Drept

1. Incapacitatea de acţiune a persoanei juridice

In mod tradiţional, omul este singurul destinatar al normei penale, singur omul este capabil de acţiuni şi inacţiuni infracţionale, faptele omului atrag răspunderea şi doar comportamentul omului poate fi influenţat prin aplicarea sancţiunilor. Adversarii răspunderii penale a persoanei juridice susţin că, răspunderea penală nu-i poate fi angajată acesteia, deoarece neavând o existenţă fizică, nu poate comite direct şi personal acţiunea sau inacţiunea care reprezintă elementul material al laturii obiective a infracţiunii. Că acţiunile şi inacţiunile prevăzute în normele de incriminare ar fi atribuite de fapt persoanei juridice şi că acest lucru nu se întâmplă în dreptul civil, unde dreptul de a acţiona al persoanei juridice are raţiunea de a-i permite acesteia ca, prin actele pe care le încheie, să dobândească drepturi şi să-şi asume obligaţii. În dreptul anglo-saxon a fost recunoscută, cu mai bine de două secole în urmă, tragerea la răspundere a corporaţiilor pentru infracţiunile comise de persoanele fizice care acţionează în numele lor - pentru fapta altuia. In dreptul continental există încă reticenţă în a admite răspunderea penală pentru fapta altuia. Şi mai greu de acceptat pentru dreptul conti­nental pare a fi răspunderea persoanei juridice pentru fapta proprie, pentru acţiunea sau inacţiunea persoanei juridice însăşi.^[1]

În doctrina civilă se afirmă că „ideea că persoana juridică răspunde pentru fapta proprie este o ficţiune". Insă autori care afirmă detaşarea fără rezerve de teoria ficţiunii, afirmă în acelaşi timp că persoana juridică „nu poate ea însăşi să desfăşoare o activitate proprie, exclusivă, distinctă de activitatea persoanelor care o gestio­nează sau o conduc, susceptibilă de a fi calificată ca infracţiune.”^[2] Chiar şi în materie de răspundere civilă delictuală, răspunderea persoanei juridice este considerată o răspundere indirectă, pentru altul.

Astfel fiind explicabil şi dreptul de regres al persoanei juridice îm­potriva persoanei fizice din componenţa organelor de conducere, în temeiul art. 1108 pct. 3 C. civ. Persoana juridică este considerată a fi „ o realitate juridică, conceptuală, ea nu are o inteligenţă, voinţă pro­prie, nu săvârşeşte fapte proprii, pentru a-i putea caracteriza conduita bună sau rea. Or, răspunderea pentru fapta proprie presupune faptă proprie, conduită proprie, culpă proprie, nu acelea ale altuia, fie acesta şi organul persoanei juridice".^[3]

In acelaşi sens se afirmă că persoana juridică nu poate acţiona, că activitatea persoanei juridice nu poate fi considerată „acţiune" în sensul pe care doctrina dreptului penal o atribuie noţiunii, şi asta în pofida afirmaţiei celebre a lui Franz von Liszt că „ cine poate încheia un contract legal poate încheia şi un contract fraudulos''^[4] — deci, are capacitate de acţiune. Acestei ultime afirmaţii i s-a adus contraargumentul că actul juridic civil nu se confundă cu actul sau acţiunea în materie penală.

Conceptul de acţiune şi inacţiune în dreptul penal nu a fost lipsit de frământări ideologice, fiind unul complex, dificil de definit şi azi încă nu este la adăpost de controverse. în timp, literatura juridică a fost influenţată de cel puţin trei curente principale, dominante de gândire: teoria cauzală a acţiunii, teoria finalistă a acţiunii şi teoria socială^[5].

Niciuna dintre teoriile menţionate nu a reuşit să explice suficient toate resorturile conceptului de acţiune şi inacţiune şi să răspundă funcţiilor acestuia, nici raportat la persoana fizică. Nu este precisă delimitarea nici între fapte şi acţiuni, chiar dacă se afirmă că faptele sunt explicate de legile biologice, fizice, chimice, iar acţiunile sunt interpretate după reguli normative. Dar credem că aşa cum conceptul de acţiune şi faptă penală a fost explicat în legătură cu persoana fizică, prin raportare la aptitudinile naturale, fiziologice ale omului, structurat pe capacitatea acestuia de a-şi manifesta în exterior atitudinile psihice, sistemul normativ poate introduce reguli pentru a configura conceptele de acţiune şi inacţiune a persoanei juridice sau poate recurge la con­ceptul mai larg de activitate. încă mai demult s-a afirmat că, în do­meniul dreptului penal trebuie să se folosească o noţiune diferită despre acţiune decât cea cu care se operează în psihologie, că noţiunea de acţiune în dreptul penal nu coincide cu sensul comun al noţiunii, ci presupune o apreciere privind caracterul imputabil al acţiunii

2. Imputabilitatea actului material comis de persoana fizică

Condiţiile în care acţiunile sau inacţiunile persoanei fizice pot fi imputate persoanei juridice sunt expres enumerate de textul art. 19 C. pen, „Persoanele juridice... răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoane i juridice ...". După cum reiese din text, legiuitorul nostru a prevăzut trei criterii pe baza cărora o infracţiune poate fi atribuită persoanei juridice (atribuirea acţiunii sau inacţiunii persoanei fizice persoanei juridice, dezvăluie legătura cu modelul răspunderii indirecte, în care fapta agentului este atribuită persoanei juridice în anumite condiţii). Cele trei criterii sunt prevăzute alternativ şi nu cumulativ (drept pentru care ele se pot întrepătrunde sau pot fi cumulate), în scopul de a nu putea fi eludată răspunderea penală în cazul infracţiunilor care sunt în legătură doar cu unul dintre aceste elemente. Acţiunea sau inacţiunea ce constituie elementul material al laturii obiective a infracţiunii persoanei juridice va fi suficient să se încadreze în una din cele trei categorii de criterii.

Acţiunea sau inacţiunea persoanei fizice trebuie să se desfăşoare în cadrul realizării obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice. Cele trei condiţii alternative pot fi consi­derate cerinţe esenţiale elementului material al infracţiunii săvârşite de persoana juridică, indispensabile realizării laturii obiective, strâns legate de elementul material al laturii obiective a infracţiunii persoanei juridice.^[6]

3. Infracţiuni pentru care se poate angaja răspunderea penală a persoanei juridice

În legătură cu aria infracţiunilor pentru care se poate angaja răspunderea penală a persoanei juridice, în general, în doctrina de specialitate au fost formulate două puncte de vedere.^[7]

În primul dintre ele (promovat în Anglia, Belgia, Olanda, Finlanda, Norvegia), în ceea ce priveşte răspunderea penală, per­soana juridică poate răspunde pentru orice infracţiune, cu excepţia celor cu autor unic, ca mărturia mincinoasă, avortul, dezertarea, etc.

Într-un ai doilea sistem (iniţial Franţa, Estonia) se porneşte de la premisa că legiuitorul trebuie să indice expres infracţiunile care pot fi imputate persoanei juridice, situaţie în care angaja­rea în concret a răspunderii penale a persoanei juridice se poate face numai dacă este prevăzut expres că acea infracţiune se înscrie în categoriile pentru care există această posibilitate. Acest sistem prezintă neajunsul de a nu oferi informaţii asupra criteriului folosit de legiuitor pentru a delimita categoriile de infracţiuni pentru care persoana juridică răspunde penal de ce a infracţiunilor pentru care această posibilitate nu există.

Legiuitorul român din 2004 alesese această din urmă soluţie, indicând expres pentru anumite infracţiuni faptul că per­soana juridică poate fi trasă la răspundere penală pentru comiterea lor. Această indicare expresă avea în vedere doar infracţiunile din Codul penal 2004, şi nu şi pe cele cuprinse în legi speciale. în acest fel, rămânea de ales între două posibilităţi. Fie să se lase în afara ariei răspunderii penale a persoanei juridice toate infracţiu­nile din legile speciale, fie să se modifice toate aceste legi, astfel încât să se evite prima situaţia. Intre aceste două posibilităţi a fost aleasă o a treia, iar în Legea nr. 278/2006 s-a produs o reorientare a legiuitorului român spre soluţia clauzei generale în ceea ce priveşte răspunderea penală a persoanei juridice. Aceasta deoa­rece, spre deosebire de reglementarea Legii nr. 301/2004, Legea nr. 278/2006 nu a menţinut soluţia indicării exprese a infracţiu­nilor pentru care se poate angaja în concret răspunderea persoanei juridice. In acest context, apreciem că, de fiecare dată când sunt îndeplinite condiţiile generale instituite pentru răspunderea penală a persoanei juridice, aceasta se va putea concretiza.^[8]

Cu alte cuvinte, pentru ca o persoană juridică să răs­pundă penal pentru comiterea unei infracţiuni de către o per­soană fizică trebuie îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiţii:

1. persoana juridică este legal constituită;
2. persoana juridică are aptitudinea de a răspunde din punct de vedere penal, nefiind în vreuna dintre situaţiile exceptate de art. 19¹ pen. (statul, autorităţile publice şi instituţiile publice care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat nu răspund penal);
3. fapta a fost comisă de către persoana fizică în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice;
4. fapta a fost comisă cu forma de vinovăţie prevăzută de lege pentru infracţiunea respectivă.

Când toate aceste condiţii sunt îndeplinite, persoana juridică poate fi trasă la răspundere penală, chiar şi pentru comiterea în concret a unei infracţiuni.

 Aria infracţiunilor pentru care se poate invoca răspun­derea penală a persoanei juridice este şi mai greu de stabilit având în vedere un alt aspect, care nu are o reglementare expresă în legislaţia românească, aceea a situaţiei în care persoana juridică poate avea o contribuţie de participant la comiterea unei infrac­ţiuni de către o persoană fizică (instigator sau complice). Difi­cultatea derivă din împrejurarea că persoana juridică poate fi instigator, spre exemplu, şi la infracţiunile pentru care este exclusă calitatea de autor: mărturia mincinoasă.^[9]

Pentru toate aceste motive, s-a apreciat că aria infracţiunilor care pot atrage răspunderea penală a persoanei juridice nu poate fi determinată cu precizie, iar această lipsă de precizie urmează să fie compensată în activitatea practică de observarea îndeplinirii tuturor celorlalte condiţii indicate de art. 19 ind. 1 C. pen.

În condiţiile economiei de piaţă aflată în dezvoltare şi ale apariţiei unui număr foarte mare de persoane juridice, sunt create toate premisele necesare pentra săvârşirea de fapte grave de către persoanele juridice, în preo­cuparea de a obţine un profit cât mai mare şi mai rapid, cu orice preţ . ^[10]Reprezentanţii persoanei juridice, în numele şi cu fondu­rile puse la dispoziţie de către aceasta, au comis şi comit încălcări grave ale regimului legal stabilit în domeniul comerţului, fiscal şi al mediului, provocând pagube serioase. Mai mult, s-a apreciat că şi atunci când se ia măsura sancţionării reprezentan­ţilor sau conducătorilor persoanei juridice există pericolul repetării faptelor, sub o altă denumire ori cu alţi directori, administratori sau cu un nou consiliu de administraţie.

Astfel, admiterea utilităţii introducerii răspunderii penale a persoanei juridice în peisajul dreptului, în general, a pornit de la necesităţi obiectiv constatate în anumite domenii ale vieţii sociale.

În alte situaţii, ideea de răspundere penală a persoanei juridice este legată de un drept al întreprinderii, numit şi drept penal al afacerilor, iar în acest context s-a manifestat şi tendinţa de a identifica infracţiunea economică cu infracţiunea de corporaţie^[11].

Ideea de răspundere penală a persoanei juridice se află într-o strânsă legătură cu infracţiunile comise în domeniul economic şi al afacerilor, deci acestea vor fi primele care pot fi imputate unor persoane juridice. Fără îndoială, această situaţie a constituit doar punctul de plecare în domeniu şi, ulterior, şi alte infracţiuni au fost puse în legătură cu răspunderea penală a persoanelor juridice: infracţiunile informatice, cele referi­toare la protecţia mediului, cele care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, etc.^[12]

În acest sens s-a conturat ideea potrivit  căreia persoanele juridice pot răspunde, în primul rând, pentru comiterea unor infracţiuni definite în regle­mentările care interesează domeniul dreptului penal al afacerilor. În cele ce urmează vor fi prezentate o serie de infracţiuni care fac obiectul dreptului penal al afacerilor şi în cadrul cărora poate fi angajată răspunderea penală a persoanei juridice.

Infracţiunile privind societăţile comerciale

Acestea sunt definite în Legea nr. 31/1991 privind societăţile comerciale, lege care  a fost supusă de-a lungul existenţei sale unui proces repetat de modificări, iar în cuprinsul său se regăsesc infracţiuni definite în art. 217-280³. Toate aceste infracţiuni se comit în cadrul unei persoane juridice care, în plus, este o societate comercială, iar unele dintre ele pot fi imputate şi persoanei juridice însăşi.

Spre exemplu, se poate aprecia că unei societăţi comerciale, persoană juridică, i se poate imputa comiterea infracţiunii prevă­zute de art. 271 pct. 1 din Legea nr. 31/1990. Conform acestui text legal, constituie infracţiune fapta fondatorului, administratorului, directorului, directorului executiv sau reprezentantului legal al societăţii, care, cu rea-credinţă, prezintă acţionarilor sau asocia­ţilor o situaţie financiară inexactă sau date inexacte asupra con­diţiilor economice ale societăţi, în vederea ascunderii situaţiei sale reale. Fapta poate fi comisă de către persoana fizică în numele persoanei juridice, ceea ce atrage posibilitatea ca infracţiunea să fie imputată şi acesteia, cu îndeplinirea şi a celorlalte condiţii prevăzute de art. 19¹ C. pen.

În egală măsură, însă sunt şi infracţiuni, care sunt la rândul lor prevăzute tot de Legea nr. 31/1990, dar nu pot fi imputate persoa­nei juridice pentru simplul fapt că sunt comise împotriva intere­selor acesteia. În această situaţie se găseşte spre exemplu, infrac­ţiunea prevăzută de art. 272 pct. 2 din această lege^[13].

Falsul în declaraţii privind regimul Registrului Comer­ţului.

 Aceasta este regăsită în art. 48 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului.^[14] Potrivit prevederilor legale, comer­cianţii, înainte de începerea comerţului, precum şi alte persoane fizice sau juridice, prevăzute în mod expres de lege, înainte de începerea activităţii acestora, au obligaţia să ceară înmatricularea în registrul comerţului, iar în cursul exercitării şi la încetarea comerţului, sau, după caz, a activităţii respective, să ceară înscrie­rea în acelaşi registru a menţiunilor privind actele şi faptele a căror înregistrare este prevăzută de lege. Aceste prevederi nu se aplică meseriaşilor şi ţăranilor care îşi desfac produsele din gos­podăria proprie. In conformitate cu art. 48 amintit anterior, consti­tuie infracţiune fapta persoanei care, cu rea-credinţă, a făcut decla­raţii inexacte, în urma cărora s-a operat o înmatriculare ori s-a făcut o menţiune în registrul comerţului. S-a apreciat că această infracţiune comisă de o persoană fizică poate fi imputată persoa­nei juridice atunci când sunt întrunite şi celelalte condiţii generale prevăzute de lege.^[15]

Infracţiuni privind monopolul de stat

În temeiul art. 13 alin. (1) din Legea nr. 31/1996^[16], constituie infracţiune desfă­şurarea fără licenţă a unora dintre activităţile rezervate monopo­lului de stat, şi anume: fabricarea şi comercializarea armamen­tului, muniţiilor şi explozibililor; producerea şi comercializarea stupefiantelor şi a medicamentelor care conţin substanţe stupe­fiante; extracţia, producerea şi prelucrarea în scopuri industriale a metalelor preţioase şi a pietrelor preţioase; producerea şi emisiu­nea de mărci poştale şi timbre fiscale; organizarea şi exploatarea sistemelor de joc cu miză, directe sau disimulate.

Infracţiunea poate fi imputată unei persoane juridice, spre exemplu, în cazul în care aceasta continuă să desfăşoare oricare dintre aceste activităţi după expirarea licenţei acordate.

Infracţiunile privind procedura insolvenţei

Aceste infracţiuni sunt  reglemen­tate de Legea nr. 85/2006^[17] pot fi şi ele imputate persoanei juridice. Astfel, se poate ca imputarea să privească, spre exemplu, infrac­ţiunea de bancrută simplă care constă în neintroducerea sau intro­ducerea tardivă, de către debitorul persoană fizică ori de reprezen­tantul legal al persoanei juridice debitoare, a cererii de deschidere a procedurii în termen, care depăşeşte cu mai mult de 6 luni termenul prevăzut la art. 27 din aceeaşi lege. Atunci când neintro­ducerea s-a făcut în numele unei persoane juridice, şi sunt îndepli­nite şi celelalte condiţii pentru aceasta, apreciem că şi aceasta poate fi trasă la răspundere penală.

Infracţiunile privind concurenţa comercială

Răspunderea penală a persoanei juridice poate fi angajată atât în cazul infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 11 din 30 ianuarie 1991 privind combaterea concurenţei neloiale^[18], dar şi în cazul celeor consacrate de Legea nr. 21/1996 privind regimul concurentei.^[19] Spre exemplificare, luăm în discuţie fapta prevăzută de art. 5 lit. a) din Legea nr. 21/1996. Acest text legal califică drept infracţiune fapta de folosirea unei firme, invenţii, mărci, indicaţii geografice, unui desen sau model industrial, unor topografii ale unui circuit integrat, unei embleme sau unui ambalaj de natură să producă confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant. De altfel, toate infracţiunile prevăzute de Legea nr. 21/1996 prezintă caracteristica de a putea fi imputate mai uşor unei persoane juridice decât unei persoane fizice.

Domeniul proprietăţii intelectuale

Este un alt domeniu în care infracţiunile reglementate pot fi imputate unor persoane juridice. Legea cadrul în domeniu este Legea nr. 8/1996, Legea dreptului de autor, dar în aceeaşi arie mai activează şi unele legi sectoriale: Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie", Legea nr. 16/1995, Legea privind protecţia topografii lor produselor semiconductoare, Legea nr. 129/1992 privind desenele şi modelele industriale.

Fiecare dintre aceste acte normative conţine infracţiuni care pot să fie imputate şi persoanei juridice. De exemplu, infracţiunea prevăzută de art. 51 din Legea nr. 129/1992. În temeiul acestui text de lege, constituie infracţiunea de contrafacere şi se pedepseşte cu închi­soare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă de la 1.500 RON la 3.000 RON reproducerea, fără drept, a desenului sau modelului industrial în scopul fabricării de produse cu aspect identic, fabricarea, oferirea spre vânzare, vânzarea, importul, folosirea sau stocarea unor astfel de produse în vederea punerii în circulaţie ori a folosirii, fără acordul titularului certificatului de înregistrare a desenului sau modelului industrial, în perioada de valabilitate a acestuia. Fără îndoială, comiterea acestei infracţiuni este realizată din punct de vedere obiectiv de o persoană fizică, însă întotdeauna ea va profita într-un fel sau altul unei persoane juridice.^[20]

Infracţiunile privind regimul bancar şi al CEC-uluI

reprezintă alte categorii de infracţiuni care pot fi imputate şi persoanei juridice. Actele normative care asigură definirea acestora sunt: Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006¹ privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, Legea nr. 58/1934 privind cambia şi biletul la ordin, Legea nr. 59/1934 privind regimul cecului. Fiecare dintre cele trei acte normative conţine infracţiuni, iar unele dintre ele pot fi imputate şi persoanei juridice. Spre exemplu, în reglementarea cadru în domeniu, Ordo­nanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, în art. 410 se prevede că desfăşurarea de activităţi de natură bancară interzise potrivit legii de către o persoană, pe cont propriu sau pe contul unei entităţi care nu este instituţie de credit constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani. După cum se observă, norma de incriminare însăşi face menţiune expresă cu privire la simaţia în care persoana fizică acţionează „în contul unei entităţi". Când acea entitate este persoană juridică, şi sunt înde­plinite şi celelalte condiţii generale, aceasta poate fi responsabilă pentru comiterea infracţiunii Ia regimul bancar.

Un alt domeniu de la care s-a pornit în solicitarea creării răspunderii penale a persoanei juridice este cel al infracţiunilor privind prevenirea şi sancţionarea spălării banilor şi finan­ţarea actelor de terorism, prevăzute de Legea nr. 656/2002. Infracţiunea de spălare a banilor, în concret este definită de art. 23 în trei variante normative.

Prima dintre acestea constă în schim­barea sau transferul de bunuri, cunoscând că provin din săvârşirea de infracţiuni, în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestor bunuri sau în scopul de a ajuta persoana care a săvârşit infracţiunea din care provin  bunurile să se sustragă de la urmărire, judecată sau executarea pedepsei.

Cea de a doua se realizează prin ascunderea sau disimularea adevăratei naturi a provenienţei, a situării, a dispoziţiei, a circulaţiei sau a proprietăţii bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârşirea de infracţiuni.

Cea de a treia variantă constă în dobân­direa, deţinerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârşirea de infracţiuni. Toate aceste variante pot fi imputate şi unei persoane juridice. în fapt, infracţiunea presupune utilizarea unor persoane juridice sau entităţi pentru a realiza obiectivul de albire a produsului infracţiunii.

Falsul intelectual la regimul contabilităţii

Este o altă infracţiune care se poate imputa în unele cazuri persoanei juridice. Actul normativ care stabileşte conţinutul acestei infracţiuni este Legea nr. 82/1991^[21], privind regimul contabilităţii. Aceasta, în art. 43 defineşte infracţiunea în termenii următori: efectuarea cu ştiinţă de înregistrări inexacte, precum şi omisiunea cu ştiinţă a înregistră­rilor în contabilitate, având drept consecinţă denaturarea venituri­lor, cheltuielilor, rezultatelor financiare şi elementelor de activ şi pasiv ce se reflectă în bilanţ, constituie infracţiunea de fals intelec­tual şi se pedepseşte conform legii. în cazul în care infracţiunea se comite în numele sau în interesul persoanei juridice, această faptă îi este imputabilă şi acesteia. Ca şi în alte cazuri, pot fi situaţii de comitere a infracţiunii împotriva intereselor persoanei juridice şi atunci este imposibil ca ea să atragă şi răspunderea acesteia, întrucât poziţia sa este aceea de subiect pasiv.

Infracţiunile de evaziune fiscală

Acestea sunt prevăzute de Legea nr. 241/2005, privind prevenirea şi comba­terea evaziunii fiscale. În mod concret, apreciem că oricare dintre infracţiunile reglementate de Legea nr. 241/2005 poate fi imputată şi persoanei juridice. Spre exemplificare, persoana fizică angajată sau reprezentantă a persoanei juridice poate comite infracţiunea prevăzută de art. 3 din lege: fapta contribuabilului care, cu inten­ţie, nu reface documentele de evidenţă contabilă distruse, în ter­menul înscris în documentele de control, deşi acesta putea să o facă. De altfel, şi formularea textului este una care permite foarte uşor primirea în postura de subiect activ al infracţiunii şi a unui subiect colectiv de drept, deoarece contribuabilul la care poate face referire este şi persoană juridică. In temeiul art. 2 din Legea nr. 241/2005, contribuabil este orice persoană fizică ori juridică sau orice altă entitate fără personalitate juridică care datorează impozite, taxe, contribuţii şi alte sume bugetului general consolidat.

Persoanei juridice îi pot fi imputate şi alte infracţiuni de eva­ziune fiscală. Avem în vedere, spre exemplu, refuzul nejustificat al unei persoane de a prezenta organelor competente, după ce a fost somată de 3 ori, documentele legale şi bunurile din patrimo­niu, în scopul împiedicării verificărilor financiare, fiscale sau vamale (art. 4); stabilirea cu rea-credinţă, de către contribuabil, a impozitelor, taxelor sau contribuţiilor, având ca rezultat obţinerea fără drept a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat (art. 8) sau ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabiie în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale [art. 9 lit. a)].

Infracţiunile informatice

Reglementarea acestora este asigurată de Legea nr. 161/2003^[22] care consacră Titlul al III-lea aspectelor ce ţin de criminalitatea informatică, în cadrul Capitolului 3 din acest titlu, infracţiunile la regimul pe care îl stabileşte. Toate aceste infracţiuni pot fi imputate unei persoane juridice. Spre exemplu, se poate imputa comiterea infracţiunii prevăzute de art. 42 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 „accesul, fără drept, la un sistem informatic constituie infrac­ţiune", când sunt îndeplinite şi celelalte condiţii stabilite pentru aceasta. In acelaşi fel, persoana juridică poate fi responsabilă şi pentru comiterea unei alte infracţiuni la regimul informatic, cea din art. 43 care prevede că: "interceptarea, fără drept, a unei transmisii de date informatice care nu este publică şi care este destinată unui sistem informatic, provine dintr-un asemenea sistem sau se efectuează în cadrul unui sistem informatic consti­tuie infracţiune, precum şi interceptarea, fără drept, a unei emisii electromagnetice provenite dintr-un sistem informatic ce conţine date informatice care nu sunt publice.

Infracţiunile de corupţie

Infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000^[23] pot fi imputabile persoanelor juridice, ca şi cele din Codul penal care au acelaşi specific (art. 254-257 C. pen.). Cu titlu de exemplu se poate reţine că atunci când darea de mită se comite în interesul per­soanei juridice, pentru ca aceasta să obţină un anumit beneficiu, fapta îi este imputată şi acesteia. Aceeaşi este soluţia şi pentru comiterea unei infracţiuni asimilate celor de corupţie pe care tot Legea nr. 78/2000 le reglementează. De exemplu  infracţiunea prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. b) şi c):

• acordarea de credite sau de subvenţii cu încălcarea legii sau a normelor de creditare, neurmărirea, conform legii sau normelor de creditare, a destinaţiilor contractate ale creditelor sau subvenţiilor ori neurmărirea creditelor restante;
• utilizarea creditelor sau a subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate.

O menţiune aparte se cuvine a făcută în legătură cu infracţiu­nile contra intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, reglementate în Secţiunea 4 din Legea nr. 78/2000. Răspunderea penală a persoanelor juridice pentru comiterea unei infracţiuni dintre cele cuprinse de secţiune este chiar binevenită pentru a defi­nitiva armonizarea legislaţiei penale interne cu cea europeană. Afirmăm aceasta deoarece soluţia este în acord cu prevederile art. 13 din Corpus Juris, în temeiul căruia „infracţiunile contra intereselor financiare ale Comunităţilor Europene pot fi săvârşite de către corporaţii şi de către alte organizaţii care sunt recunoscute de lege ca având competenţă în deţinerea proprietăţii în nume propriu, cu precizarea că infracţiunea este săvârşită în beneficiul organizaţiei de către un organ sau reprezentant ai organizaţiei, sau de către orice persoană care acţionează în nume propriu şi având puterea, prin lege sau datorită împrejurărilor, să ia decizii.^[24]

O ultimă grupă de infracţiuni dintre cele care fac parte din obiectul dreptului penal al afacerilor este reprezentată de grupa infracţiunilor privind protecţia mediului înconjurător. Este de altfel domeniul în care prin studiul efectuat la nivel european s-a recomandat, de asemenea, crearea unor reglementări unice în statele membre ale Uniunii Europene.

În dreptul intern, reglementarea este asigurată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului^[25]. Se poate considera că toate infracţiunile reglementate de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 pot fi imputate unei persoane juridice. De exemplu, infracţiunea de provocare de poluare accidentală datorită nesupravegherii unor activităţi consacrată de art. 98 alin. (1) pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005. în temeiul acestui articol, „constituie infracţiune provocarea de poluare accidentală, datorită nesupravegherii executării lucrărilor noi, funcţionării instalaţiilor, echipamentelor tehnologice şi de tratare şi neutralizare, menţiona­te în prevederile acordului de mediu şi/sau autorizaţiei de mediu, dacă fapta a fost de natură să pună în pericol viaţa ori sănătatea umană, animală sau vegetală". În egală măsură, persoana juridică poate deveni responsabilă şi pentru alte infracţiuni definite de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005. Putem să mai enumerăm infracţiunea de poluare intenţionată a apei, atmosferei sau soiului [art. 98 alin. (2) pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 sau infracţiunea de nerespectare a dispoziţiei de suspendare a autorizaţiei sau acordului de mediu -art. 98 alin. (2) pct. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005

Aceste grupe de infracţiuni au fost incluse de doctrina noastră penală în obiectul dreptului penal al afacerilor şi prezintă cea mai bună pretabilitate la angajarea răspunderii penale a persoanei juridice. Alături de acestea, se pot înscrie, însă şi alte infracţiuni prevăzute în unele legi speciale.

In plus, şi infracţiunile prevăzute în codul penal actual pot fi comise în condiţii în care să atragă şi răspunderea penală a per­soanei juridice. Aşa cum am observat din studiul asupra jurisprudenţei, pe locul doi ca frecvenţă în săvârşire a unor infracţiuni de către persoane juridice s-au aflat infracţiunile contra persoanei. Din acest motiv, acceptăm că şi în ţara noastră acestea pot angaja răspunderea penală a persoanei juridice. Este de discutat dacă în totalitatea lor se verifică această afirmaţie, mai ales în cazul unor infracţiuni, cum este cea de pruncucidere (art. 177 C. pen.), dar, în baza principiului generalităţii, se poate întâmpla ca într-un caz concret şi surprinzător să se poată identifica şi o astfel de imputabilitate.

Infracţiuni pentru care se constată imposibilitatea angajării răspunderii penale a persoanei juridice

O primă categorie este reprezantată de infracţiunile care sunt comise de către persoana fizică împotriva intereselor persoanei juridice. În acest sens se poate reţine, de exemplu, infracţiunea prevăzută de art. 272 pct. 2 din Legea nr. 31/1990.

Deasemenea o altă categorie de infracţiuni care, cel puţin la prima vedere nu pot fi imputate unei persoane juridice este cea a infracţiunilor comise în persoana proprie. Acestea sunt infracţiuni care nu pot fi comise decât de o anumită persoană fizică. Evidenţiem în acest caz infracţiunile de mărturie mincinoasă, violul, etc., dar este de reţinut faptul că aceste fapte nu pot fi imputate persoanei juridice în calitate de autor, dar nimic nu împiedică imputarea calităţii de instigator la comiterea unor astfel de infracţiuni. De exemplu, situaţia în care infracţiunea de mărturie mincinoasă este comisă în interesul persoanei juridice.

^[1] Dorina Maria Costin, op.cit., pag.344-345

^[2] Ion Deleanu, Fictiunile juridice, Ed. All Beck, Bucuresti 2005, pag. 234, apud Doina Maria Costin

^[3] Constantin Statescu, Corneliu Barsan, op.cit., pag.198

^[4] Franz von Liszt, Lehrbuch des Deutschen Strafrechts, 1919, citat de Roland Hefendehl, op. cit., pag. 287,a pud Doina Maria Costin, op.cit.

^[5] George Antoniu, Vinovăţia penală, ed. a II-a, Ed. Academiei Române. Bucureşti, 2002, pag. 85-90.

^[6] Doina Maria Costin, op.cit., pag. 350-351

^[7] Mioara Ketty Guiu,  Raspunderea penal a persoanei juridice, Dreptul nr. 8/2005, pag. 158

^[8] Costel Casuneanu, Raspunderea penala a persoanei juridice, Ed. Hamangiu, Bucuresti 2007, pag. 137

^[9] Idem, pag. 138-139

^[10] Gheorghe Antoniu, Raspunderea penala a persoanei juridice, Revista de drept penal nr. 1/1996, pag. 11

^[11] Mioara Guiu, op.cit., pag. 158

^[12] Costel Casuneanu, op.cit., pag. 140

^[13] Conform acestui text legal, constituie infracţiune fapta fondatorului, administratorului, directorului sau reprezentantului legal al societăţii, care foloseşte, cu rea-credinţă, bunuri sau creditul de care se bucură societatea, într-un scop contrar intereselor acesteia sau în folosul lui propriu ori pentru a favoriza o altă societate în care are interese direct sau indirect.

^[14] Legea nr. 26 din 5 noiembrie 1990, Republicată privind Registrul comerţului, cu modificările şi completările ulterioare Text republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 4 februarie 1998 şi actualizat în baza actelor normative modificatoare, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, până la 30 aprilie 2008

^[15] Costel Casuneanu, op.cit., pag. 144

^[16] Legea  nr.31 din 6 mai 1996 privind regimul monopolului de stat publicat în M.Of. nr. 96/13 mai. 1996

^[17] Legea 85/2006 privind procedura insolventei, consolidata 2010 , publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 359 din 21 aprilie 2006

^[18] Legea nr. 11 din 29 ianuarie 1991 privind combaterea concurenţei neloiale, text actualizat în baza actelor  normative modificatoare, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, până la 10 decembrie 2003

^[19] Legea nr. 21 din 10 aprilie 1996 privind regimul concurentei publicat in Monitorul Oficial 742 din 16 august 2005

^[20] Costel Casuneanu, op.cit., pag. 146-147

^[21] Legea contabilitatii, legea nr. 82/1991, Republicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 454 din 18/06/2008

^[22] Legea nr.161 din 19 aprilie 2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei publicat în M.Of. nr. 279/21 aprilie 2003

^[23]Legea nr.78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie publicat în M.Of. nr. 219/18 mai. 2000

^[24] Costel Casuneanu, op.cit., pag.153-154

^[25] Ordonanta de urgenta 195 din 22 decembrie 2005 (OUG 195/2005) privind protectia mediului Publicat in Monitorul Oficial 1196 din 30 decembrie 2005 (M. Of. 1196/2005)