Sistemul juridic francez a fost adeptul principiului societas delinquere non potent până în anul 1994 când Noul Cod penal a reglementat în art. 121-2 doctrina contrară. Preocupări ale juriştilor francezi în legătură cu posibilul împrumut din sistemul de common law al principiului răspunderii penale a persoanei juridice au existat însă încă dinainte de cel de-al doilea război mondial când în Proiectul de Revizuire a Codului penal din 1934 (proiect care nu a fost adoptat însă niciodată) a fost introdus un articol instaurând, de o manieră similară celei care se regăseşte în Codul penal din 1992, posibilitatea angajării răspunderii penale a persoanei juridice.
În conformitate cu articolul 121-2 din Codul penal francez[1], persoanele juridice, cu excepţia statului, sunt responsabile din punct de vedere penal, conform distincţiilor articolelor de la 121-4 la 121-7 şi în cazurile prevăzute de lege sau regulament, pentru infracţiunile comise, în profitul lor, prin organele sau reprezentanţii lor.
Pornind de la această reglementare, doctrina franceză apreciază că o infracţiune este comisă în contul unei persoane juridice atunci când ea a fost săvârşită în numele şi în interesul persoanei juridice, interes care poate consta în obţinerea unui profit sau evitarea unei pierderi". [2]
Se poate observa că spre deosebire de reglementarea olandeză, Codul Penal francez limitează răspunderea penală a colectivităţilor la categoria grupărilor care sunt formal dotate cu personalitate juridică. Societăţile de fapt, societăţile în participaţie, cele în curs de formare ies de sub incidenţa acestei reglementări. Singure, societăţile în curs de lichidare, conform doctrinei penale franceze , răspund ca şi cele aflate în cursul normal al existenţei lor, întrucât se consideră că personalitatea societăţii supravieţuieşte în timpul lichidării pentru nevoile acesteia.[3]
Articolul 121-7 menţionează că este complice al unei crime sau al unui delict persoana care în mod conştient, prin ajutor sau asistenţă, a facilitat pregătirea sau consumarea sa.
Este de asemenea complice persoana care prin cadou, promisiune, ameninţare, ordin, abuz de autoritate sau de putere a provocat o infracţiune sau a dat instrucţiuni pentru a o comite.
Colectivităţile teritoriale şi grupările lor nu sunt responsabile penal decât pentru infracţiunile comise în exercitarea activităţilor susceptibile să facă obiectul convenţiilor de delegare a serviciului public.
Răspunderea penală a persoanelor juridice nu o exclude pe cea a persoanelor fizice, autori sau complici ai aceloraşi fapte, sub rezerva dispoziţiilor celui de-al patrulea alineat al art. 121-3.
Articolul 121-3 din Codul penal francez menţionează că nu există crimă sau delict fără intenţia de a-i comite. Totuşi, atunci când legea prevede, există un delict în caz de punere în pericol deliberată a unei alte persoane.
Există de asemenea un delict, atunci când legea o prevede, în cazul unei greşeli de imprudenţă, de neglijenţă sau de neres-pectare a unei obligaţii de prudenţă sau de securitate prevăzute de lege sau de regulament, dacă se stabileşte că autorul faptelor nu a făcut demersurile normale ţinând cont, la nevoie, de natura misiunilor sau funcţiilor sale, de competenţele sale, precum şi de puterea şi mijloacele de care dispunea.
În alin. (4), la care face trimitere art. 121 alin. (1) C. pen. francez, în cazul prevăzut de alineatul precedent, persoanele fizice care nu au provocat direct paguba, dar care au creat sau au contribuit la crearea situaţiei care a permis realizarea pagubei sau care nu au luat măsurile care permit să o evite, sunt responsabili penal dacă s-a stabilit că, fze au încălcat în mod clar, deliberat, o obligaţie specială de prudenţă sau de securitate prevăzută de lege sau regulament, fie au comis o greşeală caracteristică şi care au expus pe altcineva la un risc de o gravitate deosebită pe care nu-1 puteau ignora.[4]
Până la 31 decembrie 2005, când a intrat în vigoare Legea Perben II,[5] răspunderea penală a persoanelor juridice în Franţa era limitată de principiul specialităţii, în sensul că era incidenţă doar pentru acele infracţiuni pentru care Codul penal, în partea sa legislativă sau reglementară, sau legile speciale o precizau în mod expres. Doctrina franceză a criticat frecvent această opţiune a legiuitorului întrucât, deşi numărul infracţiunilor pentru care era prevăzută expres răspunderea penală a persoanelor juridice era foarte mare, se descopereau adesea categorii sau domenii întregi care scăpaseră în mod nejustificat reglementării (de exemplu: infracţiunile din dreptul fiscal, dreptul vamal, dreptul societăţilor comerciale şi o mare parte a celor din dreptul muncii). în aceste condiţii, prin legea din 2004 a fost eliminată această limită, confe-rindu-se în acest fel răspunderii penale a persoanei juridice caracter de generalitate.
Din punct de vedere al condiţiilor de fond ale răspunderii, instituţia din dreptul francez este succesoarea liniei de gândire care în sistemul de common law a creat teoria identificării sau a alter ego-ului, a identificării persoanei juridice cu the directing mind. În doctrina franceză, ea este cunoscută sub numele de teoria răspunderii prin reflex sau prin ricoşeu sau teoria încarnării persoanei juridice. Astfel, pentru a angaja răspunderea persoanei juridice, este necesar ca o infracţiune să fi fost comisă de un organ sau un reprezentant al acesteia.
Ca atare, modelul de reglementare francez al răspunderii penale al unei entităţi colective implică, per se, existenţa unui substratum uman. Jurisprudenţa, de asemenea, a confirmat cerinţa probării unei infracţiuni comise de o persoană fizică (organul sau reprezentantul persoanei juridice) ca temei ai condamnării persoanei juridice. Constatăm că, deşi cu ocazia justificării necesităţii introducerii acestui tip de răspundere în sistemul francez, toţi autorii sunt de acord în a considera teoria ficţiunii persoanei juridice ca desuetă, totuşi, în înţelegerea modului de reglementare preferat de art. 121-2, atât doctrina cât şi jurisprudenţa simt nevoia de a se sprijini pe „bunul simţ", aducându-ne aminte că „o fiinţă fictivă şi abstractă" nu poate comite ea însăşi o infracţiune, ci elementul material, deopotrivă cu cel moral al infracţiunii, nu pot fi decât emanaţia unui individ[6].
Teoria răspunderii prin ricoşeu presupune din partea celui care interpretează legea o operaţiune logică cu dublă detentă. Primulpas este acela de a stabili în persoana organului sau reprezentantului atât a elementului material, cât şi a celui moral al infracţiunii, după care acestea vor fi transferate, fără a se mai căuta vreun criteriu propriu, autonom de răspundere, în sarcina persoanei juridice. Sau, cu alte cuvinte, răspunderea persoanei juridice se fondează pe un împrumut de criminalitate de la persoana fizică. Cu toate acestea, au existat şi câteva decizii judiciare în care instanţele au făcut referire la criterii care ar justifica un model de răspundere autonomă a persoanei juridice.
[1] Intrat în vigoare în 1994 şi modificat cel mai recent prin Legea nr. 2004-204 din 9 martie 2004 Publicată în Monitorul oficial din 10 martie 2004
[2] G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, Droit penal general. Ed. Dalloy, Paris 1994, pag. 251, apud Costel Căşuneanu, Răspunderea penală a persoanei juridice, Ed. Hamangiu, Bucureşti 2007, pag. 57
[3] Anca Jurma, op.cit.
[4] Costel Căşuneanu, Răspunderea penală a persoanei juridice, Ed. Hamangiu, Bucureşti 2007, pag. 58-59
[5] J. Pradei, op. cit., p. 479, apud Anca Jurma, op-cit.
[6] J. Pradei, op. cit., p. 479.