Pentru existenţa răspunderii juridice este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor elemente:
- existenţa subiectului răspunderii juridice;
- existenţa unei conduite ilicite a subiectului;
- existenţa vinovăţiei;
- existenţa unei legături de cauzalitate între fapta ilicită şi rezultatul dăunător.
Subiectele răspunderii juridice[1] - pot fi persoane fizice şi persoane juridice. Pentru ca o persoană fizică să devină subiect al răspunderii juridice, trebuie să fie îndeplinite două condiţii: să aibă capacitatea de a răspunde şi să acţioneze în mod liber. Capacitatea de a răspunde implică în primul rând discernământul, respectiv, capacitatea persoanei de a înţelege, şi de a voi, respectiv complexul de atribute normale cu care este înzestrat individul sănătos mental şi maturitatea sa. Capacitatea de a răspunde presupune şi un complex de atribute juridice, adică existenţa unor drepturi şi obligaţii stabilite prin normele de drept, pentru a fi dobândite sau impuse celor ce încalcă normele de drept.
Capacitatea de a răspunde este o forma a capacităţii juridice, alături de capacitatea de folosinţă, de exerciţiu, de a moşteni, electorală, etc.
Capacitatea juridică se defineşte ca aptitudinea generală şi abstractă, stabilită de lege în funcţie de vârstă şi discernământul persoanei de a dobândi sau exercita drepturi şi obligaţii într-un raport juridic , adică de a fi titulare de drepturi si obligaţii.
Libertatea de a acţiona - ca o condiţie a răspunderii juridice, înseamnă a acţiona în cunoştinţă de cauză, de a acţiona pe baza unei decizii neviciate si neconstrâns de altcineva sau altceva, asupra alegerii căii de urmat sau a modului de acţiune în direcţia scopului ilicit propus, urmărit şi acceptat.
Subiectele colective (instituţii, organizaţii, organe de stat, autorităţi publice, fundaţii, societăţi comerciale, regii autonome) pot deveni persoane juridice în baza unor proceduri legale. Acestea pot răspunde numai civil şi administrativ, (nu pot răspunde penal sau disciplinar). Răspund, în schimb, sub toate formele, persoanele fizice cuprinse în persoanele juridice.
Conduita ilicită-cauză a declanşării răspunderii juridice.
Prin conduita omului se înţelege un ansamblu de fapte ale individului aflate sub controlul voinţei şi raţiunii sale.
Conduita umană poate fi licită sau ilicită prin raportare la prevederile normei de drept.
Conduita ilicită poate să constea într-o acţiune sau inacţiune contrară prevederilor normelor juridice; acestea aparţin unei persoane care are capacitatea de a răspunde de faptele sale.
Acţiunea constă într-un număr de acte materiale contrare normelor; ea este o voinţă direcţionată, exteriorizată a subiectului.
Prin normele prohibitive se stabileşte ceea ce este interzis, în timp ce prin normele onerative se indică conduita obligatorie, înţelegându-se că prin orice acţiune contrara acesteia sunt încălcate dispoziţiile normelor în vigoare. Prin normele permisive se acceptă o anumită conduită, în limitele permise de lege.
Inacţiunea constă dintr-o abţinere a persoanei de a face ceva, reţinerea de la o acţiune la care ar fi fost obligată, o neîndeplinire a unor fapte stabilite de lege. Omisiunea este în acest caz, un act conştient şi voluntar de a nu face ceea ce trebuie sa facă, în virtutea cerinţelor stabilite în norma juridică.[2]
Vinovăţia - condiţie a răspunderii juridice
Vinovăţia este starea subiectiva ce caracterizează pe autorul faptei ilicite în momentul încălcării normelor de drept; ea constă în atitudinea psihică şi de conştiinţă negative faţa de interesele si valorile sociale protejate de normele de drept.
Formele în care apare vinovăţia sunt intenţia şi culpa (definite şi de art. 19 C. pen.).
Intenţia- forma vinovăţiei, prin care acţiunea ilicită este orientată în mod voit, deliberat, spre a produce efectul dorit. Ea presupune:
- cunoaşterea caracterului antisocial al faptei;
- acceptarea urmărilor ei negative;
- dorinţa subiectului de a obţine realizarea scopului ilicit.
Culpa -forma uşoară a vinovăţiei în care autorul faptei ilicite nu prevede consecinţa faptelor sale, deşi trebuia să le prevadă sau, prevăzându-le, spera în mod superficial că acestea nu se vor produce. Deci, culpa nu conţine dorinţa realizării scopului nemijlocit ilicit ci acceptarea posibilităţii sau riscului producerii lui. Pentru faptele săvârşite din culpă, răspunderea juridică este mai uşoară.
Legătura cauzală dintre fapta ilicită si rezultatul dăunător.
Apare ca raport cauzal între cauză si efect; cauza, fiind fenomenul care generează, produce efectul. Se distinge de condiţie - complex de împrejurări care favorizează sau frânează evoluţia cauzei spre efect.
[1] Gheorghe Bobos, op- cit. pag. 267-270
[2] Nicolae Popa, Simona Cristea, Teoria generala a dreptului, editia a-II-a, ed. C.H. Beck, Bucuresti 2005