1. Răspunderea penală şi răspunderea civilă
Atât răspunderea civilă delictuală cât şi răspunderea penală intră în acţiune ca urmare a comiterii unei fapte ilicite, care aduce atingere unor valori sociale ocrotite de lege.
Răspunderea civilă, mai ales cea delictuală, intervine, de regulă numai când fapta ilicită constituie atât o încălcare a dreptului obiectiv, înţelegând prin aceasta normele juridice in vigoare, cât şi a unor drepturi subiective ale victimei. În cadrul răspunderii penale, vinovatia este mai precis conturată, beneficiind de o definiţie legală, în timp ce răspunderea civilă este angajată şi pentru cea mai uşoară culpă. Răspunderea penală se întemeiază pe principiul legalităţii incriminării, în timp ce răspunderea civilă este angajată pentru orice faptă cauzatoare de prejudicii, independent de descrierea concretă a fiecărei fapte în parte.[1].
Răspunderea penală nu exclude răspunderea civilă, după cum nici răspunderea civilă nu o exclude pe cea penalăş cele doua răspunderi pot acţiona concomitent, se pot, cu alte cuvinte cumula.
Cumulul celor două răspunderi este posibil datorită unei prime deosebiri existente între răspunderea civilă şi cea penală: pe când răspunderea civilă se întemeiază pe ideea reparării unui prejudiciu adus unui anumit subiect de drept, in timp ce, răspunderea penală se întemeiază pe ideea pedepsirii celui care a săvârşit o infracţiune.
Răspunderea penală este întemeiată pe principiul legalităţii incriminării, potrivit căruia această răspundere este angajată numai pentru acele fapte care sunt expres prevăyute ca fiind infracţiuni, pedepsele şi masurile aplicabile trebuind sa fie deasemenea expres prevăyute de lege.
În cazul răspunderii civile delictuale, obligaţia de reparare a prejudiciului ia naştere pentru orice faptă ilicită cauzatoare de prejudicii. Legislaţia civilă instituie un principiu de răspundere pentru orice astfel de fapte, fără a proceda la o descriere concretă a fiecărei fapte în parte.[2]
Ca principiu general, răspunderea atât penală, cât şi civilă, se întemeiază pe vinovăţia celui ce a săvârşit o faptă ilicită, fie că această vinovăţie îmbracă forma intenţiei, fie că ea îmbracă numai forma neglijenţei sau imprudenţei.
În cazul răspunderii penale, forma şi gradul de vinovăţie reprezintă un element esenţial, atăt pentru caracterizarea ca infracţiune a faptei ilicite, cât şi pentru aplicarea efectivă a pedepsei penale.
În cadrul răspunderii civile delictuale, ca principiu, întinderea răspunderii nu este condiţionată de gradul de vinovăţie a autorului faptei ilicite independent de faptul că acesta a acţionat cu intenţie, din neglijenţă ori din imprudenţă, el este dator sa repare, în întregime, prejudiciul cauzat prin fapta sa ilicită.
În ceea ce priveşte capacitatea persoanelor chemate să răspundă pentru faptele lor ilicite există deasemenea, unele deosebiri de reglementare între raspunderea penală şi răspunderea civilă delictuală.
În ambele cazuri răspunderea este angajată numai în cazul în care persoana care a săvârşit fapta ilicită a acţionat cu discernământ.
În Codul penal se prevede că minorul care a nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal; între 14-16 ani răspunderea penală este angajată numai dacă se dovedeşte că minorul a săvârşit fapta cu discernământ; minorul de 16 ani răspunde penal- discernământul său fiind prezumat.
În cazul răspunderii civile, minorii care au împlinit vârsta de 14 ani sunt prezumaţi că au lucrat cu discernământ; minorii care nu au împlinit această vârstă vor răspunde din punct de vedere civil, dacă se va face dovada că au lucrat cu discernământ.
Răspunderea penală este stabilită întotdeauna prin hotărâre judecătorească. În afara unor cazuri expres prevăzute de lege, când acţiunea penală poate fi declanşată numai la plângerea prealabilă a părţii vătămate, principiul fundamental în materia răspunderii penale este acela că actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu. În toate situaţiile statul este prezent la stabilirea răspunderii penale, chiar şi atunci când acţiunea penală se declanşează la plângerea prealabilă a celui vătămat.
În cazul răspunderii civile delictuale, părţile au posibilitatea sa convină asupra modalităţilor de reparare a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, fără intervenţia instanţei judecătoreşti.
Cumulul celor două forme de răspundere are loc în ipoteza în care fapta ilicită generatoare de prejudicii constituie, în acelaşi timp, o infracţiune. Dacă prin infracţiune s-a produs un prejudiciu moral părţii civile, aceasta poate pretinde despăgubiri chiar în cazul infracţiunilor de simplă acţiune.[3]
2. Răspunderea penală şi răspunderea contravenţională
Aplicarea unei sancţiuni contravenţionale nu înlătură răspunderea penală, când se consttă ulterior că fapta este o infracţiune. Răspunderea penală ia locul, în acest caz, răspunderii contravenţionale. În ipoteza în care, se stabileşte că fapta socotită infracţiune este în realitate o contravenţie, răspunderea contravenţională va înlocui răspunderea penală.
Se poate observa că, răspunderea penală nu poate exista cu răspunderea contravenţională, căci nu este posibil să se aplice pentru aceeaşi faptă o pedeapsă şi o sancţiune contravenţoinală, întrucât s-ar aduce atingere aceloraşi relaţii sociale ocrotite de lege.
3. Răspunderea penală şi răspunderea disciplinară
Între cele două forme ale răspunderii juridice există o deosebire esenţială, determinată de izvorul lor diferit: răspunderea penală îşi găseşte izvorul în lege, fiind de natură legală. Pe când răspunderea disciplinară işi găseşte izvorul în contractul încheiat între părţi, fiind, ca atre, de natură contractuală.
Dar, între infracţiune şi abaterea disciplinară există şi asemănări; ambele sunt fapte nepermise, cu urmari antisociale, săvârşite cu vinovăţie, care lezează o anumită ordine.
Ceea ce distinge sub aspectul obiectului abaterea disciplinară de ilicitul contractual obişnuit şi o apropie de răspunderea penală este faptul că abaterea disciplinară lezează direct nu numai interesele legitime ale celuilalt contractant, ci şi interesele întregului olectiv de salariaţi din care face parte chiar autorul abaterii.
Răspunderea disciplinară se distinge totuşi de răspunderea penală. Într-adevar, cea dintâi apără o ordine socială determinată, cu caracter specific, cea a relaţiilor de muncă la nivelul angajatorilor, pe câtă vreme cea de-a doua apără relaţii şi valori, considerate primordiale la nivelul întregii societăţi: suveranitatea, independenţa, proprietatea publică, persoana si drepturile acesteia, precum şi întreaga ordine de drept.[4]
Sub aspectul laturii obiective, ambele răpunderi presupun săvârşirea unei fapte ilicite, contrară unor norme prestabilite, dar diferită sub aspectul gravităţii, al periculozităţii urmărilor pe care le produce, adică al gradului de perturbare a relaţiilor pe care le atinge.
Fapte de aceeaşi natură în materailitatea lor pot constitui, în funcţie de o sumă de elemnete, fie abateri disciplinare, fie infracţiuni.
Gravitatea şi periculozitatea socială a rezultatului faptei constituie în ultimă analiză, elementul laturii obiective care exprimă cel mai bine diferenţele de grad, de intensitate, situând o anumită faptă concretă deasupra sau dedesubtul pragului ce separă cele două răspunderi şi determină dozarea gradată a sancţiunii înlăuntrul fiecăreia dintre ele.
Cumulul răspunderii penale cu răspunderea disciplinară este posibilă. Aceeaşi faptă concretă comisă de un salariat la locul său de muncă poate aduce atingere atât ordinii sociale la nivelul valorilor majore apărate de legea penală, cât şi ordinii disciplinare din unitatea respectivă. Cum însă între obiectele lezate. În afara deosebirii lor de natură specifică, subzistă şi o deosebire graduală, sub aspectul periculozităţii lor sociale, răspunderea penală odată declanşată, produce o sistare a disciplinarului, ceea ce face ca şi cumulul dintre răspunderi să nu se realizeze la paritate şi simultan, pe baza independenţei lor, ci într-un raport de subsecvenţă, condiţionare şi derivaţie. Într-adevăr, angajatorul, de îndată ce ia la cunoştinţă de savârşirea de către un angajat a unei fapte ce întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni, este obligat să sesizeze imediat organul de urmărire penală competent. O dată cu introducerea plîngerii, sau dacă salariatul fără a exista o plângere din partea angajatorului, a fost trimis în judecată pentru o faptî penală care îl face incompatibil cu funcţia ce o deţine, angajatorul îl poate suspenda din funcţie.[5] Pe timpul suspendării, salariatul nu exercită atribuţiile funcţiei sale şi nici nu primeşte salariul. În raport cu soluţia pronunţată în procesul penal are loc- după caz- fie reluarea raporturilor de muncă, cu plata integrală a salariului pe timpul suspendării, sau continuarea anchetei administrative, fie concedierea celui în cauză.
Aceasta înseamnă însă că angajatorul nu poate proceda la aplicarea sancţiunii disciplinare, paralel şi separat de desfăşurarea procesului penal. Astfel, atunci când un salariat este învinuit de săvârşirea unei fapte cu caracter penal în legaătură cu munca, ce creează o incompatibilitate cu exercitarea funcţiei, nu numai executarea contractului de muncă, ci şi exercitarea procedurii disciplinare se suspendă până la soluţionarea definitivă a procesului penal. Cu alte cuvinte, penalul ţine în loc disciplinarul, în acelaşi mod în care ţine în loc civilul. Cele stabilite prin sentinţa penală definitivă în ce priveţte existenţa faptei, autorul ei şi vinovăţia sa au autoritate de lucru judecat ăn procedura de aplicare a sancţiunii disciplinare.
Când se constată, în cadrul judecăţii penale, că fapta întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni în legătură cu munca, cea fost săvârşită cu vinovăţie de salariatul respectiv, acesta fiind condamnat, printr-o sentinţă definitivă, angajatorul este în drept să aplice ulterior, prin cumul, sancţiunea disciplinară a concedierii.
Când însă procesul încetează, ori se pronunţă achitarea pentru oricare din motivele legale, cu excepţia existenţei faptei- ca de exemplu atunci când fapta dăunătoare comisă de către salariat nu întruneşte toate elementele constitutive ale infracţiunii, a intervenit amnistia ori prescripţia incriminării- atunci angajatorul reintră în plenitudinea dreptului său de a dispune pornirea cercetării disciplinare spre a stabili dacă fapta constituie sau nu o abater disciplinară. În caz afirmativ, aplică una din sancţiunile disciplinare prevăzute de lege. Când fapta, chiar nesancţionată penal, prezintă caracterele unei grave tulburări a ordinii angajatorului, se poate aplica sancţiunea concedierii disciplinare.[6]
[1] Liviu Pop, Teoria generala a obligatiilor, ed. Lumina Lex, Bucuresti 1998
[2] Constantin Stătescu şi Corneliu Bârsan, Drept civil. Teoria Generală a Obligaţiilor, ediţia a 9- a revizuită şi adaugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti 2008
[3] Constantin Stătescu şi Corneliu Bârsan, Op.cit.
[4] Alexandru Ţiclea, Dreptul muncii-curs universitar, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2009, pag.354
[5] Art. 52 alin. 1 li. C Codul muncii
[6] Alexandru Ţiclea, Op. cit, pag.356