INTRODUCERE

Statul reprezintă un fenomen social complex, cu o existenţă seculară, dacă avem în vedere perioada cuprinsă între anul 1648 (Pacea Westfalică), moment de la care putem vorbi de apariţia statelor ca subiecte în relaţiile internaţionale, şi până în prezent, când statele europene cunosc un proces de transformări substanţiale, odată cu integrarea în marea familie a ceea ce numim, Uniunea Europeană. Acestă evoluţie a generat, implicit, de la o societate la alta, o diversitate de forme şi manifestări etatice, care au făcut obiectul mai multor preocupări de conceptualizare. Însăşi modalitatea diferită de abordare a problematicii, privind statul, a generat o definire, pe măsură, a organismului statal.

Spre exemplu, Hegel, dintr-o perspectivă filosofică, definea statul ca o entitate abstractă, a cărei realitate concretă ţine de cetăţenii săi. Iată un prim aspect al imposibilităţii existenţei statului în afara prezenţei populaţiei, şi implicit, a raporturilor de stat cu supuşii săi. Astfel, statul îşi determină existenţa sa abstractă doar ca voinţă şi acţiune individuală şi de grup.

Renumitul sociolog german Max Weber defineşte statul ca fiind o asociere umană care îşi arogă dreptul de a avea, în graniţele unui teritoriu, monopolul constrângerii fizice legitime. Statul ar reprezenta astfel, prin rolul său, un raport de dominare a oamenilor de către oameni, bazat pe instrumentul exercitării legitime a constrângerii. Pentru ca statul să existe, susţine Weber, trebuie ca cei dominaţi să se supună autorităţii celor ce se pretind a fi, la un moment dat, dominatorii. Statul modern devine o unitate de dominaţie instituţionalizată.^[1]

Ca fenomen aflat în strânsă corelaţie cu viaţa socială, evoluţia dreptului se află în mod firesc legată de evoluţia omenirii. Aşadar, se poate afirma că din momentul apariţiei primelor forme de organizare în familie, gintă, trib apar şi primele forme incipiente, rudimentare ale normelor juridice. Acestea se transformă treptat în deprinderi, obiceiuri, tradiţii.

Odată cu apariţia formei organizate, structurale a societăţii - statul - dreptul trece într-o altă etapă evolutivă. Unele norme vechi, obiceiuri sunt recunoscute de stat şi devin norme juridice. Altele sunt edictate de puterea de stat în temeiul guvernării, prin instituire de reguli gener ale şi obligaţii. În acest timp, societatea, ca un etern vulcan născocitor de interacţiuni sociale, dă naştere unor noi reguli sociale ( obişnuielnice, morale, religioase, etc. ), reguli ce nu se confundă şi nu se contopesc cu cele juridice. Treptat, dreptul se configurează ca un sistem distinct, structurat, desprins de morală şi obiceiuri, alcătuit din norme juridice scrise, instituite de stat şi aplicabile, la nevoie, prin forţa publică.

1. Determinarea caracteristicii generale a statului

Cuvântul „stat" provine de la latinescul „status" - ceva ce vizează un fenomen stabil, constant. Cuvântul stat este utilizat în mai multe sensuri. În sens larg, statul este organizatorul principal al activităţii unei comunităţi umane care stabileşte reguli generale şi obligatorii de conduită, organizează aplicarea sau executarea acestor reguli şi, în caz de necesitate, soluţionează litigiile ce apar în societate. În sens îngust, statul este ansamblul autorităţilor publice care asigură guvernarea. În anumite situaţii, destul de frecvente, statul poate fi exemplificat în persoana unui singur organ, concret, al statului, cum ar fi, de exemplu, Parlamentul, un minister sau o instanţă judecătorească.^[2]

O definiţie compusă dată statului ar include trei elemente. În primul rând, statul este o grupare de instituţii; acestea sunt conduse de personalul aparţinând statului. Cea mai importantă instituţie a statului este aceea a mijloacelor de reprimare şi coerciţie. În al doilea rând aceste instituţii sunt situate în centrul unui teritoriu, determinat geografic, la care, de obicei, se face referire cu numele de societate. În al treilea rând, statul monopolizează adoptarea legilor pe teritoriul său. Aceasta tinde către crearea unei culturi politice comune, împărtăşite de toţi cetăţenii.^[3]

Profesorul B.Negru evidenţiază în lucrarea sa „Teoria generală a dreptului şi statului" posibilitatea definirii fenomenului stat din mai multe aspecte:

1. sociologic - statul constituie o grupare de indivizi bine organizată, care ocupă un anumit teritoriu geografic recunoscut politic şi asupra căruia o autoritate publică exercită prerogativele de putere, înzestrată concomitent şi cu vocaţie de organizare a vieţii colective;
2. politic - statul apare ca o colectivitate umană istoric constituită şi organizată pe un anumit teritoriu, care se structurează politic în grupul de guvernanţi şi în restul populaţiei;
3. juridic - statul reprezintă ordinea juridică internă constituită din ansamblul de norme privind raporturile sociale (politice, economice, militare, culturale etc.) aplicate în interiorul statului. Statul poate fi privit ca o persoană juridică fiind titular de drepturi şi obligaţii, având astfel elementele necesare unui subiect de drept.^[4]

Conceptul statului este caracterizat din mai multe aspecte. Astfel, evidenţiem un ansamblu de definiţii ce caracterizează acest fenomen:

• Statul - concentrarea tuturor intereselor mintale şi morale ale cetăţenilor. (Aristotel)
• Statul - uniune de oameni. (Cicero)
• Statul - uniune socială ce prezintă o dominare independentă asupra oamenilor liberi în hotarele unui anumit teritoriu. (Korkunov, Şerşenevici, Trubeţkoi)
• Statul - o organizaţie de administrare apărută de la sine, destinată pentru protejarea unei anumite ordini. (Gumplowicz)
• Statul - uniune de indivizi ce urmăresc un anumit scop, împuternicită cu calităţi de subiect de drept şi fiind purtător de drepturi. (Iellinek)

Astfel, statul este o formă superioară de organizare a societăţii care realizează puterea sa asupra întregii populaţii în limitele teritoriului său, emite ordine juridice-obligatorii, posedă un aparat special de administrare şi sancţionare, posedă suveranitate. O definiţie mai simplă a statului poate fi redată astfel: „Statul se prezintă ca o formă superioară de organizare a societăţii ce realizează o putere publică exclusivă asupra unei populaţii care locuieşte pe un anumit teritoriu."^[5]

Atributele (dimensiunile) statului se manifestă ca importante pentru studierea lor în cadrul Teoriei Generale a Dreptului şi Statului prin faptul că indică acele semne ce deosebesc statul de alte forme de organizare a societăţii, iar prezenţa concomitentă a tuturor atributelor statului ne vorbeşte despre prezenţa a însuşi fenomenului stat.

Astfel, avem a menţiona că atributele statului sunt:

• Puterea publică exclusivă sau suverană - nicio altă formaţiune, organizaţie pe acest teritoriu nu posedă o putere mai superioară, iar în coraport cu alţi subiecţi internaţionali posedă suveranitate. Posedă suveranitate deplină şi independentă a puterii legislative, executive şi judecătoreşti pe teritoriul său, supremaţie referitor la alte puteri de pe teritoriul statului şi independenţă referitor la orice putere străină.
• Teritoriul - suprafaţa terestră limitată de hotarele statului pe care locuieşte o anumită populaţie asupra căreia se răsfrânge puterea statală.
• Populaţia - o comunitate de oameni care se raportează la stat printr-o legătură juridică ce stabileşte drepturi subiective şi obligaţiuni juridice şi locuieşte pe teritoriul statului.^[6]

Scopul statului este ceea ce statul îşi propune pentru realizare prin activitatea sa permanentă, o idee principală. Scopul statului democratic contemporan constă în proclamarea, promovarea, confirmarea şi protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale oamenilor.

Pentru realizarea scopului statului, care este determinat ca o idee de bază pentru activitatea statului, apare necesitatea de a evidenţia un anumit număr de sarcini care, spre deosebire de scop, poartă un caracter temporar sau nu atât de generic în dependenţă de condiţiile de dezvoltare a societăţii, şi care pot fi revăzute şi reevaluate.

Funcţiile statului contemporan sunt:

• Funcţia economică. Formarea bugetului de stat şi controlul asupra realizării lui; determinarea programelor generale de dezvoltare socială a ţării; stimularea celor mai prioritare ramuri ale economiei; formarea condiţiilor favorabile pentru activitatea de întreprinzător.
• Funcţia socială. Acordarea ajutorului social membrilor societăţii care îl necesită; acordarea mijloacelor pentru dezvoltarea medicinii, învăţământului, odihnei, construcţia drumurilor, locuinţelor, activitatea transportului social, comunicaţiile ş. a. ^[7]
• Funcţia controlului financiar. Evidenţierea veniturilor producătorilor, o parte din care se orientează la bugetul statului, în scopul satisfacerii necesităţilor sociale şi statale.
• Funcţia protecţiei ordinii de drept, Asigurarea exactă şi deplină a relizării prescripţiilor legislative de către toţi participanţii la relaţiile sociale.
• Funcţia ecologică. Un sistem de măsuri din partea statului orientate spre păstrarea, restabilirea şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale oamenilor.

Rolul statului civilizat contemporan evidenţiază destinaţia statului contemporan democratic, caracterizat nu doar prin instituţii democratice, dar şi printr-o cultură socială, fundamentată pe toleranţă şi pe o capacitate de integrare şi acceptare a elementelor noi pozitive şi de contracarare a elementelor negative.^[8]

Statul contemporan democratic civilizat promovează politici integraţioniste, realizate într- o simbioză foarte flexibilă dintre valorile sociale tradiţionale, toleranţă şi democraţie. Statul contemporan democratic civilizat este un stat de drept ce identifică o societate civilă sociabilă, integră, care posedă o cultură socială înaltă. Scopul statului civilizat contemporan rămâne a fi proclamarea, promovarea, protejarea, restaurarea eficientă a drepturilor şi libertăţilor omului şi cetăţeanului în condiţiile unei societăţi pluriculturale şi tolerante, prin antrenarea eficientă şi calitativă a tuturor instituţiilor sale şi printr-o comunicare constructivă a acestora cu societatea civilă.

Forma statului constituie un fenomen social complex care include în sine trei elemente interdependente: forma de guvernământ, forma organizării statale şi regimul politic. Forma de guvernământ este ordinea formării şi organizării organelor supreme ale puterii de stat, coraportul dintre ele şi populaţia. Forma organizării statale este organizarea teritorială a statului şi caracterul raporturilor reciproce între componentele lui şi organele puterii centrale. Regimul politic reprezintă un sistem de procedee şi metode de realizare a puterii în stat. ^[9]

2. Analiza particularităţilor dreptului

Cuvântul „drept" derivă din latinescul directus ceea ce înseamnă linie dreaptă, riglă, drept. Corespondentul perfect, ideatic al termenului este jus - drept, dreptate, licit. Ca o definiţie generală, dreptul reprezintă un ansamblu de norme de conduită socială cu scopul de a organiza viaţa într-o comunitate. În sens strict tehnic, restrâns, dreptul este privit ca o ştiinţă - ansamblu de idei, noţiuni, concepte şi principii.^[10] Astfel, putem spune că dreptul este un ansamblu de reguli de comportament, adoptate sau sancţionate de către stat, generale, impersonale şi obligatorii, ce exprimă voinţa deţinătorilor puterii şi în caz de necesitate fiind asigurate de forţa de constrângere a statului.

Uzual însă, termenul de drept desemnează mai multe sensuri:

1. dreptul obiectiv - totalitatea normelor juridice, adică a regulilor de convieţuire socială instituite în societate. Aceste reguli de comportament impun obligaţii, stabilesc şi garantează drepturi şi libertăţi, ocrotesc interese, recunosc anumite capacităţi, aptitudini ale persoanelor şi posibilităţi ale statului de a ocroti aceste drepturi. În acest sens, dreptul îmbină necesitattea cu libertatea, fiind un factor de coeziune socială, un motor al coexistenţei şi garantării libertăţilor şi modului de manifestare socială.
2. dreptul pozitiv - acea parte a dreptului obiectiv aflată în vigoare la un moment dat. Reprezintă dreptul aplicabil, obligatoriu, dus la îndeplinire la nevoie prin forţa publică sau forţa coercitivă a statului.
3. dreptul subiectiv - reprezintă facultatea, prerogativele, obligaţiile ce-i revin unei persoane şi posibilitatea de a-şi apăra împotriva terţilor drepturile lezate. Dreptul subiectiv consacră în tărâm juridic valorile care configurează personalitatea umană, respectarea lor devenind astfel un imperativ social. Viaţa, onoarea, libertatea civică, proprietatea, domiciliul, etc. sunt valori care privesc individul, dar a căror respectare reprezintă un interes general. Aceste valori odată sancţionate prin norme juridice adecvate devin drepturi şi libertăţi ale omului şi alcătuiesc statutul juridic al persoanei.^[11]

Dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv reprezintă două ipostaze complementare ale acestui fenomen - dreptul. Dreptul subiectiv nu este şi nu poate exista în lipsa dreptului obiectiv, iar dreptul obiectiv îşi găseşte transpunerea în planul raportului juridic prin dreptul subiectiv. Dreptul poate fi asimilat fără exagerare şi artei. Necesare abilităţi trebuie să aibă în acest sens:

a) legiuitorul - care trebuie să identifice din suma impresionantă de relaţii sociale pe cele care răspund imperativului de a deveni normă juridică.

b) judecătorul - trebuie să aplice legea cea mai potrivită pentru o situaţie complexă niciodată perfect identică faţă de o alta.

Particularităţile generale ale dreptului ne arată că normele juridice posedă semne caracteristice normelor sociale şi, deci, fac parte din sistemul normelor sociale. Evidenţiem următoarele:

1. este format din scheme de comportament;
2. exprimă puterea statală, ordinea în societate;
3. exprimă ideile de dreptate şi libertate;
4. reglementează comportamentul uman, influenţează asupra gândurilor şi sentimentelor omului. ^[12]

La rândul lor, particularităţile speciale ale dreptului evidenţiază deosebirile existente între normele juridice şi alte categorii de norme sociale. Particularităţile speciale ale dreptului au destinaţia de a evidenţia acele semne specifice caracteristice numai normelor juridice, prin intermediul cărora se stabilesc deosebirile dintre normele juridice şi alte categorii de norme sociale.

Există anumite condiţii care determină apariţia dreptului. În dependenţă de anumite criterii, sistemele de drept din lumea contemporană au fost clasificate în familii de drept. La anumite familii de sisteme de drept putem evidenţia un anumit număr de semne caracteristice numai lor, a celor ce fac parte din familia respectivă. Însă chiar în interiorul aceleiaşi familii evidenţiem practic deosebiri care, deşi nu înlătură acele semne specifice, necesare pentru clasificarea sistemelor de drept în familii, totuşi stabilesc diferite dezvoltări ale sistemelor de drept supuse cercetării. La o cercetare atentă a procesului de dezvoltare istorică a sistemului de drept evidenţiem anumiţi factori de diferit gen care au influenţat dezvoltarea dreptului atât în domeniul arealului, cât şi în domeniul dinamicii, acordându-i o anumită individualitate. Astfel, putem evidenţia următorii factori de configurare a dreptului: natural, politic, geografic, cultural.

Dreptul, în calitate de fenomen social complex, determină în doctrina juridică un număr considerabil de teorii ce urmăresc scopul de a lămuri şi caracteriza natura lui şi de a evidenţia rolul lui în societate. Prezentăm un ansamblu de teorii ce explică apariţia şi dezvoltarea dreptului în calitate de fenomen social:

1. Teoria dreptului natural. În afară de dreptul pozitiv, care se formează de către stat, mai există şi nişte drepturi naturale, inerente naturii umane, ce aparţin omului de la naştere (dreptul la viaţă, la o dezvoltare liberă, independentă, la muncă ş. a.)

2. Şcoala istorică de drept. Dreptul exprimă sufletul poporului, convingeri juridice ce se formează ca şi limba, treptat, indiferent de stat. Legiuitorul nu poate crea norme după bunul său plac, dar este în drept să fixeze aceea ce se formează ca normă.
3. Şcoala realistă de drept. Dreptul este un interes protejat de stat, el nu este nimic fără puterea de stat.
4. Şcoala sociologică de drept. dreptul este un sistem de raporturi juridice, comportamentul real uman, reglementat prin drept.
5. Teoria solidarismului. Dreptul obiectiv îl formează regulile solidarităţii sociale, căruia li se supun statul şi cetăţenii.
6. Teoria normativistă. Dreptul este o ierarhie de norme, prin intermediul căruia se reglementează relaţiile sociale; este de neînchipuit fără stat, iar statul este de neînchipuit fără drept.
7. Şcoala psihologică a dreptului. Există un drept adevărat care prezintă în sine retrăirile psihologice ale oamenilor despre drepturile şi obligaţiile lor.
8. Teoria materialistă a dreptului. Dreptul este voinţa clasei dominante ridicate în rang de lege, conţinutul căreia este determinat de condiţiile materiale ale vieţii sociale.^[13]

Problema tipizării dreptului este legată de diferitele tipuri de stat, adică de „societate". Este admisă cvasiunanim noţiunea de formaţiune socială - adică o anumită organizare statală şi juridică, un anumit tip de stat şi de drept cu trăsături esenţiale comune şi, în acelaşi timp, diferite. Tipul istoric de drept reprezintă delimitarea trăsăturilor caracteristice tuturor sistemelor de drept din cadrul aceleiaşi formaţiuni sociale, sisteme aparţinând unui tip de stat. Se disting astfel: dreptul antic, medieval, modern şi contemporan.

Fiecare tip istoric de drept a răspuns şi poartă amprenta exigenţelor politicomorale şi condiţionării sociale concrete din forma în care s-a manifestat. Fiecare tip istoric de drept a oferit valori şi soluţii de convieţuire socială după o ordine de drept inerentă epocii. Remarcăm în această evoluţie tipizată o nuanţă de discontinuitate, dar şi un factor de coerenţă şi continuitate în apariţia şi promovarea valorilor fundamentale ale societăţii. Comparatistul francez Rene David vine în dreptul juridic contemporan cu o altă clasificare a dreptului, funcţie de aparteneţa la un bazin de civilizaţie juridică - familii de drept. Sunt tratate comparativ următoarele familii de drept: romano-germană; anglo-saxonă (common-law), dreptul socialist, dreptul musulman, dreptul hindus, dreptul chinez, dreptul Africii negre, etc.^[14]

3. Cercetarea relaţiei între stat şi drept

Statul şi dreptul sunt strâns legate, se sprijină şi se condiţionează reciproc. Statul şi dreptul au apărut deodată, din aceleaşi cauze şi, pot fi explicate mult mai bine împreună. Statul creează dreptul şi paradoxal, dreptul delimitează configuraţia şi acţiunile statului. Creând dreptul, statul impune reguli de conduită, norme obligatorii pentru toţi. Prin drept statul îşi exprimă puterea de comandă, formulând exigenţe economice, umane, politice. Creând dreptul, statul îi asigură în acelaşi timp eficienţa şi viabilitatea. El devine paznicul normelor juridice, intervenind, nu rare ori cu violenţă, pentru a chema la ordine indivizii care ignoră sau încalcă prescripţiile normelor. Dreptul şi statul aceleiaşi societăţi, în aceeaşi unitate de timp sunt simetrice ca surse şi trăsături. Este aproape imposibil ca în acelaşi timp şi loc, în aceeaşi societate să existe un stat democratic şi un drept nedemocratic sau un stat autoritar (dictatură) şi un drept democratic. Dreptul şi statul evoluează împreună, se sprijină reciproc, se corelează obiectiv.^[15]

Kant şi-a expus în lucrările sale concepţia cu privire la stat şi drept. În aceste lucrări, acesta ne arată că acţiunile noastre sunt subordonate unor imperative, imperativului ipotetic şi imperativului categoric. Acesta din urmă este un imperativ necondiţionat de nimic, el izvorând din adâncul conştiinţei. Prin urmare, plecând de la acest imperativ categoric, Kant spunea că „el explică justiţia în drept, iar dreptul se realizează prin stat." El dă expresie chiar imperativul categoric ca fiind ,,o normă universală, care spune: poartă-te astfel încât maxima acţiunii tale să poată fi acceptată ca o lege universală sau „tratează pe oricine ca scop în sine". Hans Kelsen afirma că statul şi dreptul sunt de fapt acelaşi lucru pentru că „dreptul necesită forţă, iar această forţă este dată de stat." De aceea, afirma „Nu există stat fără drept şi drept fără stat. Orice drept este un drept statal, şi orice stat este un stat de drept."^[16]

Statul edictează normele juridice, voinţa statală înscriindu-se ca un factor semnificativ în constelaţia factorilor care determină sau influenţează într-un fel sau altul elaborarea normelor juridice. În situaţia în care statul nu elaboreaza direct normele juridice, el are, de regulă, competenţa de a atribui normelor sociale care aspira la consacrarea prin drept (obiceiuri, norme sociale eleborate de diverse organizatii sociale, etc), juridicitatea, de a le valida, asigurând prin forţa sa coercitivă aplicarea lor.

Fără garanţia forţei publice, a constrângerii statale, dreptul şi-ar pierde specificitatea şi eficacitatea sa în raport cu alte modalităţi de reglementare socială. Acţiunea normelor juridice în timp şi spaţiu, cât şi asupra persoanelor, este reglata de voinţă statală care se pronunţă asupra intrării în vigoare a acestora, a menţinerii lor în câmpul dreptului pozitiv, a modalităţilor de abrogare a relaţiilor complexe care se instituie faţă de populaţia şi teritoriul unui stat.

Statul asigură organele, mecanismele, procedurile cu ajutorul carora se întruchipează reacţia societăţii faţă de cei care încalcă normele juridice. În acelaşi timp, dreptul-ca ansamblu de norme juridice, este un instrument indispensabil pentru puterea statală când aceasta doreşte să ia decizii obligatorii pentru cetatenii unui stat. Prin norme juridice se stabilesc competentele organelor statului, direcţiile principale de activitate, relaţiile între organele centrale şi locale, între diferitele entitati statale, etc. Prin drept, puterea statală capătă oficialitate şi legitimitate, capacitatea de a-şi exercita prerogativele de conducere socială, de armonizare a intereselor diverse din societate, de soluţionare a conflictelor sociale, de promovare a siguranţei civice, a justiţiei sociale şi a progresului social.^[17]

Mulţi autori şi-au pus întrebarea dacă există un drept în afară de stat, pe care actele normative nu fac decât sa-l consacre, şi dacă există un drept superior statului, care să limiteze statul în activităţile lui, ori dacă dreptul este doar o simplă emenaţie a statului, prin drept trebuind înţeles numai dreptul pozitiv, căruia statul i se supune sau nu. De rezolvarea acestor probleme depinde garantarea drepturilor individuale şi răspunderea statului pentru faptele sale deoarece, se presupune că numai dacă se demonstrează că statul, în acţiunile lui, este legat de norme de drept superioare lui, numai atunci interesele şi drepturile indivizilor au o garantare eficace.

Unii autori consideră că statul este limitat în acţiunile sale printr-un drept superior lui, nefiind vorba doar de o limitare morală, ci şi de una juridică. În concepţia doctrinei gemane reprezentată de Jelineck, dreptul obiectiv este o emenaţie a statului, dreptul fiind în stat şi prin stat. Astfel că nu există alt drept decât cel elaborat de stat. După acelaşi autor, în afară de normele juridice eleborate de stat, există şi alte norme morale sau economice, care pot deveni reguli de drept, dar numai dacă sunt sancţionate de stat.

Dupa conceptia profesorului Tarangul, o astfel de limitare a dreptului este insuficientă, astfel că statul nu poate fi limitat în mod eficace decât printr-un drept exterior şi superior lui. Nu se poate spune că statul ar fi limitat prin reguli pe care le stabileste el însuşi. În concepţia şcolii germane a aparut şi teoria autolimitarii statului, conform căreia statul se supune în mod voluntar normelor dictate de el, considerând că este mai bine să acţioneze conform dreptului, adică activitatea statului este subordonată dreptului prin însăşi voinţa statului şi de aceea şi actele pot fi judecate de către instanţele de judecată, care aplică dreptul atât statului cât şi persoanelor private.^[18]

CONCLUZII

În urma cercetărilor efectuate putem concluziona că termenul „drept" derivă din latinescul directus de la dirigo, dirigere care însemna orizontal, vertical, de-a dreptul, direct, linie dreaptă, însă termenul căruia îi corespundea substantivul drept în limba latină era ius ce însemna drept, dreptate, legi.

Cele mai uzitate accepţiuni ale noţiunii de drept sunt: dreptul ca ştiinţă, dreptul obiectiv, dreptul pozitiv, dreptul subiectiv, dreptul natural, dreptul ca tehnică şi artă. Dreptul pozitiv se clasifică, pe de o parte, în dreptul public şi dreptul privat iar, pe de altă parte, în dreptul intern şi dreptul international. Sfera dreptului public intern cuprinde: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul penal, dreptul financiar, dreptul muncii şi al securităţii sociale, dreptul procesual. Dreptul intern privat cuprinde dreptul civil, dreptul commercial. În doctrină, cum de altfel am arătat mai sus, se consideră că dreptul apare în condiţii social-istorice determinate, în cadrul unei comunităţi constituite în formă politică.

Profesorul Nicolae Popa defineşte dreptul ca fiind ansamblul regulilor asigurate şi garantate de către stat, reguli pe care acesta le edictează sau le recunoaşte (le sancţionează), care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii din societate, într-un climat specific manifestări coexistenţei libertăţilor, al apărării drepturilor esenţiale ale omului şi al statornicii spiritului de dreptate. „Statul este principala organizaţie politică a societăţii, constituită pe un teritoriu delimitat, cu o populaţie proprie şi o putere instituţionalizată, având menirea să promeveze şi garanteze interesele generale ale societăţii respective."

În ceea ce priveşte conţinutul statului, acesta este alcătuit din trei elemente, şi anume: teritoriu, populaţie şi forţa publică.

Republica Moldova este un stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil, forma de guvernământ fiind republica. Republica Moldova este un stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului şi sunt garantate. Statul Republica Moldova se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale. În Republica Moldova, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Aşa cum am arătat mai sus, în doctrina de specialitate se consideră că statul şi dreptul sunt strâns legate, se sprijină şi se condiţionează reciproc. Statul şi dreptul au apărut deodată, din aceleaşi cauze şi, pot fi explicate mult mai bine împreună. Statul creează dreptul şi paradoxal, dreptul delimitează configuraţia şi acţiunile statului.

BIBLIOGRAFIE

1. Avornic Gh., Teoria generală a dreptului. Ed. Cartier, Chişinău, 2004.
2. Baltag D., Guţu Al., Ursan I., Teoria generală a dreptului. Chişinău, 2002.
3. Dogaru Ion, Popa Nicolae, Dănişor Gheorghe, Dănişor Dan Claudio. Filosofia dreptului: Marile curente. Bucureşti, 2002.
4. Dvorcec Maria, Lupu Gheorghe, Teoria generală a dreptului. Iaşi, 1996.
5. Gorun Adrian, Politicul şi ştiinţa politică, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2006.
6. Ionescu Mircea Felix Melineşti, Teoria generala a dreptului, Ed. Universitatea "Hyperion", Bucureşti, 2011.
7. Mănescu Nicolaie, Statul - concept şi elemente constitutive. În: Analele Universităţii "Constantin Brâncuşi" din Târgu Jiu, Seria Ştiinţe Juridice, Nr. 2/2014.
8. Marin Andrada-Georgiana, Noţiunile de drept şi stat. Relaţia drept - stat. În: Revista Universul Juridic nr. 8, august 2020.
9. Muraru Ioan, Simina Tănăsescu Elena, Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţia 14. Vol. I., Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011.
10. Negru Andrei, Teoria generală a dreptului şi statului în definiţii, interpretări, scheme, Ed. CEP USM, Chişinău, 2018.
11. Negru Boris, Negru Alina. Teoria generală a dreotului şi statului. Ed. Tipografia Centrală, Chişinău, 2017.
12. Negru Boris, Negru Alina. Teoria generală a dreptului şi statului. Chişinău, 2006.
13. Popa Nicolae, Teoria generală a dreptului. Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2002.
14. https://www.rasfoiesc.com/legal/drept/RELATIA-INTRE-STAT-SI-DREPT34.php
15. http://cis01.central.ucv.ro/csv/curs/tgd/c7.html

^[1] Mănescu Nicolaie, Statul - concept şi elemente constitutive. În: Analele Universităţii "Constantin Brâncuşi" din Târgu Jiu, Seria Ştiinţe Juridice, Nr. 2/2014, p. 84.

^[2]  Negru Andrei, Teoria generală a dreptului şi statului în definiţii, interpretări, scheme, Ed. CEP USM, Chişinău, 2018, p. 50.

^[3] Gorun Adrian, Politicul şi ştiinţa politică, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2006, p. 153.

^[4] Negru Boris, Negru Alina. Teoria generală a dreotului şi statului. Ed. Tipografia Centrală, Chişinău, 2017.

^[5] Popa Nicolae, Teoria generală a dreptului. Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2002.

^[6] Negru Boris, Negru Alina. Teoria generală a dreptului şi statului. Chişinău, 2006.

^[7] Baltag D., Guţu Al., Ursan I., Teoria generală a dreptului. Chişinău, 2002.

^[8] Avornic Gh., Teoria generală a dreptului. Ed. Cartier, Chişinău, 2004.

^[9]  Negru Andrei, Teoria generală a dreptului şi statului în definiţii, interpretări, scheme, Ed. CEP USM, Chişinău, 2018, p. 60-70.

^[10] Ionescu Mircea Felix Melineşti, Teoria generala a dreptului, Ed. Universitatea "Hyperion", Bucureşti, 2011, p. 13.

^[11]   Dogaru Ion, Popa Nicolae, Dănişor Gheorghe, Dănişor Dan Claudio. Filosofia dreptului: Marile curente. Bucureşti, 2002.

^[12] Negru Andrei, Teoria generală a dreptului şi statului în definiţii, interpretări, scheme, Ed. CEP USM, Chişinău, 2018, p. 81.

^[13] Dvorcec Maria, Lupu Gheorghe, Teoria generală a dreptului. Iaşi, 1996.

^[14] Ionescu Mircea Felix Melineşti, Teoria Generala a Dreptului, Ed. Universitatea "Hyperion", Bucureşti 2011, p. 17-18.

^[15]  Muraru Ioan, Simina Tănăsescu Elena, Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţia 14. Vol. I., Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 6.

^[16]  Marin Andrada-Georgiana, Noţiunile de drept şi stat. Relaţia drept - stat. În: Revista Universul Juridic nr. 8, august 2020, p. 46-50.

^[17] https://www.rasfoiesc.com/legal/drept/RELATIA-INTRE-STAT-SI-DREPT34.php

^[18] http://cis01.central.ucv.ro/csv/curs/tgd/c7.html