Însasi denumirea de stat de drept a fost sugerata de catre Montesquieu, în lucrarea "Despre spiritul legilor", care formuleaza cerinta ramasa celebra "Nimeni sa nu fie constrâns sa faca lucrurile pe care legea nu-l obliga si sa nu le faca pe cele pe care legea i le îngaduie". Tot din perioada respectiva statul începe sa se legitimeze prin societatea civila si nu prin emanatia divina. În conceptia noua, superioara, statul a aparut, dupa cum se exprima J.J. Rousseau, ca un contract între cetateni si autoritatea politica.
Afirmarea statului de drept se fundamenteaza de la începutul existentei sale pe principiul separatiei puterilor. Politologul francez Raimond Aron afirma ca pentru constituirea unui stat de drept este nevoie sa fie ales un parlament, sa fie alese organele constitutionale, sa fie investiti cu autoritate legitima functionarii, iar legea sa guverneze relatiile sociale în ansamblul lor. Statul de drept constituie în epoca contemporana o problema de cea mai mare importanta teoretica si practica, care face obiectul nu numai al unor studii ample, ci si al unor legiferari în conventii internationale.
În strânsa concordanta cu prevederile din documentele enumerate si cu practica internationala, statul de drept îsi exercita puterea în conformitate cu legea.
Trasaturile care stau la baza activitatii statului de drept:
- un cadru legislativ adecvat, care sa reglementeze raporturile în ansamblul lor, iar toti cetatenii, indiferent de pozitia lor sociala sau politica, sa fie egali în fata legii, sa respecte legea ca element suprem în stat. Prin urmare, suprematia legii se constituie într-un principiu de baza al statului de drept.
Acest principiu are mai multe aspecte:
a) sa nu existe vid legislativ în sensul ca toate raporturile sociale dintre cetateni, dintre acestia si stat sau alte organisme politice ori civile, întreaga activitate din diferite domenii (economic, politic, cultural-spiritual etc.), sa fie reglementate prin lege în asa fel încât sa nu fie nimic lasat în afara cadrului legal. Orice vid legislativ creeaza posibilitatea unor nereguli, abuzuri, fraude etc., afectând dezvoltarea social-economica a tarii;
b) toti cetatenii sa fie egali în fata legii în sensul de a nu exista nici un fel de discriminare pe criterii etnice, sociale, religioase, sex etc. Suprematia legii trebuie sa functioneze în egala masura pentru toti cetatenii, iar respectarea legilor trebuind sa constituie o obligatie fundamentala a tuturor membrilor societatii;
c) legile trebuie sa prevada drepturile si libertatile fundamentale ale individului, cunoscute în epoca si cuprinse în diferite documente nationale si internationale. Sa fie prevazut prin lege un sistem de garantare a drepturilor si libertatilor;
d) sa se prevada prin legi obligatiile si îndatoririle cetatenilor, precum si sanctiuni în cazul nerespectarii lor, inclusiv a nerespectarii legilor;
e) prevalarea reglementarilor internationale, fata de cele nationale în cazuri de litigiu. Aceasta prevedere poate sa functioneze numai în anumite conditii: tara respectiva sa fie membra în organismele carora un cetatean, ce se considera neîndreptatit li se poate adresa; tara respectiva sa fi semnat conventiile care privesc cauza respectiva; cetateanul în cauza sa fi epuizat toate posibilitatile oferite de instantele în ordine ierarhica din tara sa;
- organele puterii de stat (centrale si locale) sa fie alese de cetateni, prin vot universal, direct si secret, pe baza unor optiuni ale pluralismului politic;
- alternanta democratica la guvernare impusa din mai multe considerente.
- separatia puterilor în stat, parlamentul trebuind sa constituie puterea legislativa, guvernul puterea executiva (ca emanatie, de regula, a parlamentului, fiind responsabil în fata acestuia sau a corpului elector) si puterea judecatoreasca, veghind la respectarea legilor si sanctionarea încalcarii lor, judecatorii actionând independent si impartial;
- delimitarea clara între stat si partidele politice;
- fortele militare si politia sa fie plasate sub controlul autoritatii civile, în fata careia sunt raspunzatoare;
- circulatia libera a informatiei si persoanelor, dreptul la libera exprimare si organizare politica si profesionala a tuturor cetatenilor, în conformitate cu legea, care sa faca posibil controlul puterii politice în societatea civila;
- respectarea drepturilor omului în conformitate cu prevederile internationale consacrate.
Primul ar consta în faptul ca daca o grupare politica se afla pe un interval prea mare de timp la guvernare, îsi poate crea conditii de a deveni prea autoritara, care deschide calea alunecarii spre dictatura. La aceasta se adauga faptul ca în astfel de conditii se creeaza mari posibilitati de coruptie si abuzuri. Un alt considerent consta în aceea ca întreaga clasa politica, pentru a se maturiza, trebuie sa treaca prin ambele ipostaze atât de guvernare cât si opozitie. Un om politic nu se poate considera cu adevarat competent, daca nu face dovada calitatilor sale în ambele posturi (putere si opozitie). Rezulta de aici ca alternanta democratica la guvernare constituie o adevarata scoala pentru întreaga clasa politica care trebuie sa absolve cu bune rezultate atât exercitiul guvernarii cât si cel al opozitiei. În regimurile democratice din trecutul tarii noastre, principiul alternantei democratice la guvernare a functionat doar partial, în sensul ca au putut fi schimbate democratic numai parlamentul si guvernul, ci nu si seful statului care era monarhul. Se cunosc alternante la guvernare si în perioada regimurilor dictatoriale, care sunt realizate prin cai nedemocratice..
Formele statului de drept diferă de la o ţară la alta şi de la o etapă de dezvoltare a societăţii date la altă etapă. Dar, totuşi, caracteristicile concret-istorice şi formele de manifestare ale statului de drept pot fi sintetizate în trei mari componente ale acestuia: componenta politică; componenta economică; componenta socială.
Manifestarea statului de drept pe plan politic:
a) instituţionalizarea prin norme constituţionale a principiului separaţiei puterilor şi funcţionarea eficientă şi controlată a acestuia, factorii de control fiind înseşi structurile celor trei puteri, precum şi partidele şi organizaţiile politice, societatea civilă, presa, cetăţenii;
b) exercitarea completă, de către fiecare autoritate publică, a competenţei cu care a fost învestită;
c) crearea şi aplicarea unui mecanism de sancţionare a autorităţilor publice care şi-ar depăşi prerogativele, încercând să-şi subsumeze atribute ale altei autorităţi;
d) funcţionarea corectă, legală a opoziţiei în Parlament şi a celei guvernamentale;
În epoca contemporana, statul de drept reprezinta tot mai mult elementul esential al puterii politice din diferite tari, constituind un factor de baza al progresului general, de înflorire si prosperitate a natiunilor. Ţarile cu traditie în statul de drept sunt în acelasi timp cele mai dezvoltate, prospere, din punct de vedere economic, stabile din punct de vedere politic si cu o viata spirituala bogata.
Într-un stat de drept, respectarea legii este o cerinţă esenţială a stabilităţii ordinii juridice şi desfăşurării armonioase a vieţii sociale. Asigurarea legalităţii presupune ca fiecărui cetăţean să i se incumbe datoria de a respecta dispoziţiile generale ale legii. De aceea, constituţiile moderne conţin prevederi prin care se stipulează că „nimeni nu este mai presus de lege“ şi că respectarea legilor reprezintă o îndatorire cetăţenească.
Obligaţia de respectare a legii revine nu numai cetăţenilor, ci şi autorităţilor publice şi organizaţiilor sociale. De altfel, fiecare stat adoptă, între altele, legi referitoare la organizarea şi funcţionarea unor autorităţi publice, care stabilesc în sarcina acestora obligaţia de a respecta Constituţia şi celelalte legi. În materie de legalitate, nu este admisă alternativă pentru obligaţia de respectare a dispoziţiei legale“
Denumirea teoriei statului de drept vrea să sugereze ideea că statul nu este absolut independent în activitatea sa, ci este îngrădit de autoritatea dreptului. În doctrină este utilizată şi expresia „stat bazat pe drept“, expresie în opinia noastră incorectă. Un stat autoritar de asemenea are la bază un sistem de drept pe care ţine să-l protejeze şi cu ajutorul căruia îşi menţine autoritatea. Astfel, spre exemplu, în statutul poliţienesc (Politzeistaat) nu se poate afirma că dreptul este ignorat. Statul poliţienesc acordă un mare rol dreptului, dar acesta este lipsit de orice element de ambivalenţă, de orice caracter de reciprocitate: lăsat sub semnul unilateralităţii, el nu este decât expresia supremaţiei etatice, acoperit de puterea sa. În cadrul „statului poliţienesc“ există o dominaţie a unui drept format de stat şi numai pentru stat. Deşi există o dominaţie a dreptului, nu putem afirma că este vorba de un stat de drept. Este necesar de accentuat ce fel de drept există în acel stat. Într-un stat de drept, dreptul nu este numai un mijloc de acţiune a statului ci şi un vector de limitare a puterii lui. Or, „Fundamentarea teoretică a statului de drept se bazează pe teoria autolimitării puterii de stat, potrivit căreia statul acordă drepturi subiective cetăţenilor, drepturi care se îndreaptă uneori împotriva sa, iar în relaţiile externe statul trebuie să respecte normele de drept internaţional“.
Concluzii
Prin urmare, conceptul statului de drept priveşte nu numai raporturile între stat şi drept, dar şi raporturile între puterea de stat, societate şi individ. Astfel, o problemă primordială a statului de drept rămâne a fi cea a limitării acţiunii statului în raporturile dintre stat şi cetăţean, în care ambii termeni sunt luaţi în consideraţie ca subiecte de drept. Un aspect al problemei relaţiilor dintre cetăţean şi stat este cel al libertăţii, al limitării acţiunii statului asupra drepturilor sale. Un postulat fundamental al teoriei statului de drept este că statul poate fi legat prin drept, adică organele şi funcţionarii statului, statul însuşi, pot fi limitaţi în acţiunea lor prin norme juridice, pe care nu le pot încălca fără să răspundă, adică fără să suporte sancţiunea ce se aplică oricărui subiect de drept atunci când încalcă legea. Or, statul de drept constituie o replică socială faţă de abuzul de putere şi o soluţie pentru împiedicarea acestuia.
Statul nu este absolut independent în activitatea sa, ci este îngrădit de autoritatea dreptului. Este în strânsă legătură cu teoria separaţiei puterilor în stat.
Statul de drept îşi are originea în gândirea liberală.
Statul de drept a fost conceput ca un stat care îşi elaborează propriile legi, cărora el însuşi li se supune, „fără a se aprofunda în mod real implicaţiile sale”.
BIBLIOGRAFIE
- Baltag D., Teoria generală a dreptului. Chişinău, 2010.
- Negru B., Teoria generală a statului şi dreptului, Chişinău, 2006
- Boboş Gh. Teoria generală a statului şi dreptului. — Bucureşti, 1993, p.51
- http://studiijuridice.md/revista-nr-3-4-2009/unele-aspecte-conceptuale-ale-statului-de-drept