Acţiunea în revendicare a bunurilor mobile

Detalii: Categorie: Drept; Publicat: 28 Martie 2019; Accesări: 1331

4.1. Posesia mobiliară de bună credinţă valorează titlu de proprietate

Exerciţiul acţiunii în revendicare a bunurilor mobile este supus unui regim juridic distinct de cel privind bunurile imobile. Dacă posesorul unui imobil (pârât în acţiunea în revendicare) este apărat doar de o prezumţie simplă de proprietate împotriva căreia se poate face dovada contrară, posesorul unui bun mobil se bucură de o prezumţie absolută de proprietate (juris et de jure)[1]. Această prezumţie este consacrată de art. 1909 Cod civil care prevede că “Lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunilor, fără să fie trebuinţă de vreo curgere de timp”. Aliniatul 2 al art. 1909 Cod civil adaugă că “cel ce a pierdut sau cel căruia i s-a furat un lucru, are posibilitatea să-l revendice în timp de 3 ani, socotiţi din ziua în care l-a pierdut sau i s-a furat, de la cel la care-l găseşte, acesta din urmă având recurs împotriva celui de la care-l are”.

Dispoziţiile art. 1909, al. 1, Cod Civil sunt susceptibile de unele critici. Din punct de vedere juridic, termenul de “prescripţie” sugerează scurgerea unei perioade de timp. Ori, în cazul de faţă, simpla posesie este suficientă pentru a dobândi proprietatea asupra unui bun mobil, fără a fi necesară trecerea unei perioade de timp.

Pe de altă parte, dacă în materie imobiliară simpla posesie nu valorează titlu de proprietate, în cazul bunurilor mobile posesia este fundamentată. Adevăratul proprietar va putea oricând pretinde posesorului să-i restituie imobilul (dacă nu a operat uzucapiunea), pe când posesorul actual al bunului imobil îşi va păstra bunul pentru că posesia lui are valoare de titlu. Numai că, singură posesia nu este suficientă, ea trebuie să fie însoţită şi de buna credinţă a posesorului[2].

Regula menţionată mai sus a fost adoptată de legiuitor din considerente de ordin practic. Aşa cum se subliniază în literatura de specialitate, posesia este singurul semn evident al dreptului de proprietate, în materie mobiliară. Este, de asemenea, singurul mod de publicitate al transmisiunilor mobiliare. În cazul înstrăinărilor de bunuri mobile nu se cere întocmirea unui înscris pentru a proba operaţiunea juridică respectivă. Nevoile vieţii practice impun ca aceste bunuri să circule cu rapiditate, fără ca operaţiunile juridice ce asigură acest circuit să fie încorsetate în formalităţi. Chiar şi atunci când se întocmesc anumite înscrisuri (cum ar fi cumpărarea unor lucruri de uz casnic mai importante: mobilă, televizoare, maşini) ele nu au în vedere proba dreptului de proprietate ci de a justifica, de exemplu, perioada de garanţie. Soluţia impusă de art. 1909 al.1 Cod civil se bazează şi pe un criteriu de echitate “Terţul dobânditor a fost de bună credinţă, iar adevăratul proprietar a dat dovadă de rea alegere a persoanei căreia i-a încredinţat lucrul şi trebuie să suporte riscul acestei alegeri”[3].

Făcând aplicarea prevederilor art. 1909 al.1 Cod civil, jurisprudenţa a decis că “în sistemul nostru de drept, pentru bunurile mobile corporale, posesia creează în favoarea posesorului actual o prezumţie absolută de proprietate împotriva căreia nu este admisă proba contrarie”[4].

Pentru ca această prezumţie să poată fi opusă este necesar ca în toate cazurile dobânditorul să fi fost de bună credinţă la data când a intrat efectiv în posesia bunului. Existând o prezumţie de proprietate în favoarea posesorului bunurilor mobile, acesta nu va trebui să facă dovada proprietăţii, ci doar proba împrejurării de fapt a posesiei (dovadă mult mai lesne de realizat). Odată făcută această probă revine celuilalt sarcina să-şi dovedească dreptul său de proprietate. Fiind un fapt, posesia poate fi dovedită cu orice mijloc de probă (deci inclusiv cu martori, indiferent de valoarea actului).

Din cele prezentate rezultă că orice cumpărător de bunuri mobile va deveni proprietar chiar dacă vânzătorul nu era proprietarul lucrului, ci numai un detentor precar: împrumutat, depozitar, creditor gajist.

Pe de altă parte, dacă s-a cumpărat de la însuşi proprietarul bunului, dar ulterior drepturile acestuia au fost desfiinţate (anulate), dobânditorul nu are de suferit influenţa unor asemenea acte.

4.2. Condiţii necesare pentru a apela regula înscrisă în art. 1909 al.1 Cod civil

Posesia terţului dobânditor de bună credinţă trebuie să îndeplinească unele condiţii pentru a se bucura de prezumţia absolută de proprietate.

Proprietarul să se fi desesizat voluntar de bun, în sensul că l-a încredinţat unei alte persoane în temeiul unui raport juridic cum ar fi: împrumutul, depozitul, garantarea creanţei, locaţiune. În practica judiciară s-a precizat în acest sens că “Posesia de bună credinţă a unui bun mobil valorează titlu de proprietate în toate cazurile în care adevăratul proprietar s-a desesizat voluntar de acest bun, iar detentorul, deşi nu avea calitate de proprietar l-a înstrăinat către un dobânditor de bună credinţă”[5].

În situaţiile de mai sus, cei care deţin bunul sunt detentori precari (nu posedă bunul pentru ei sub nume de proprietari). De aceea, într-o acţiune în revendicare detentorul precar va trebui să restituie lucrul, fără a beneficia deci de regula cuprinsă în art. 1909 al.1 Cod civil. Nu beneficiază de această regulă nici cel care a găsit lucrul sau l-a furat sau îl posedă în temeiul unor acte de tolereanţă sau familiaritate din partea proprietarului.

Bunurile cărora se aplică regula menţionată mai sus să aibă natură mobiliară şi aspect corporal[6]. Deci regula înscrisă în art. 1909 al.1 se va aplica ori de câte ori obiectul revendicării îl reprezintă bunuri mobile corporale susceptibile de o deţinere materială, de care adevăratul proprietar s-a desesizat în mod voluntar încredinţându-le unui detentor precar care, la rândul său, le-a înstrăinat prin act juridic unui dobânditor de bună credinţă. Terţul posesor de bună credinţă, prin simpla intrare în posesia bunului devine proprietar. De aceea el va putea revendica bunul de la oricare altă persoană, inclusiv de la fostul proprietar, care prin efectul art. 1909 al.1 Cod civil şi-a pierdut titlul.

Desigur, fostul proprietar va putea formula o acţiune în despăgubire contra persoanei căreia i-a încredinţat bunul şi care înşelându-l l-a înstrăinat. O asemenea acţiune în daune nu este însă de natură să înlăture dreptul de proprietate al dobânditorului de bună credinţă.

O serie de bunuri corporale mobiliare sunt exceptate de la regula cuprinsă în art. 1909 al.1 Cod civil, şi anume: bunurile care fac parte din domeniul public sau cele care sunt accesorii ale unui imobil (cum este mobilierul unui apartament care nu devin bunuri imobile prin destinaţie, ci îşi păstrează caracterul de bunuri mobile). Într-o acţiune în revendicare a unui apartament nu s-ar putea invoca natura mobiliară a bunurilor care s-au aflat în acesta, în scopul reţinerii lor de către posesorul de bună credinţă.

Persoanele care beneficiază de prezumţia înscrisă în art. 1909 al. 1 Cod civil sunt terţii dobânditori de bunuri de la detentori precari cărora adevăraţii proprietari le-au încredinţat de bună voie lucrurile. Sub acest aspect trebuie reţinut că terţul a dobândit bunul de la un detentor precar şi nu de la adevăratul proprietar. Dacă ar fi dobândit de la adevăratul proprietar, el ar fi dobândit proprietate prin efectul actului juridic încheiat cu acesta (şi nu în baza art. 1909 al.1 Cod civil).

Posesia trebuie să prezinte anumite calităţi pentru ca regula în discuţie să fie aplicabilă. Condiţiile posesiei sunt:

posesia să fie reală, adică să existe concomitent şi cumulativ cele două elemente: corpus şi animus în persoana posesorului (altfel spus să nu fie precară)[7];
să fie utilă, adică să prezinte toate calităţile necesare pentru a fi apărată de lege. Calităţile unei posesii utile sunt prevăzute în art. 1847 Cod civil şi anume: continuitatea, neîntreruperea, netulburarea, caracterul public şi sub nume de proprietar. Articolul menţionat mai sus se referă la calităţile posesiei cerute pentru prescripţia achizitivă (uzucapiunea), dar literatura şi practica admit în unanimitate că aceste calităţi sunt necesare pentru producerea tuturor efectelor juridice ale posesiei (deci inclusiv ale efectelor generate de art. 1909 al.1 Cod civil). Numai că în cazul de faţă problema calităţilor posesiei se pune într-un mod aparte. Continuitate şi caracterul paşnic nu intră în discuţie, pentru că posesia mobiliară nu trebuie să dureze în timp (deci nu trebuie să fie continuă). Şi nici viciul violenţei nu poate fi reţinut câtă vreme posesorul trebuie să fie de bună credinţă. Cu privire la această ultimă calitate, în literatura de specialitate s-a subliniat că “de cele mai multe ori, dar nu în toate cazurile, o posesie viciată de violenţă este totodată o posesie de rea credinţă.[8] Sunt semnalate însă şi unele cazuri în care violenţa nu înlătură buna credinţă a posesorului”[9]. Deci, dintre calităţile posesiei impuse de art. 1847 Cod civil, rămân în discuţie caracterul public şi neechivocitatea. Caracterul public se manifestă atunci când posesorul exercită posesia pe faţă, aşa cum ar exercita-o însuşi proprietarul. Opusul caracterului public este clandestinitatea, când posesorul exercită posesia pe ascuns, astfel că adversarul său nu are posibilitatea să cunoască faptul posesiei. Este un viciu care se întâlneşte mai des în materia bunurilor mobile (şi mai rar în materie de posesie imobiliară). De asemenea, pentru a produce efecte juridice în puterea art. 1909 al.1 Cod civil, posesia trebuie să fie neechivocă (ar fi echivocă, de exemplu când mai multe persoane folosesc în comun anumite bunuri);
posesorul să fie de bună credinţă. Textul art. 1909 al.1 Cod civil nu reglementează expres această condiţie, dar ea se subînţelege. Cât timp posesorul cunoştea că transmiţătorul nu era proprietarul bunului sau avea bănuieli că n-ar fi, el nu va beneficia de prezumţia de proprietate. Până la proba contrarie, buna credinţă a posesorului se prezumă[10] (bona fides presumtur). Buna credinţă trebuia să existe în momentul intrării efective în posesie, pentru că în acest moment posesorul a devenit proprietar. Faptul că ulterior terţul posesor şi-a dat seama că a dobândit de la un neproprietar (non dominus) nu au influenţă pentru aplicarea art. 1909 al.1 Cod civil

4.3 Ipoteza posesorului actual de bună credinţă

Art. 1909 al.1 din Codul civil nu se aplică în cazul acţiunii în revendicare a adevăratului proprietar împotriva aceluia care a cunoscut că nu a dobândit de la adevăratul proprietar. Deci, posesia de rea credinţă nu are valoarea unui titlu de proprietate. Este posesor de rea credinţă terţul care cunoştea că faptul că a dobândit bunul de la un non dominus. Posesor de rea credinţă este şi hoţul şi găsitorul. În privinţa acestora din urmă art. 1909 al.2 prevede că “cel ce a pierdut sau cel căruia i s-a furat un lucru poate să-l revendice în curs de trei ani, din ziua când l-a pierdut sau când i s-a furat, de la cel care-l găseşte, rămânând acestuia recurs contra celui de la care îl are”.

Alineatul 2 al art. 1909 Cod civil înlătură regula cuprinsă în al. 1 al aceluiaşi articol, în privinţa bunurilor furate sau pierdute. Codul penal se referă expres la furt (tâlhărie, piraterie), aşa că nu intră sub incidenţa art. 1909 al.2 din Codul civil, bunurile care au ieşit din patrimoniul proprietarului prin intermediul altor infracţiuni (cum ar fi înşelăciunea sau abuzul de încredere, gestiune frauduloasă).

Aplicarea în practica judiciară a acestui alineat nu este lipsită de unele dificultăţi, de aceea se impun unele precizări şi distincţii:

1909 al.2 vizează orice terţ dobânditor de bună credinţă care a dobândit bunul de la hoţ sau de la găsitor. Textul menţionat nu se aplică dacă bunul este la hoţ, la găsitor sau al un alt dobânditor de rea credinţă. De la aceştia din urmă adevăratul proprietar poate revendica oricând bunul (nu numai în termenul de 3 ani indicat de art. 1909 al.2 Cod civil) pentru că acţiunea în revendicare este imprescriptibilă[11];
Acţiunea în revendicare formulată în condiţiile art. 1909 al.2 va putea fi îndreptată împotriva oricărui terţ dobânditor de bună credinţă, indiferent de modalitatea prin care a achiziţionat bunul (schimb, vânzare, donaţie);
Pentru revendicarea bunului, proprietarul va trebui să facă dovada că a fost posesorul lucrului şi că acesta a ieşit din patrimoniul său fără voia lui (prin furt sau pierdere din neglijenţă sau forţă majoră). Va trebui, de asemenea să dovedească împrejurarea că bunul revendicat este identic cu cel furat sau găsit. În privinţa furtului, de exemplu, proprietarul va trebui să dovedească infracţiunea nu şi autorul acesteia. Nu este cazul ca furtul să fi fost constatat printr-o hotărâre judecătorească sau să fi efectuat în prealabil urmărirea penală;
Dacă bunul furat sau găsit a făcut obiectul unor vânzări succesive, acţiunea în revendicare va fi îndreptată împotriva posesorului actual al bunului;
Mai trebuie adăugat că proprietarul care îşi revendică bunul de la posesorul nelegitim nu are obligaţia de a plăti acestuia contravaloarea bunului revendicat, chiar dacă ar dovedi că a cumpărat acel bun şi a plătit preţul. Aşa cum prevede şi al. 2 al art. 1909 posesorul nelegitim are o acţiune personală împotriva celui de la care şi-a procurat bunul, pentru a se despăgubi;
De la regula după care proprietarul care îşi revendică bunul în condiţiile
1909 al.2 Cod civil, nu trebuie să restituie contravaloarea lucrului celui de la care-l revendică, există o excepţie consacrată de art. 1910 Cod civil. Ea se referă la terţul dobânditor de bună credinţă, care a dobândit bunul în anumite condiţii.

4.4 Protecţia terţului dobânditor de bună credinţă în condiţiile art. 1910 Cod civil

Aşa cum arătam în cele ce au precedat, art. 1910 Cod civil vizează o situaţie specială, aceea în care terţul dobânditor de bună credinţă a achiziţionat lucrul furat sau pierdut de la un loc public, unde asemenea operaţii se fac obişnuit şi curent. “Dacă posesorul actual al lucrului furat sau pierdut l-a cumpărat la bâlci sau la târg, la o vindere publică, sau de la un neguţător care vinde asemenea lucruri, proprietarul originar nu poate să ia lucrul înapoi, decât întorcând posesorului preţul ce l-a costat”. Soluţia oferită de art. 1910 Cod civil este una de protecţie[12] a terţului dobânditor de bună credinţă, care este ocrotit prin prezumţia bunei sale credinţe în condiţiile arătate mai sus. Dacă n-ar opera o asemenea prezumţie “circulaţia liberă a bunurilor între oameni ar fi grav periclitată”[13].

Aşa fiind, nu va putea invoca prezumţia bunei credinţe (şi deci nu va putea beneficia de dispoziţiile art. 1910 Cod civil) cel ce a dobândit bunul mobil de la un necunoscut, în împrejurări obscure.

Deşi art. 1910 se referă expres la restituirea preţului, doctrina şi practica judiciară apreciază că în prezent, datorită creşterii ratei inflaţiei, restituirea numai a preţului achitat este insuficientă. De aceea se va restitui acea sumă care să-i permită dobânditorului să-şi procure acel bun. Dar nu proprietarul va trebui să suporte diferenţa ci autorul furtului sau cel care a găsit lucrul.

În acţiunea în despăgubire, pe care proprietarul o are contra hoţului sau găsitorului lucrului, va pretinde preţul plătit de dobânditor plus diferenţa menţionată mai sus.

Natura termenului de 3 ani

Natura termenului de trei ani prevăzut de art. 1909 al.2 Cod civil a generat unele controverse în doctrina şi practica juridică. Unii autori[14] din trecut apreciază că acesta este un termen de “prescripţie”, fără a face menţiunea asupra felului acesteia. Alţi autori[15]precizează că este un termen de prescripţie extinctivă. În doctrina juridică actuală[16] se argumentează că termenul de trei ani nu poate fi un termen de prescripţie achizitivă şi extinctivă. Ca să fie un termen de prescripţie achizitivă ar trebui ca terţul dobânditor să fi exercitat posesia timp de trei ani. Acest termen se calculează din momentul furtului sau pierderii, deci din momentul intrării în posesie. Şi nici un termen de prescripţie extinctivă nu poate fi, deoarece este posibil ca dobândirea de către terţ să aibă loc după trei ani de la pierdere sau distrugere. Literatura şi practica actuală s-a fixat, deci, în sensul că termenul prevăzut de art. 1909 al.2 Cod civil nu poate fi decât un termen de decădere. Este un punct de vedere susţinut şi de unii autori din trecut, ca şi de literatura şi practica franceză[17]. Dacă acţiunea în revendicare nu se introduce înăuntrul acestui termen, se pierde însuşi dreptul de proprietate al revendicantului.

4.5 Ipoteza terţului dobânditor de rea credinţă

După cum arătam, posesia de rea credinţă nu valorează titlu de proprietate. De aceea este admisibilă acţiunea în revendicare a adevăratului proprietar contra posesorului de rea credinţă. Problema specială care se pune în acest caz este aceea a termenului în care o asemenea acţiune poate fi valorificată. Termenul de trei ani la care ne-am referit mai sus, este un termen de decădere care operează în ipoteza că bunul furat, pierdut, a intrat în mâinile unui terţ posesor de bună credinţă. Acţiunea adevăratului proprietar contra celui de rea credinţă, ce cunoştea că nu a dobândit lucrul de la adevăratul proprietar (hoţul, găsitorul sau alt terţ de rea credinţă) este imprescriptibilă. În sprijinul acestei idei, în literatura de specialitate se invocă perfectibilitatea dreptului de proprietate (indiferent că obiectul acestuia îl reprezintă un bun imobil sau mobil) care se transmite şi acţiunii în revendicare. Soluţia de mai sus nu prezintă însă un caracter unitar. Există autori care, în lipsa unui termen special fixat de Codul civil, apreciază că ar urma să se aplice termenul general de prescripţie a acţiunilor reale (30 de ani, prevăzut de art. 1890 Cod civil)[18].

Dominantă în literatură şi practică[19] este însă opinia ce sprijină caracterul imprescriptibil al acţiunii în revendicare mobiliară îndreptată contra posesorului de rea credinţă.

Din cele prezentate în acest capitol rezultă că datorită modului în care este reglementată dovada proprietăţii mobiliare (simpla posesie de bună credinţă valorează titlu de proprietate) rezultă că revendicarea bunurilor mobile este mult îngrădită.

[1] Aşa cum se subliniază în practica instanţei noastre supreme, prezumţia absolută de proprietate paralizează acţiunea în revendicare privind bunul mobil, dacă sunt îndeplinite condiţiile legii. Tribunalul Suprem, Decizia civilă nr. 1938/1967, menţionată de I. P. Filipescu, op. cit., ediţia 1996, pag. 233

[2]M. Cantacuzino, op. cit. pag. 142, C. Hamangiu, ş.a., op. cit., vol. II , pag. 127, M.H. Rarincescu, op. cit. pag. 143, G.N. Luţescu, op. cit. pag. 467; I. Lulă, Observaţii asupra prezumţiei prevăzute de art. 1909, al.1 din Codul civil în Dreptul nr. 1/2000, pg.74.

[3] I.P. Filipescu, op. cit. pag. 232. Vezi şi Tribunalul Suprem, Decizia civilă nr. 1477/1966 în RRD 9/1967, pag. 169

[4] E. Safta - Romano, op. cit. pag. 121

[5] Tribunalul Suprem, Decizia civilă nr. 1477/1966 citată mai sus.

[6] Sunt bunuri corporale cele care au o existenţă materială, fiind uşor perceptibile simţurilor omului (Gh. Beleiu, Introducere în dreptul civil, Ed. ŞANSA SRL Bucureşti, 1995, pag. 97). Dar chiar şi cazul bunurilor corporale regula intitulată de art. 1909 al. 1 Cod civil nu se aplică în cadrul universalităţii de drept (o succesiune mobiliară), dar se aplică unei universalităţi de fapt (se posedă o bibliotecă cu mai multe cărţi, o turmă de vite, etc.). Mai trebuie de adăugat că, cu titlu de excepţie regula de mai sus, se aplică şi unor bunuri incorporale, care pot fi obiect de posesie (titlurile la purtător, acţiunile societăţilor, obligaţiile emise de stat şi societăţi, certificatele de proprietate).

[7] Despre elementele posesiei a se vedea P.M. Cosmovici, Drepturi reale, op. cit pag. 63; I.P. Filipescu, op. cit. ediţia 1996 pag. 47; V. Gionea, Curs de drept civil, Proprietatea şi alte drepturi reale, Ed. Scaiul, Bucureşti, 1996, pag. 12

[8] I.P. Filipescu, op. cit pag. 229

[9] Traian Ivaşcu, Ideea de aparenţă şi rolul său în dreptul civil român modern, Bucureşti, 1943, pag. 389 şi următoarele

[10] Art. 1899 al.2 din Codul civil.

[11] Pentru o opinie contrară a se vedea Gh. Beleiu, op. cit., pag. 210.

[12] Tribunalul Suprem, Decizia civilă 864/1955 în CD 1955 pag. 70

[13] E. Safta - Romano, op. cit. pag. 192

[14] I. Rosetti - Bălănescu, ş.a., Principiile dreptului civil român, Bucureşti, Editura de Stat 1947 pag. 194

[15] M. Cantacuzino, op. cit. pag.123

[16] I.P. Filipescu, op. cit. pag. 231, P.M. Cosmovici, op. cit. pag. 56, V. Gionea, op. cit. pag. 53

[17] P.M. Cosmovici, op. cit. pag. 151

[18] GH. Beleiu, op. cit. pag 210. Autorul invocă dispoziţiile art. 21 din Decretul nr. 167/1958

[19] C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit. pag. 208; I.P. Filipescu, op. cit. pag. 232; Tribunalul Suprem, Decizia civilă nr. 144/1982 în Culegerea de decizii a Tribunalului Suprem pe anul 1982 pag. 13 - 15

Drept