Olanda a fost prima dintre ţările aparţinând continentului european care a adoptat răspunderea penală a persoanei juridice. Acest lucru nu este întâmplător, având în vedere că Olanda, îmbină un sistem şi o tradiţie juridică de drept continental, de origine napoleoniană, cu elemente de drept anglo-saxon, ceea ce i-a facilitat împrumutul şi aplicarea acestei figuri juridice.[1]
Un prim pas important în introducerea în legislaţia olandeză a posibilităţii de a pedepsi penal o grupare îl constituie Legea Delictelor Economice (Wet op de Economische Delicten — WED), în anul 1950, ca o lege-cadru ce reglementează sancţionarea delictelor economice. Această lege a constituit baza reglementărilor ulterioare în zeci de domenii (legislaţie în materie de agricultură, pescuit, alimentaţie, mediu etc). Articolul 15 al legii introduce posibilitatea sancţionării penale a persoanei juridice sau a oricărei asociaţii, grupări chiar şi fără personalitate juridică pentru comiterea unui delict economic. Articolul 15 introduce trei elemente de mare importanţă pentru evidenţierea acestui tip de răspundere:[2]
- în primul rând stabileşte principiul potrivit căruia o persoană juridică, o societate sau o altă asociaţie sau fundaţie poate săvârşi un delict economic;
- în al doilea rând, se prevede, pentru cazul săvârşirii de către sau în numele unei persoane juridice a unui delict economic, un drept de urmărire penală alternativ:
- faţă de persoana juridică;
- faţă de persoanele fizice care au dat ordinul sau au dirijat activitatea infracţională,
- faţă de ambele (persoana juridică şi persoana/persoanele fizice care au ordonat sau dirijat).
- stabileşte un criteriu general de atribuire al faptei comise de către sau în numele persoanei juridice: acela ca fapta să fi fost comisă de persoane care acţionează în sfera de competenţă a persoanei juridice.
Aceeaşi lege prevede o gamă largă şi variată de sancţiuni aplicabile condamnatului cuprinzând pedepse principale, pedepse accesorii şi măsuri accesorii.
Datorită faptului că aplicabilitatea acestui principiu era limitată la delictele economice, nefiind acceptată pentru infracţiunile de drept comun, a fost nevoie de încă un pas pentru ajungerea la o recunoaştere deplină a sa. Astfel, în anul 1965 a fost introdusă în Codul penal o dispoziţie care, recunoscând capacitatea persoanei juridice de a săvârşi o infracţiune, îi neagă însă sancţionabilitatea. Astfel, pentru infracţiunile săvârşite de sau în numele unei persoane juridice pot fi pedepsiţi penal administratorii, membrii consiliului de administraţie sau orice persoană care a ordonat sau dirijat actul ilicit.
Adevărata răspundere penală, cu caracter general, a persoanei juridice apare în anul 1976, prin introducerea art. 51 al Codului penal. Stabilind ca regulă generală că „infracţiunile pot fi comise de persoane fizice sau juridice", art. 51 prevede aceiaşi sistem de urmărire penală alternativ.
Elemente specifice reglementării olandeze a răspunderii penale a persoanei juridice:
- Subiectul de drept colectiv responsabil nu este identic cu ceea ce defineşte dreptul civil ca fiind o persoană juridică. Poate răspunde penal orice „grupare", asociaţie, societate sau fundaţie chiar dacă nu dispun de personalitate juridică.
- Pentru a angaja răspunderea persoanei juridice, este necesară constatarea prealabilă a răspunderii individuale a unor persoane fizice (indiferent dacă acestea sunt sau nu urmărite penal şi indiferent dacă relaţia lor cu persoana juridică este una formală sau o relaţie de fapt), răspundere care să fie apoi atribuită persoanei juridice. Doctrina olandeză intitulează această răspundere ca fiind una funcţională. Persoana juridică răspunde ca autor indirect sau funcţional 3. Legea nu defineşte criteriile de imputare a faptei persoanei juridice, nici care este sfera persoanelor fizice care pot atrage răspunderea întreprinderii, nici care sunt circumstanţele în care această răspundere poate fi atrasă. Problema şi-a găsit însă o soluţie jurisprudenţială în decizia Curţii de Casaţie (Hoge Raad) pronunţată în anul 1954 în cazul IJzerdraad şi dezvoltată în cazul Kabeljauw II în anul 1979. Pe de o parte, comportamentul oricărui agent al persoanei juridice (un angajat sau un operator de fapt) poate ocaziona răspunderea persoanei juridice, dar, pe de altă parte, nu orice comportament ilicit în cadrul unei întreprinderi poate fi atribuit automat acesteia. Decizia IJzerdraad a elaborat criteriile „puterii şi acceptării". Criteriile IJzerdraad prevăd că pentru a conferi persoanei juridice calitatea de autor al infracţiunii, două condiţii cumulative trebuie îndeplinite:
- persoana juridică să fi putut acţiona asupra comportamentului ilicit, adică să-1 fi putut interzice sau reglementa;
- persoana juridică să fi acceptat sau cel puţin tolerat în trecut un astfel de comportament.
Criteriul acceptării este interpretat în sens larg, neimplicând cu necesitate o acceptare explicită, ci incluzând situaţiile în care este creată aparenţa că actul ilicit se comite în cadrul unei politici a persoanei juridice. Prin acest criteriu, teoria olandeză se apropie de doctrina răspunderii penale a persoanei juridice bazate pe ideea de cultură corporativă, pe care l-am întâlnit în sistemul australian.
O altă apropiere, de astă dată faţă de sistemul american, este acceptarea de către dreptul olandez a principiului agregării, aşa cum rezultă din interpretarea art. 15 din WED 1950 (cu precizarea că acest principiu este în continuare acceptat de jurisprudenţa, chiar şi după adoptarea art. 51 al Codului penal). Astfel, atunci când defineşte ce înseamnă ca un delict economic să fie săvârşit de persoana juridică, legea menţionează că fapta trebuie să fie comisă de persoane fizice care acţionează în sfera de competenţă a persoanei juridice, independent de faptul că aceste persoane au comis fiecare, individual, un delict economic sau că au comis împreună elemente ale delictului.[3]
[1] Anca Jurma, op.cit., pag. 54
[2] Idem, pag. 55-56
[3] Anca Jurma, op.cit. pag. 56-57