Pin It

Statul de drept modern se sprijină pe consideraţia conform căreia puterea de stat trebuie să fie divizată. Acest principiu poartă numele de separaţia puterilor în stat și a luat naștere odată cu nevoia instaurării unui regim constituțional şi este în strânsă legatură cu ideea unui regim reprezentativ în care este eliminat pericolul tiraniei şi al îngrădirii abuzive a drepturilor și libertăţilor individuale[1]. Separarea puterilor în stat reprezintă un model de guvernare specific statelor democratice. Conform acestui model, puterea statului trebuie încredințată unor organe distincte şi independente unul faţă de altul.[2]

Acest principiu s-a format printr-un proces îndelungat şi a fost modelat de numeroşi factori politico-economico-sociali. Istoria prezintă amănunţit etapele prin care a trecut această idee până la concretizarea sa în epoca modernă.

Ideea separării funcţiilor în stat datează încă din antichitate. Aristotel în Cartea a IV-a „Despre democrație și oligarhie” din lucrarea „Politica”vorbește despre trei părţi ale statului de buna funcţionare a cărora depinde vitalitatea întregului stat: adunarea generală, corpul magistraților şi corpul judecătoresc. Cu toate acestea, Aristotel nu scrie despre necesitatea împărţirii puterii de stat, ci doar semnalează existenţa celor trei puteri în statul atenian.

Mai apoi, numeroși scriitori au scos în evidenţă pericolul concentrării puterii în aceeaşi mână. Marsil de Paduc, în Defensor Pacis – 1377; Swift și Bolingbroke au formulat teoria echilibrului puterii, care se aseamănă cu concepția lui Montesquieu, cu mențiunea că ei nu fac referire decat la rege, Comunele și Lorzii. În aceasta perioadă ideea separării puterii în stat a fost privită ca un mijloc de limitare a puterii arbritare a şefului statului.

Teoretizarea Principiului Separației puterilor în stat ca piatră de temelie a regimului democratic a fost făcută de: John Locke, Montesquieu şi Rousseau.

Cel dintâi, John Locke (1632-1704), dezbate această problemă în scrierea sa: „Essay on Civil Government”(1690). El susţine existența a trei puteri: legislativă, executivă și federativă. În concepția lui Locke, puterea legislativă este supremă și trebuie să aparţină Parlamentului care elaborează reguli de conduită generale și obligatorii. Iar monarhului i se atribuie puterea executivă în vederea aplicării legilor și rezolvarea unor situații neprevăzute de lege. Puterea federativă era deținută tot de rege, ale cărui atribuții conform acesteia erau: capacitatea de a declara război, de a face pace sau de a încheia tratate.[3] Filozoful este de părere că deținerea puterii legislative și executive de o singură persoană emană un pericol iminent pentru că: „tentaţia de a pune mâna pe putere ar fi prea mare dacă aceleaşi persoane care au puterea de a face legile ar avea în mână şi puterea de a le executa, deoarece ar încerca să se scutească de a se supune legilor pe care le fac”[4]. El atribuia puterea de a face legile unor adunări, convocate special pentru acest scop. După ce legile au fost adoptate, adunările trebuie să se separe din nou, urmând ca ele să se supună legilor pe care le-au adoptat[5].

Cu toate că Locke face o distincție evidentă între cele trei funcții ale statului, el nu consideră că ele ar trebui încredinţate unor organe separate și independente, decât funcția legislativă și executivă, deoarece: funcţia legislativă are un caracter intermitent, legile putând fi elaborate într-un interval de timp limitat, la sfârşitul căruia organul emitent intră în vacanță, pe când funcţia executivă are un caracter permanent, odată ce legile trebuie aplicate fără întrerupere. Întrucât funcţia executivă are acest caracter permanent, este logic ca ea să fie încredinţată altui organ decât funcţia legislativă. Puterea jurisdicțională este neglijată de filozoful englez, care considera că ea nu reprezintă decât un accesoriu al puterii legislative. Din acest punct de vedere el a fost îndelung contestat. Paul Negulescu este de părere că John Locke nu prezintă o teorie asupra separaţiunii puterilor ci face doar o  clasificare a atribuţiunilor[6].

Studiile făcute de Locke constituie punctul de plecare în cercetarea principiului separţiei în anii ce urmează. Ele reprezintă sursa de inspiraţie pentru Charles-Louis de Secondat, baron de Montesquieu (1689-1755), care, în lucrarea lui intitulată: „L'esprit des lois („Despre spiritul legilor”) a reluat și a aprofundat problema separației puterilor în stat. Noțiunea de putere desemnează în acest context activitaţile fundamentale ale statului[7]. În viziunea francezului, în stat, există trei puteri distincte: puterea legiuitoare, executivă şi judecătorească:

  • Puterea Legiuitoare: era în mâna monarhului şi a unui corp legislativ, iar împreună trebuiau să adopte legi noi, să le modifice sau să le abroge pe cele existente.
  • Puterea Executivă: era încredinţată monarhului care avea dreptul să declare război sau să încheie pace, să trimită sau să primească solii, să ia măsuri de securitate.
  • Puterea Judecătorească: vizează pedepsirea infracţiunilor şi judecarea litigiilor dintre particulari.

Mai mult decât atât, Montesquieu, fixează anumite reguli privind relația dintre cele trei puteri. El susține că puterea legislativă nu trebuie să aibă dreptul de a ține în loc puterea executivă pentru că activitatea executivă, limitată prin natura ei, este inutil de a o îngrădi. În plus puterea legislativă are capacitate de a-i ancheta și pedepsi pe miniștrii, dar nu poate face același lucru în legatură cu monarhul. Puterea legislativă nu poate să judece, iar puterea executivă trebuie să ia parte la legiferare prin dreptul ei de veto. Apoi, spune Montesquieu, privitor la echilibrul dintre puteri, legislativul va fi format din două părți(camere) menite să mențină echilibrul în interiorul funcției de legiferare, iar amandouă vor fi înfrânate de puterea executivă, care va fi înfrânată ea însași de cea legislativă[8].  În plus,  Montesquieu acordă Camerei Superioare, competenţe juridice în procedura de judecare a nobililor, el susține că ei trebuie judecați de egalii lor(Camera Superioară) și nu de instanțele obișnuite, eliminând astfel invidia ca factor de influență  din sentințele acordate nobililor. Gânditorul francez susține că nu exsită libertate atunci când puterea judecătorească nu este separată de cea legislativă și executivă: dacă puterea judecătorească ar fi „îmbinată cu puterea legislativă, puterea asupra vieții și libertații cetățenilor ar fi arbritară, căci judecătorul ar fi și legiuitor. Dacă ar fi îmbinată cu puterea executivă, judecătorul ar putea avea forța unui opresor”.

Tot din lucrarea  „L'esprit des lois („Despre spiritul legilor”), rezultă faptul că totul ar fi pierdut „dacă același om sau același corp de fruntași, fie al nobililor, fie al poporului, ar exercita aceste trei puteri: pe cea de a face legi, pe cea de a aduce la îndeplinire hotărârile obștești și pe cea de a judeca infracțiunile sau litigile dintre particulari.”

Față de John Locke și Montesquieu, teoriile care au urmat, precum și cele actuale s-au îndepartat de la modelul clasic, dar toți consideră că separarea funcțiilor statului fară o independență reală este zadarnică. Astfel principiul separației este o concretizare ideologică a unui scop politic foarte precis: slăbirea puterii guvernanților limitându-i unii prin alții.

J.J. Rousseau consideră că “puterea legislativă constă în două lucruri inseparabile, a face legile şi a le menţine, adică a avea inspecţia asupra puterii executive, fără aceasta, orice legătură, orice subordonare ar lipsi între aceste două puteri; ultima nu ar depinde deloc de cealaltă”. Prin urmare, teoriile premergătoare atestă necesitatea independenței executivului  fața de legislativ, dar  în concepția lui Rousseau, între executiv și legislativ trebuie să existe o stare de interdependență. Iar privitor la puterea judecătorească, el consideră că trebuie să existe ca o putere aparte, independența față de cea legislativă și cea executivă.

Teoriile prezentate anterior au suferit  o puternică răspândire in secolul XIX-lea, când ele făceau diferența între regimurile în care se respecta acest principiu și regimurile politice în care acest principiu avea un rol formal, sau genera o confuzie, fie în favoarea executivului, fie în favoarea legislativului.

Sistemul constituțional al Statelor Unite ale Americii

Bazele sistemului politic din Statele Unite ale Americii au fost puse în urmă cu mai bine de 200 de ani, odată cu constituirea statului nord-american, fiind forma de oraganizare politică cu cea mai mare stabilitate în timp și totodată, un model pentru alte state. Statele Unite ale Americii sunt un stat federal alcatuit din 50 de state plus Districtul Columbia care include și capitala, Washington, având ca și formă de guvernământ și regim politic republica prezindețială.[9]

La baza sistemului constituțional nord-american se găsește Constituția federală a S.U.A., adoptată în 1787 și intrată în vigoare în 1789, prin intermediul căreia Principiul Separației puterilor a fost ridicat la rang de principiu constituțional. Acesta prevede o separare rigidă a puterii: puterea legislativă a fost încredinţată unui Congres[10], puterea executivă şefului statului, iar puterea judecătorească instanţei supreme şi judecătorilor.

  • Puterea Legislativă

Este încredințată Congresului S.U.A, reprezentând Parlamentul american, un parlament bicameral compus din Camera Reprezentanților și Senat, fapt consemnat și în art.1 secțiunea 1 din Constituția S.U.A. Astfel, Camera Reprezentanților, este alcătuită dintr-un număr de membrii, aproximatv 430, raportat la mărimea populației, aleși pentru un mandat de 2 ani, prin vot universal, egal, secret și direct. Senatul, este format din 100 de membrii, câte 2 reprezentanți din partea fiecărui stat din federație, aleși pentru un mandat de 6 ani, prin vot direct.[11]

Cele două Camere ale Congresului au puteri constituționale egale, mai ales referitoare la procesul legislativ și roluri bine definite în cadrul procedurii de impeachment, procedură care presupune adopatarea măsurii punerii sub acuzare a unor înalți funcționar ai statului federal, inclusiv a Președintelui S.U.A., de către Camera Reprezentanților, urmată de judecata efectuată de către Senatul S.U.A.

Este consacrată poziția de egalitate între cele două camere ale Legislativului federal american, acceptându-se și o anumită specializare în atribuții și competențe, specifică fiecăreia dintre Camere. Astfel, inițiativa stabilirii impozitelor aparține exclusiv Camerei Reprezentanților, adică, Camerei joase, populare, iar Senatul, în calitatea sa de Cameră Superioară [12]are doar competența de a susține eventualele amendamente la aceste inițiative, de a aviza numirea în funcție a reprezentaților diplomatici și a judecătorilor Curții Supreme de Justiție și de a ratifica tratele internaționale încheiate de Președintele S.U.A.[13]

Congresul are atribuții foarte clare în procedura de revizuire a Constituției, inițiativa de revizuire constând în propunerea unor amendamente, care trebuie să provină de la cel puțin două treimi din membrii Congresului și să reprezinte cel puțin două treimi din statele membre. În cazul îndeplinirii acestor condiții, Congresul convoacă în mod special o convenție în cadrul căreia se supune dezbaterii și votării propunerea de modificare. De obicei, Congresul îsi desfășoară activitatea în ședințe separate, doar uneori și în ședințe comune în probleme care privesc revizuirea Constituției sau declararea stării de război.[14]

  • Puterea Executivă

Aceasta este încredințată Președintelui S.U.A., care exercită această funcție pentru un mandat de 4 ani, reînnoibil o singură dată, și unui Vicepreședinte, conform art.2 secț.1 din Constituția S.U.A.

Președintele S.U.A. deține cea mai înaltă funcție în sistemul politic al S.U.A., și alegerea acestuia se face prin vot universal indirect. Într-o primă fază sunt aleși prin vot universal direct membrii unui Colegiu electoral format din marii electori, iar în cea de-a doua fază electorii votează pentru alegerea Președintelui S.U.A., dintre candidații înscriși în cursa electorală[15], cele mai mari șanse aparținând celor două partide politice americane reprezentative, Partidul Republican și Partidul Democratic.[16]

În S.U.A., nu există un Guvern în sensul consacrat în sistemele constituționale europene, în schimb, Președintele S.U.A., își alege și numește în funcție o serie de colaboratori apropiați, numiți secretari de stat și care sunt responsabili de conducerea unui departament din cadrul Administrației, care răspund pentru activitatea desfășurată personal și numai în fața Președintelui S.U.A.[17]

Președintele american, dispune de largi atribuții, fiind șeful executivului, acesta este comandant suprem al forțelor armate ale S.U.A., este șeful diplomției americane și conduce partidul pentru care a candidat în alegeri. Acesta nu răspunde politic în fața Congresului și nu poate dizolva Parlamentul, organizând noi alegeri legislative. În calitatea sa de șef al statului și al executivului, el coordonează numeroase agenții și administrații precum Sistemul Federal de Rezerve, Agenția Centrală de Investigații (C.I.A.), Consilul Național al Securității, Agenția de Informații a S.U.A. etc. [18]

De asemenea, deși nu deține formal dreptul de inițiativă legislativă, prin intermediul mesajelor pe care le transmite Congresului și al activității de lobby, poate determina adoptarea anumitor proiecte legislative și dispune de un drept de veto aproape absolut, putând astfel să blocheze, prin refuzul de a semna, o lege adoptată de Congres.[19] În plus, Președintele S.U.A., deține și alte atribuții specifice unui șef de stat, acordă grațieri, titluri de onoare civile și militare, reprezintă statul și națiunea americană pe plan intern si internațional, acreditează reprezentanți diplomatici străini etc.[20]

Puterea prezindențială americană, deși pare exorbitantă și într-adevăr este foarte întinsă, nu este nelimitată, limitele instituționale ale puterii președintelui rezidă din Principiul separației puterilor etatice, o separare rigidă, într-un regim prezindețial pur, cum este cel al S.U.A. La fel cum am menționat mai sus, mecanismul alegerii președintelui implică mai multe etape și anume: o declarație de candidatură urmată de un parcurs anevoios pană la desemnarea sa drept candidat al partidului, de către Convenția națională democrată, sau după caz, republicană. Președintele S.U.A. nu este ales în mod direct de către popor, ci de către marii electori, al căror număr este egal cu cel însumat al congresmenilor (reprezentanților și senatorilor). Dacă nu se realizează majoritatea voturilor exprimate de către marii electori (270 de voturi dintr-un total de 538 de voturi), Președintele S.U.A., urmează a fi ales de către Camera Inferioară a Congresului, și anume, de către Camera Reprezentanților.[21]

Funcția de Președinte al Statelor Unite ale Americii este indiscutabil de cea mai mare importanță în sistemul politic american. Deși dispune de imense “puteri”, prerogative, președintele S.U.A., datorită limitărilor dintre ”puteri”, dintre ”ramurile guvernământului”, nu are posibilitatea practică de a institui un regim autoritar sau dictatorial. Separația ”rigidă” a puterilor statului împiedică concentrarea discreționară și neîngrădită a ”puterii” în mâinile șefului statului, în același timp, șef al executivului american.

Vicepreședintele S.U.A. reprezintă în contemporaneitate  un real partener al șefului statului, însă în realitate are doar un rol simbolic și formal. Acesta îndeplinește funcția de președinte al Senatului S.U.A, având drept de vot doar în caz de paritate.[22]

  • Puterea Judecătorească

În sistemul insituțional american puterea judecătorească joacă un rol cu totul deosebit, un rol central, extraordinar de important, am putea spune. Constituția S.U.A. prevede în art. 3 secțiunea 1 că puterea judecătorească se compune dintr-un singur ”Tribunal Suprem” – Curtea Supremă și din tribunale inferioare, înființate de Congresul S.U.A..[23]

Sistemul Judiciar al S.U.A[24]., este un sistem dualist format dintr-un Sistem judiciar federal, pe de o parte și cele 50 de sisteme judicare statale, pe de altă parte. La nivelul fiecărui stat membru al federației, fiecare comitat poate avea propriul sistem de jurisdicție și care, chiar dacă întrunește anumite caracteristici comune cu celelalte, poate să varieze foarte mult în funcție de diferiți factori (dimensiunea comitatului, numărul populației, mediul social, resursele financiare).

Principiile generale care stau la baza organizării și funcționării sistemului judiciar sunt:

  • Principiul conform căruia Curtea Supremă de Justiție este instanță supremă de judecată, a cărei existență nu poate fi contestată și are o competență specială care nu poate fi modificată decât prin revizuirea Constituției.[25]
  • Principiul independenței puterii judecătorești.
  • Principiul independenței judecătorilor federali.[26]
  • Principiul garantării drepturilor justițiabililor.

La nivel federal, sistemul judiciar este format din Curtea Supremă de Justiție, care are o natură dublă, organ jurisdicțional și organ politic, calitate în care se pronunță asupra tuturor aspectelor importante pentru societate. Aceasta se compune din 9 judecători, dintre care unul este desemnat președinte al Curții Supreme de Justiție, funcție cu o calitate extrem de prestigioasă și cu o foarte puternică și influentă notorietate.

Competența Cuții Supreme de Justiție presupune 3 aspecte:

  1. Are rol de primă instanță, judecă toate cauzele privind ambasadorii, miniștrii, și consulii și cauzele în care este implicat un stat membru al federației.[27]
  2. Are rol de instanță de apel, judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de instanțele federale sau statale, în cazurile și în condițiile strict reglementate prin lege.
  3. Are rol de instanță constituțională, dispune și de prerogativa de a verifica și, eventual, de a declara ca fiind neconstituționale, legi ale federației cât și legi ale diferitelor state federate. Această prerogativă a fost asumată de Curtea Supremă a S.U.A., în anul 1803, în celebra speță Marbury versus Madison. Procedura de control a constituționalității legilor poate fi declanșată și la cererea particularilor, pe calea excepției de neconstituționalitate. Aceasta reprezintă unica posibilitate de apărare împotriva legilor federale, știut fiind că particularii nu dispun de dreptul de a formula o acțiune judiciară împotriva federației americane.

Toată jurisprudența Curții Supreme a S.U.A. se bucură de un înalt respect, instanța supremă prescriind prin deciziile pronunțate veritabile reguli de conduită. Decizii celebre precum: Mc Coulloch v. Maryland din 1819; Ex Parte Milligam din 1866; Ex Parte Scarbrough, din 1884; West Coast Hotel Co v. Parrish din 1937; U.S. v. Nixon din 1974 au determinat conservarea și afirmarea drepturilor fundamentale cetățenești; munca și protecția socială a muncii; drepturile conferite guvernului american; dreptul justiției de a solicita probe într-un proces penal deși aceste dovezi erau clasificate ca fiind ”secrete de comunicare prezidențială”.Astfel, în urma celor afirmate mai sus, putem concluziona faptul că respectabilitatea sporită în societatea americană nu privește doar Curtea Supremă ci toate instanțele judecătorești, întreaga ”putere” judecătorească și că sistemului politic din Statele Unite ale Americii constituie o formă de organizare politică de mare stabilitate și totodată, un model pentru toate celelalte state.

LEGISLATIVUL

EXECUTIVUL

Autoritatea Judecătorească

Congresul

PREȘEDINTELE

BIROUL EXECUTIV AL PREȘEDINTELUI

Biroul Casei Albe

Biroul de Management si Buget

Consiliul Consililerilor Economiei

Consiliul National pt. Aeronautică

Consiuliul Securitații Naționale

Biroul pt. Orientare Economică

Biroul pt. Situații de prericol

Biroul pt. Știința si tehnologie

Consiliul pt. Politica Economică Internațională

Curtea Suprema S.U.A.

Curțile de Apel  S.U.A.

Curțile districtuale  S.U.A.

Curțile pt. Plângeri  S.U.A.

Curtea de apel pt. Vamă  S.U.A.

Curtea pt. Vamă  S.U.A.

Curți teritoriale

Centrul Federal Judiciar

Biroul Administrativ al Curților  S.U.A.

Senatul

Camera

Reprezentanților

Arhitectul capitolului

Serviciul general de contabilitate

Imprimeria Guvernamentală

Biblioteca Congresului

Departamentul Afacerilor Interne        Departamentul Muncii         Departamentul de Stat

Departamentul Sănătații Educației și Protecției Sociale           Departamentul Agriculturii

Departamentul Finanțelor                    Departamentul Apărării         Departamentul Justiției

Birouri și Instituții Independente(exemple)

N.A.S.A            Comisia Federală Maritimă          Comisia Federă pentru Energie

Consiliul Național de Mediere                         Agenția de Informații SUA

       

Aplicarea  Principiului separației puterilor în S.U.A. în comparație cu alte state

  1. Statele Unite ale Americii
  2. Franța

Puterea

Executivă

Puterea

Legislativă

Puterea

Judiciară

Marile instituții

Președintele

Republicii

+

Guvernul

Primul Ministru

Minisștrii

Parlamentul

Adunarea

Naționala

+

Senat

Magistrații

Independența lor este garantată de către Președinte ajutat de Înaltul Consiliu al Magistraturii

Consiliul Constituțional

controlează conformitatea legilor cu  Constituția și rezolvă conflictele electorale

Consiliul de

Stat

-investit cu o dubla misiune:

1) de a rezolva conflictele care opun cetațeanului statul

2)consiliera guvernului in materie de legi

Înalta Curte de Justiție

judeca:

-Președintele în caz de înalta tradare

-Membrii guvernului daca comit crime sau delicte în exercițiul funcțiilor lor

 

Al aplicării politicii naționale si executarii legilor votate de adunarile legislative

Reprezentarea cetațenilor care i-au ales, votarea legilor si controlul executivului

Înfaptuiesc  justiția și asigura respectarea ei

 

 

  1. Germania
 

Puterea

Legislativă

Puterea

executiva

Puterea

Judiciară

Nivel

 Federal

Bundestag/Bundesrat

reprezentanții poporului

Legislația Exclusiva

Cancelarul Federal

Guvernul Federal

Administratia Federală

Tribunalul  Constitutional

Suprem

 

 

 

Curțile supreme de justiție

Nivel de

land

Legislația Concurenta

Parlamentele Landurilor

Legislația landurilor

Administrația mandatară

Guvernele Landurilor

Administrația districtelor

Administrația comunelor

 

Toată puterea în stat emana de la popor

 

Bibliogarfie:

  1. Daniela Valea, “Drept Constituţional si instituţii politice”, Universul Juridic, București 2014
  2. Tudor Drăganu, “Drept Constituţional si instituţii politice” –Tratat elementar- Volumul I, Lumina Lex, București, 2000
  3. George Alexianu, “Curs de drept constituţional”, vol. II, partea I, Bucureşti, 1932
  4. Cristian Ionescu, “Principii fundamentale ale democraţiei constituţionale”
  5. Gheorghe Tănase Gheorghe, op. cit., p. 8; Cristian Ionescu, “Instituţii politice şi drept constituţional”
  6. Paul Negulescu, “Curs de drept constituţional“, Bucureşti, 1927
  7. Iancu Gheorghe, „Drept constituţional şi instituţii politice”, I, Editura CHBeck, Bucureşti, 2009
  8. Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, “Drept Constitutional si institutii politice”, Lumina Lex, București 2001
  9. Drilea, Cu privire la definirea puterii de stat, în Revista Naţională de Drept, nr. 7/2007, Chişinău
  10. Vasile Sorin Curpăn, Cosmin Ștefan Burleanu, Emilia Mitrofan, Sisteme Constituționale Contemporane.

 

[1] Daniela Valea, Drept Constituţional si instituţii politice, p. 35

[2] Tudor Drăganu, Drept Constituţional si instituţii politice, p. 253

[3] George Alexianu, Curs de drept constituţional, vol. II, partea I, Bucureşti, 1932, p. 10; Cristian Ionescu,

Principii fundamentale ale democraţiei constituţionale, p. 109.

[4]Gheorghe Tănase Gheorghe, op. cit., p. 8; Cristian Ionescu, Instituţii politice şi drept constituţional, p. 106.

[5]Gheorghe Tănase Gheorghe, op. cit., p. 8.

[6]Paul Negulescu, Curs de drept constituţional, Bucureşti, 1927, p. 307.

[7]Tudor Drăganu, Drept Constituţional si instituţii politice, p. 254

[8] Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept Constitutional si institutii politice p. 270

[9] Daniela Valea, Drept Constituţional si instituţii politice, p. 205

[10] Congresul este o entitate legislativă bicamerală, alcatuită din Camera Reprezentanților și Senat. Membrii camerelor inferioară și superioară se întrunesc în sesiuni reunite, formând Congresul SUA; Membrii Camerei Reprezentanților sunt aleși prin vot direct pentru doi ani, iar membrii Senatului pentru șase ani.

[11] Daniela Valea, Drept Constituţional si instituţii politice, p. 208

[12] Vasile Sorin Curpăn, Cosmin Ștefan Burleanu, Emilia Mitrofan- Sisteme Constituționale Contemporane

[13] Daniela Valea, Drept Constituţional si instituţii politice, p. 208

[14] Daniela Valea, Drept Constituţional si instituţii politice, p. 208

[15] Francis Hamon, Michael Troper, Droit constitutionnel, pp. 274 și 275

[16] Cristian Ionescu, Regimuri politice contemporane, pp455-458

[17] Cristian Ionescu, Regimuri politice contemporane, pp 458

[18] Vasile Sorin Curpăn, Cosmin Ștefan Burleanu, Emilia Mitrofan, Sisteme Constituționale Contemporane

[19] Victor Duculescu, Constanța Călinoiu, Georgeta Duculescu, Drept Constituțional Comparat, p.73, Francis Hamon, Michael Troper, Droit constitutionnel, pp. 27o

[20] Cristian Ionescu, Regimuri politice contemporane, pp480

[21] Vasile Sorin Curpăn, Cosmin Ștefan Burleanu, Emilia Mitrofan, Sisteme Constituționale Contemporane

[22] Francis Hamon, Michael Troper, Droit constitutionnel, pp. 280

[23] Vasile Sorin Curpăn, Cosmin Ștefan Burleanu, Emilia Mitrofan, Sisteme Constituționale Contemporane.

[24] Anne Deysine, Justiția în Statele Unite ale Americii, Ed. Rosetti, București, 2002, pp46-62.

[25] Ioan Leș, Instituții judiciare contemporane, Ed. C.H. Beck, 2007, p. 467 și 468.

[26] Sunt numiți pe viață de către Președintele S.U.A., cu avizul Senatului și nu li se poate micșora salariul- Anne Deysine, Justiția în Statele Unite ale Americii, Ed. Rosetti, București, 2002, pp49.

[27] Cristina Ionescu, Regimuri politice contemporane, p.463.