În doctrina de drept penal comparat este citată ca moment al recunoaşterii răspunderii penale a persoanei juridice de către instanţele engleze o decizie din 1842, Birmingharn & Gloucester Railway Co.[1], în care o companie a fost amendată pentru nerespectarea unei obligaţii legale. Cu toate acestea, o adevărată răspundere penală a persoanei juridice a început să fie recunoscută în Marea Britanie abia la începutul secolului XX. Iniţial, răspunderea penală a persoanei juridice a fost recunoscută în cazul infracţiunilor pentru care nu era necesară dovedirea elementului moral (mens rea), ele fiind infracţiuni de răspundere obiectivă (strict liability şi absolute llablllty). În această categorie intră două tipuri de infracţiuni. În primul rând, este vorba de aşa numitele regulatory offences sau public welfare offences. Aceste infracţiuni sunt considerate în doctrina britanică a nu fi „adevărate" infracţiuni, ci mai degrabă reprezintă fapte pe care statul consideră necesar să le interzică pentru a proteja interesul public.[2] Cealaltă categorie o reprezintă câteva infracţiuni din common law, şi anume: public nuisance (vătămare publică), criminal libel (calomnie) şi contempt of court (sfidarea curţii), infracţiuni pentru care, din nou, nu este necesară dovedirea unui element moral. Spre deosebire de ultima categorie, regulatory offences sunt infracţiuni pentru care răspunderea obiectivă este absolută, în sensul că nu este admisă invocarea niciunei cauze de înlăturare a răspunderii penale (de exemplu, faptul că inculpatul a depus toate diligentele pe care era dator să le depună o persoană responsabilă).
Pentru antrenarea răspunderii penale a unei persoane juridice în cazul comiterii acestui tip de infracţiuni, curţile engleze au aplicat doctrina împrumutată din dreptul civil a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului său. Aceasta este o răspundere indirectă, numită în dreptul britanic ,,vicarious liability,, sau doctrina ,,respondeat superior,, în cadrul căreia procesul atribuirii răspunderii comitentului, în cazul nostru corporaţiei, urmează două etape:[3]
Într-o prima etapă se verifică întrunirea elementelor infracţiunii în persoana prepusului, angajatului, agentului.
În cea de a doua, aceste elemente sunt copiate, transferate şi atribuite corporaţiei, pe baza raportului de prepuşenie (de subordonare, de serviciu) existent între agent şi corporaţie. Se apelează în acest fel la o „ficţiune juridică" conform căreia ceea ce o persoană (inclusiv juridică) a săvârşit prin intermediul unui agent este considerat a fi săvârşit ea însăşi. Aplicarea teoriei vicarlous liability a primit o serie de critici în doctrina britanică şi a altor state din Commonwelth în primul rând datorită faptului că se aplica doar unui număr limitat de infracţiuni, dar şi datorită unui reproş de fond vizând contrarietatea între aplicarea acestei teorii şi principiul fundamental de drept al personalităţii răspunderii penale şi ai pedepsei. De asemenea s-a invocat dificultatea identificării, în concret, în fiecare caz în parte, a raportului de prepuşenie.
Instanţele britanice au renunţat pe la începutul secolului trecut la răspunderea indirectă a persoanei juridice, înlocuind-o cu o formă de răspundere directă. Controversata problemă a identificării elementului moral ai unei infracţiuni săvârşite de o persoană juridică a constituit un obstacol în calea angajării unui astfel de tip de răspundere în cazul infracţiunilor pentru care era necesară dovedirea unui element moral până în anul 1915 când în urma unei decizii a Camerei Lorzilor, într-un proces civil, a fost stabilit principiul general al atribuirii în mod direct a vinovăţiei unei corporaţii. Acest principiu este cunoscut sub numele teoriei identificării sau a alter-ego-ului. Teoria identificării, de sorginte puternic antropologică, se bazează pe ideea personificării entităţii corporative. Conform acesteia, actele şi atitudinea psihică a anumitor persoane care dirijează şi controlează entitatea corporativă sunt considerate a fi actele şi atitudinea psihică a entităţii, întrucât acele persoane se identifică cu entitatea. Aceste persoane atrag răspunderea persoanei juridice nu pentru că lucrează pentru aceasta, cum este cazul în teoria răspunderii indirecte, ci pentru că eîe sunt însăşi persoana juridică. Singurele excepţii de la aplicarea acestui principiu sunt acele infracţiuni pe care o persoană juridică nu le poate comite în mod natural (ca de exemplu violul, bigamia) sau care sunt pedepsite doar cu pedepse corporale (de exemplu omorul, care este pedepsit doar cu închisoarea pe viaţă).
Această teorie a fost reluată în mai multe decizii ale instanţelor britanice, explicând-o în mod plastic, aşa cum o face lordul Denning[4] în afacerea H.L. Bol ion Engeneering Co. Ltd. v. T.J. Graham & Sons Ltd. (1957): „O companie poate să fie asemănată în multe privinţe cu corpul uman. Ea are un creier şi un nerv central care controlează ceea ce face. Ea are de asemenea mâini care ţin uneltele şi acţionează conform direcţiilor primite de la centru. Unii din oamenii din companie sunt simplii executanţi care nu reprezintă nimic mai mult decât mâinile care muncesc şi nu pot fi consideraţi că reprezintă gândirea sau voinţa. Alţii sunt directori şi conducători care reprezintă gândirea conducătoare şi voinţa companiei şi care controlează ceea ce compania face. Atitudinea mentală a acestor persoane este atitudinea mentală a companiei şi este tratată de lege ca atare. "[5]
Mecanismul aplicării teoriei identificării funcţionează de asemenea în două etape. In prima etapă este analizată întrunirea elementelor infracţiunii în persoana autorului fizic al infracţiunii, iar separat se desfăşoară procesul identificării. Se verifică în ce măsură o anumită persoană având o anumită poziţie în cadrul companiei poate fi considerată că reprezintă gândirea şi voinţa acesteia. In practică s-a dovedit dificil de identificat care sunt limitele acestei categorii de persoane care reprezintă alter-ego-ul persoanei juridice. În acest sens, tot jurisprudenţei i-a revenit rolul de a clarifica problema pentru practicienii britanici, decizia-cheie fiind dată în cazul Tesco Supermarkets v. Natrass (1972)[6]. În această decizie, s-a precizat că persoanele care se identifică cu compania sunt, pe de o parte, cele care sunt responsabile de conducerea companiei, precum directorii, membrii consiliului de administraţie, iar pe de altă parte, persoanele cărora aceştia le-au delegat o parte din funcţia lor de conducere, dându-le puteri depline. în această viziune, directorii unor filiale nu întrunesc criteriul de identificare, acestora cerându-li-se să se conformeze liniilor directoare definite de comitetul director.
Criteriile de stabilire a persoanelor care se identifică cu persoana juridică au fost definite ulterior, în mod similar, în Proiectul Codului Penal elaborat în anul 1989 de Comisia Juridică a Angliei şi Ţării Galilor [7].Conform secţiunii 30/2, răspunderea penală a persoanei juridice este angajată pentru infracţiunile comise de unul din oficialii săi cu atribuţii de control care a acţionat în limitele funcţiei sale şi cu forma de vinovăţie necesară.
În esenţă, sunt considerate „organe" ale corporaţiei persoanele care, din punct de vedere ierarhic şi funcţional, exercită autoritatea şi controlul asupra corporaţiei. Aşa cum s-a arătat în doctrină, o persoană aparţinând managementului unei companii poate fi criticată, în special în doctrina canadiană, considerându-se că punctul său slab îl constituie faptul că nu atinge managementul de mijloc. Practic, legarea răspunderii penale a corporaţiei de conduita ilicită a funcţionarilor săi superiori poate constitui o încurajare a acestora să se izoleze şi să se asigure că nu sunt la curent cu orice practici incorecte, dubioase ale corporaţiei.
[1] Birmingharn & Gloucester Railway Co., 1842, 3Q.B. 223, citat de M. Wagner în Corporate Criminal Liability. National and International Responses, background paper for the International Society for Reform of Criminal Law 13th International Conference „Commercial and Financial Fraud: A Comparative Perspective", Malta 8-12 iulie 1999, apud Anca Jurma, Persoana juridica-subiect al răspunderii penale, ed. C.H. BECK, Bucuresti 2010, pag. 40
[2] Într-o decizie a Camerei Lorzilor, Lordul Diplock explica: „Justificare uzuală pentru a crea prin lege o infracţiune de răspundere obiectivă în care procurorul nu trebuie să dovedească un element moral ca element constitutiv al infracţiunii, este ameninţarea pe care elementul material al infracţiunii o aduce sănătăţii publice, securităţii publice, moralei publice sau ordinii publice (citat de J. Herring, în Criminal Law, Ed. Palgrave Law Masters, ed. a 3-a, 2002, p. 105)
[3] Anca Jurma, Persoana juridica-subiect al răspunderii penale, ed. C.H. BECK, Bucuresti 2010, pag. 41-42
[4] Lord Denning, 1899-1999, unul dintre cei mai faimoşi dar şi controversaţi judecători pe care i-a avut Camera Lorzilor a Angliei şi Ţării Galilor în secolul XX. EI rămâne în istoria Angliei ca „judecătorul poporului" datorită tenacităţii cu care s-a opus supremaţiei precedentului judiciar, din dorinţa de a decide ceea ce credea el că este drept, adaptând interpretarea legii pentru a se potrivi timpului schimbător şi circumstanţelor, dar şi pentru judecăţile sale formulate într-un limbaj foarte direct şi sugestiv.
[5] Citat de M. Goode, Corporate Criminal Liability, acte ale conferinţei „Environmental Crime", 1-3 sept 1995, Hobart, Australia, Australian Institute of Criminology, apud Anca Jurma, op.cit.
[6] Tesco Supermarkets, un mare lanţ de magazine, a fost acuzat de comiterea unei infracţiuni în domeniul concurenţei, constând în aceea că a făcut publicitate unui produs oferit la un preţ la care consumatorii nu l-au putut cumpăra. Acuzaţia se referea la publicitatea făcută unui săpun oferit la un preţ redus. Un vânzător a pus în raft, din greşeală, acel săpun la preţul obişnuit. Şeful magazinului nu a verificat dacă săpunul respectiv era disponibil în magazin la preţul la care i se făcuse publicitate. Problema în discuţie a fost dacă lipsa de diligentă necesară a şefului magazinului poate fi atribuită companiei. Mai precis, dacă şeful unui magazin poate fi identificat în cazul în speţă cu compania Tesco Supermarkets. Curtea a decis că şeful unui magazin nu poate fi considerat o persoană suficient de importantă în cadrul companiei pentru a fi identificat cu compania, iar cum la nivelul direcţiunii centrale a companiei s-a făcut dovada diligentei necesare, Tesco Supermarkets a fost achitată.
[7] The English Law Commission's draft criminal code Trinity Hali, Cambridge, England January 5-6, 1990, rev. Criminal Law Forum, Ed. Springer, p. 311-317; A.M. Boisvert, op. Cit, apud Anca Jurma, op.cit.