Drept

Codul penal român, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 278/2006, prevede în art. 53¹ categoriile de pedepse aplicabile persoanei juridice, indicând o pedeapsă principală şi cinci pedepse complementare. De asemenea, codul conţine dispoziţii specifice referitoare la aplicarea, individualizarea şi executarea pedepselor în cazul persoanei juridice responsabilă penal, atribuind în acest scop un capitol în titlul III „Pedepsele", Capitolul IV , intitulat „Pedepsele aplicabile persoanei juridice".

Legiuitorul român a introdus o paletă largă de pedepse aplicabile persoanei juridice,^[1] pedepse care afectează atât patrimoniul acesteia, cât şi activitatea sa specifică, bunul renume al entităţii sau chiar existenţa sa. Conform art. 53 ind. 1 C.pen., pedeapsa principală aplicabilă persoanei juridice este amenda, iar pedepsele complementare sunt:

• dizolvarea persoanei juridice;
• suspendarea activităţii persoanei juridice;
• închiderea unor puncte de lucru;
• interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice;
• afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare.

1. Pedeapsa principală. Amenda

Pedeapsa amenzii constă în obligarea persoanei juridice condamnate de a plăti statului o anumită sumă de bani [art. 53 ind.1 alin. (1) C.pen.]. Ea atinge patrimoniul persoanei juridice, putându-se reflecta, în cazul persoanelor juridice de drept comer­cial, în profitul sau cifra de afaceri a acestora. ^[2] Pedeapsa amenzii se aplică persoanei juridice indiferent de felul pedepsei aplicabile persoanei fizice pentru aceeaşi infracţiune.

Conform art. 53 , alin. (2), pedeapsa amenzii aplicabile per­soanei juridice este cuprinsă între limitele generale de 2.500 şi 2.000.000 lei. Articolul 71 ind. 1 statuează asupra limitelor speciale ale amenzii aplicabile persoanei juridice, diferenţiind-o în funcţie de limitele de pedeapsă stabilite de lege pentru persoana fizică, respectiv:

• între 5.000 şi 600.000 lei, atunci când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani sau amenda;
• între 10.000 şi 900.000 iei, atunci când legea prevede pentru infracţiunea, săvârşită de persoana fizică pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani.

Spre deosebire de Codul penal francez care reglementează cuantumul amenzii prin multiplicarea de 5 ori a cuantumului pre­văzut pentru persoana fizică pentru fiecare infracţiune în parte, legiuitorul român a ales să stabilească limitele generale şi cele speciale în sume fixe.

Modul de reglementare a acestui mecanism de sancţionare în dreptul penal român a fost criticat în doctrină^[3] pentru două considerente. Prima critică, priveşte faptul că legea prevede prea puţine (doar două) niveluri de individualizare a pedepsei amenzii în funcţie de nivelul pedepsei principale stabilite pentru persoana fizică. În felul acesta se instituie o inegalitate de tratament nejustificată între persoana juridică şi cea fizică, pentru aceasta din urmă legea prevăzând o diversitate mult mai mare a limitelor de pedeapsă stabilite în funcţie de gravitatea infracţiunii, ceea ce îngreunează în mod considerabil sarcina instanţelor de individualizare a pedepsei şi ar putea conduce la o jurisprudenţa neunitară..

O altă critică adusă modului de reglementare a pedepsei amenzii pentru persoana juridică este legată de diferenţa prea mare între limita maximă specială pentru infracţiunile cele mai grave, de 900.000 lei, şi limita maximă generală prevăzută în art. 53 alin. (2), respectiv de 2.000.000 lei, autorii susţinând că limita maximă nu poate fi atinsă „nici măcar în caz de aplicare concomitentă a dispoziţiilor referitoare la recidiva postexecutorie şi concursul de infracţiuni".^[4] Suntem de părere că legiuitorul a avut în vedere posibilitatea atingerii maximului generai al pedepsei amenzii persoanei juridice în cazul aplicării concomitente a dispoziţiilor cu privire la circumstanţe agravante, recidivă şi concurs de infracţiuni, aşa cum se prevede expres în art. 80 alin. (4) C.pen. In lipsa limitării agravării pedepsei conform dispoziţiilor art. 80 alin. (4), maximul general al amenzii aplicabile persoanei juridice ar fi putut fi depăşit, teoretic, prin cumulul sporurilor maxime prevăzute pentru fiecare din aceste cauze de agravare, plus, eventual sporul pentru infracţiunea continuată, dacă s-ar aplica pragului maxim de amendă, cel de 900.000 lei.

In ceea ce priveşte limita maximă generală a pedepsei amenzii prevăzute de Codul penal român, dacă o comparăm cu limitele maxime ale pedepselor prevăzute de alte legislaţii continentale, observăm că în legea română amenda maximă atinge aproximativ 500.000 euro, ceea ce reprezintă o valoare mică faţă de maximul prevăzut în legislaţia unor vechi state membre ale UE. Astfel, în Franţa amenda se situează la nivelul maxim de 1.000.000 euro, în Belgia la maxim 3.600.000 euro, în Elveţia la 3.000.000 euro, iar în Portugalia 14.000.000 euro (pentru spălare de bani). Unele din aceste state au adoptat, ca mod de calcul, sistemul zilelor-amendă.

În schimb, în noile state membre ale UE, nivelul maxim al amenzii aplicabile persoanei juridice este mult mai redus,  apropiindu-se  mult de  soluţia adoptată de legiuitorul român. Spre exemplu, în Bulgaria limita maximă este de 500.000 euro, iar în Lituania de 362.000 euro. Interesant este însă de observat că alte state membre ale UE au adoptat un alt mod de stabilire a cuantumului pedepsei amenzii decât cel preferat de legiutorul român, care a prevăzut limite valorice fixe. Astfel, legea penală în Polonia prevede că persoanei juridice i se poate aplica o pedeapsă între 2 şi 10% din venitul obţinut în anul fiscal precedent anului în care a săvârşit infracţiunea, iar în Lituania pedeapsa maximă pe care o riscă persoana juridică în urma comiterii unei infracţiuni este calculată la de 3 ori câştigul obţinut sau urmărit prin săvârşirea faptei penale.^[5]

Astfel, se poate concluziona ca modalitatea de sancţionare penală a persoanei juridice care să ţină seama, printre alte criterii, pe de o parte de capacitatea economică a persoanei juridice de drept comercial, iar pe de altă parte de valoarea profitului fraudulos urmărit este un mecanism mai bine adaptat nevoilor specifice de combatere a criminalităţii societare şi este în măsură să asigure mai bine o proporţionare echitabilă a pedepsei pecuniare, astfel încât riscul referitor la efectele adverse faţă de terţii inocenţi (salariaţii întreprinderii, creditorii acesteia eîc.) să fie minimizat.^[6]

2. Pedepsele complementare. Generalităţi

Pentru întregirea conţinutului pedepsei principale a amenzii pentru persoana juridică au fost prevăzute în Codul penal mai multe pedepse complementare. Pedepsele complementare se caracterizează prin rolul funcţional pe care îl îndeplinesc în represiune, prin modul în care sunt alăturate pedepsei principale şi prin raportul în care se găsesc cu alte mijloace de represiune.^[7]Funcţia de prevenţie a pedepselor complementare se manifestă mai accentuat în ceea ce priveşte prevenţia specială, împiedicând oarecum posibilitatea săvârşirii unei noi infracţiuni, iar prin funcţia lor represivă pot contribui la o mai justă şi variată individualizare a reprimării, contribuind la realizarea unei mari echivalenţe între gradul de pericol social şi represiunea necesara.^[8]

Deşi în cazul persoanei fizice nu există în partea generală a Codului penal o normă care să precizeze modul de aplicare, în general, a pedepselor complementare, aceste precizări fiind făcute în articolele referitoare la fiecare pedeapsă complementară în parte, legiuitorul a prevăzut o normă generală în cazul persoanei juridice. Astfel, art. 53² instituie regula aplicării facultative a pedepselor complementare, statuând că aplicarea uneia sau mai multor pedepse complementare se dispune atunci când instanţa constată că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, precum şi faţă de împrejurările în care a fost săvârşită, aceste pedepse sunt necesare. Prin excepţie, aplicarea uneia sau mai multor pedepse complemen­tare este obligatorie, când legea prevede această pedeapsă.

Cu excepţia dizolvării, celelalte pedepse complementare se pot aplica şi cumulativ.

Pedepsele complementare aplicabile persoanei juridice sunt prevăzute în partea generală a Codului penal, precum şi, rareori, în unele norme de incriminare prevăzute în partea specială a codului sau în legi speciale, în aceeaşi manieră în care legiuitorul proce­dează în cazul persoanelor fizice. De exemplu, art. 285  ind. 7 C.pen. prevede că dacă una din faptele incriminate în capitolul privind „Falsificarea de monede, timbre sau alte valori" a fost săvârşită de o persoană juridică, pe lângă pedeapsa amenzii se aplică şi pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice sau a suspendării activităţii ori a uneia dintre activităţile persoanei juri­dice, după caz.

2.1. Dizolvarea persoanei juridice.

Dizolvarea în dreptul nostru poate fi întâlnită ca modalitate sau formă de reorganizare, ca sancţiune civilă^[9] şi potrivit art. 53 ind. 1 alin. 3 lit.a, ca pedeapsă complementară aplicabilă persoanei juridice.Potrivit art. 71² C.pen., pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice se aplică atunci când persoana juridică a fost constituită în scopul săvârşirii de infracţiuni sau când obiectul său de activitate a fost deturnat în acest scop [art. 71 ind. 2 alin. (1)]. De asemenea, pedeapsa se va dispune în caz de neexecutare, cu rea-credinţă, a uneia dintre pedepsele comple­mentare prevăzute în art. 53   ind. 7 alin. (3) lit. b)-d) [art. 71²alin. (2)].

Deşi este prevăzută ca o pedeapsă complementară, pedeapsa dizolvării persoanei juridice este cea mai gravă dintre pedepsele aplicabile acestor entităţi în dreptul penal român, întrucât ea afectează însăşi existenţa persoanei juridice. Se poate spune că ea este pedeapsa capitală pentru persoana juridică. Practic, aplicarea ei de către instanţa de judecată va face să pălească efectul retributiv al pedepsei principale, amenda, indiferent cât de mare este nivelul acesteia.

Este de precizat faptul  că dizolvarea este măsura care trebuie aplicată ca ultima ratio, numai pentru cazurile cele mai grave, şi nu este potrivită pentru orice tip de persoană juridică a cărei răspundere penală poate fi angajată. Efectele adverse ale aplicării pedepsei dizolvării, atât cele privind pierderea unor locuri de muncă, dar şi afectarea drepturilor creditorilor şi, în cele din urmă, pierderea unui contribuabil către stat, trebuie luate serios în considerare. De aceea, în majoritatea legislaţiilor care o cunosc, pedeapsa dizol­vării este reglementată împreună cu o serie de condiţii restrictive de aplicare.^[10]

Se observă că, în concepţia Codului penal român, dizolvarea persoanei juridice ca pedeapsă complementară, în ipoteza prevă­zută la alin. (1) al art. 71² C.pen. este profund legată de caracterul dovedit periculos, criminogen al persoanei juridice împotriva căreia se aplică. Altfel spus, faptul comiterii unei infracţiuni, oricât de gravă, de către o persoană juridică nu este suficient pentru a justifica dizolvarea acesteia. Doar atunci când comiterea unei infracţiuni de către persoana juridică relevă că aceasta a fost fie constituită, fie deturnată în scopul comiterii de infracţiuni, abia atunci instanţa penală poate dispune dizolvarea ei. De aici, s-ar putea trage mai multe concluzii, după cum urmează.

După cum observăm, sancţiunea dizolvării dezvăluie, pe de o parte, prin severitatea sa extremă, un puternic caracter retributiv, specific pedepselor principale, iar, pe de altă parte, este justificată de nevoia de a înlătura o stare de pericol generatoare de noi infrac­ţiuni. Din această ultimă perspectivă, dizolvarea pare să se apropie, prin natura sa, şi de categoria măsurilor de siguranţă.

Pentru a putea pronunţa dizolvarea în baza alin. (1) a art. 71.² C.pen., instanţa trebuie să dovedească două elemente distincte:

a) pe de o parte că persoana juridică a săvârşit o anumită infrac­ţiune sau mai multe infracţiuni pentru care să dispună condam­narea acesteia,

 b) pe de altă parte că scopul iniţial sau deturnat al acesteia este acela de a comite infracţiuni. Dovedirea scopului infracţional al unei persoane juridice presupune aducerea unor dovezi suficiente pentru a putea obţine condamnarea pentru săvâr­şirea, cu caracter de repetabilitate, a acelor infracţiuni care intră în scopul ilicit al entităţii.

În doctrină s-a discutat problema dacă persoana juridică poate fi dizolvată numai atunci când totalitatea obiectului său de activitate sau a scopurilor sale sunt de natură infracţională sau şi în cazul în care ea desfăşoară, în subsidiar, o activitate legală.^[11] Potrivit unor opinii nu este necesar ca persoana juridică să desfăşoare numai activităţi ilicite, infracţionale, acest lucru fiind în practică chiar improbabil, atâta timp cât pentru a desfăşura cu succes afacerile ilegale, persoanele juridice care au acest scop sunt interesate să-şi asigure un paravan de activităţi legale.

În ipoteza prevăzută la alin. (2) al art. 71² C.pen., dizolvarea poate fi pronunţată în caz de neexecutare cu rea-credinţă a uneia din celelalte pedepse complementare cu caracter restrictiv prevă­zute de lege (suspendarea activităţii persoanei juridice, închiderea unor puncte de lucru, interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice). În această situaţie, dizolvarea nu mai are caracterul de măsură de siguranţă pe care îl sugera ipoteza de la alin. (1), ci caracterul unei pedepse în adevăratul sens. Ea poate fi asemănată cu posibilitatea înlocuirii pedepsei amenzii aplicate persoanei fizice cu pedeapsa închisorii, în cazul în care cel condamnat se sustrage cu rea-credinţă de la executarea amenzii.

Ca efect al dizolvării, persoana juridică intră în procedură de lichidare, procedură pe care însă nu o aplică instanţa penală. Aceasta comunică, de îndată, instanţei civile competente o copie după dispozitivul hotărârii de condamnare în vederea desemnării lichidatorului şi desfăşurării procedurii specifice.

Lichidarea presupune inventarierea activului patrimonial al persoanei juridice, executarea creanţelor şi distribuirea activului rămas în conformi­tate cu prevederile legii aplicabile în funcţie de tipul de persoană juridică. Astfel, în cazul societăţilor comerciale, bunurile rămase în urma lichidării revin asociaţilor/acţionarilor în proporţia deter­minată de participarea la societate. în cazul asociaţiilor şi fundaţiilor, bunurile acesteia nu pot fi reveni persoanelor fizice care le-au constituit şi nici altor persoane fizice, ci, conform O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, ele pot fi transmise către alte persoane juridice de drept privat sau de drept public cu scop identic sau asemănător, după cum este prevăzut în statutul asociaţiei sau fundaţiei sau conform dispoziţiei instanţei de judecată. Lichidarea unor instituţii publice presupune întoarcerea patrimoniului acesteia la bugetul de stat.

Dizolvarea şi lichidarea persoanei juridice nu presupun însă şi confiscarea bunurilor acesteia. Confiscarea poate fi aplicată persoanei juridice, doar sub forma măsurii de siguranţă a confiscării speciale prevăzute, ca şi pentru persoana fizică, la art. 118 C.pen. În acest caz se vor confisca doar bunurile din categoria celor prevăzute de art. 118 care, într-o formă sau alta, poartă o legătură directă cu infracţiunea care a determinat condamnarea persoanei juridice. Confiscarea întregului patrimoniu nu poate fi dispusă, în schimb se poate dispune confiscarea specială a aportului social al asociaţilor/acţionarilor condamnaţi pentru asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni sau constituirii unui grup infracţional organizat, dacă persoana juridică a fost dizolvată întrucât s-a dovedit că a fost constituită în scopul săvârşirii de infracţiuni. În acest caz aportul lor social reprezintă un bun folosit la săvârşirea unei infracţiuni.

O altă problemă pe care o ridică dizolvarea şi lichidarea per­soanei juridice este executarea acestei pedepse, în concurs cu executarea celorlalte pedepse aplicate de instanţă, precum şi a măsurilor de siguranţă şi a obligării la repararea pagubei. Având în vedere că atât pedeapsa principală a amenzii, cât şi măsura de siguranţă a confiscării speciale şi obligarea la plata despăgubirilor civile sunt sancţiuni care grevează patrimoniul persoanei juridice condamnate inclusiv la dizolvare, apreciem că executarea acestora trebuie să aibă loc înaintea executării pedepsei dizolvării.

2.2. Suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice.

Potrivit art. 71³ alin. (1) C.pen., pedeapsa complementară a suspendării activităţii persoanei juridice constă în interzicerea desfăşurării activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice, în realizarea căreia a fost săvârşită infracţiunea. Ca şi în cazul dizolvării, legea prevede şi o a doua ipoteză în care se dispune pedeapsa complementară a suspendării activităţii, res­pectiv în caz de neexecutare, cu rea-credinţă, a pedepsei comple­mentare prevăzute în art. 53¹ alin. (3) Iii. e) C.pen. (afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare).

Prin conţinutul său, acesta pedeapsă este similară pedepsei complementare prevăzute pentru persoana fizică la art. 64 lit. c) C.pen., respectiv interzicerea dreptului de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii.

Suspendarea poate purta fie asupra întregii activităţi a persoanei juridice^[12], fie doar asupra uneia dintre activităţile sale specifice, cu condiţia ca în legătură cu acestea să se fi săvârşit infracţiunea. Legea face această diferenţă pentru a putea nuanţa gravitatea sancţionării persoanei juridice în situaţia în care aceasta desfăşoară mai multe activităţi în cadrul obiectului său social, dar nu în legătură cu toate s-a dovedit săvârşirea unei infracţiuni. Durata pentru care se dispune această pedeapsă diferă în funcţie de aceste două variante. Suspendarea întregii activităţi a persoanei juridice poate fi pronunţată pe o durată de la 3 luni la un an. Suspendarea uneia din activităţile acesteia se poate dispune pe o durată de la 3 luni la 3 ani.

Suspendarea activităţii persoanei juridice, cu precădere în ipoteza interzicerii întregii activităţi, poate fi considerată o pedeapsă foarte gravă, mai ales în cazul societăţilor comerciale care depind în mod esenţial de desfăşurarea activităţii (sau activi­tăţilor) sale producătoare de venituri pentru a-şi asigura existenţa, în cazul în care durata suspendării este disproporţionat de mare în raport cu capacitatea economică a întreprinderii, aceasta îi poate pune în pericol echilibrul financiar, ceea ce, în cazuri extreme, poate antrena chiar falimentul acesteia, ducând la aceleaşi conse­cinţe ca dizolvarea.

Ca şi în cazul dizolvării, pedeapsa suspendării activităţii per­soanei juridice poate fi prevăzută în normele de incriminare din legi speciale, în acest caz aplicarea ei fiind obligatorie.

Pedeapsa implică interzicerea persoanei juridice de a mai desfăşura activitatea sau o anumită activitate care intră în obiectul său social, indiferent de locul în care se desfăşoară, în considerarea condiţiilor în care a fost comisă infracţiunea, a modului în care activitatea a fost organizată şi executată.^[13]

Cazuri de neaplicare a pedepselor dizolvării sau suspendării activităţii persoanei juridice. Codul penal prevede în art. 71⁴ exceptarea de la aplicarea pedepsei dizolvării şi suspendării per­soanei juridice a următoarelor categorii de persoane juridice:

• partidele politice;
• sindicatele;
• patronatele;
• organizaţiile religioase ori aparţinând minorităţilor, constituite potrivit legii, precum şi
• persoanele juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei.

Având în vedere caracterul deosebit de grav al acestor pedepse, nesfârşitele controverse care au fost semnalate în doctrina penală a diferitelor ţări pe tema oportunităţii şi/sau a efectelor aplicării unor astfel de sancţiuni împotriva anumitor tipuri de persoane juridice, reglementarea lor, cu precădere a pedepsei dizolvării, a fost însoţită, în statele care le-au adoptat, de prevederea unor excepţii.^[14]

Se poate observa că, exceptând persoanele juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei, în cazul celorlalte persoane juridice exceptate (partide   politice,   sindicate,   organizaţii  patronale,   organizaţii religioase) nu există un obstacol constituţional pentru desfiin­ţarea lor, în măsura în care acestea desfăşoară activităţi prin care încalcă ordinea de drept. Mai mult decât atât, potrivit dispozi­ţiilor art. 40 din Constituţia României, referitor la dreptul de aso­ciere, „Partidele sau organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a princi­piilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a inde­pendenţei României simt neconstituţionale". În ceea ce priveşte partidele politice, art. 8 din Constituţie prevede că acestea „contri­buie la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, respectând   suveranitatea   naţională,    integritatea   teritoriala, ordinea de drept şi principiile democraţiei".^[15]

Nu este deci exclusă ipoteza ca un partid politic sau o asociaţie sindicală, patronală sau o organizaţie religioasă să fie înfiinţate sau deturnate în scopul săvârşirii unor infracţiuni (de exemplu: infrac­ţiuni contra siguranţei statului, instigarea la discriminare, constrân­gerea la îndeplinirea unui act religios, instigarea publică şi apologia infracţiunilor etc). În aceste cazuri, o măsură de apărare socială trebuie să existe. În prezent, deşi legiuitorul penal a fost reticent în a permite dizolvarea acestor categorii de organizaţii prin aplicarea unei sancţiuni penale, ele pot fi în schimb dizolvate pe cale civilă, prin hotărârea instanţelor de judecată civile. De exemplu, în conformitate cu dispoziţiile art. 46 din Legea parti­delor politice nr. 14/2003, un partid politic poate fi dizolvat pe cale judecătorească, printre alte motive şi pentru următoarele^[16]:

a) când se constată încălcarea prevederilor art. 30 alin. (7) şi ale art. 37 alin. (2) şi (4) din Constituţie, de către Curtea Constitu­ţională, precum şi ale art. 3 alin. (3) şi (4) din prezenta lege;

1. când scopul sau activitatea partidului politic a devenit ilicită ori contrară ordinii publice;
2. când realizarea scopului partidului politic este urmărită prin mijloace ilicite sau contrare ordinii publice.

Pentru a da un alt exemplu, conform art. 45 din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cul­telor, „dizolvarea asociaţiei religioase se pronunţă de instanţa competentă atunci când, prin activitatea sa, asociaţia religioasă aduce atingeri grave securităţii publice, ordinii, sănătăţii sau moralei publice, drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului sau când asociaţia religioasă urmăreşte alt scop decât cel pentru care s-a constituit."

In ceea ce priveşte însă organizaţiile din domeniul presei, acestea se bucură de o protecţie constituţională puternică, justifi­cată prin nevoia de evitare a oricărei posibilităţi de abuz în apli­carea legii care ar putea avea un efect de intimidare asupra libertăţii de expresie. Astfel, deşi nu sunt puţine ipotezele pe care ni le-am putea imagina în care un organ de presă scrisă să fie folosit ca instrument în comiterea de infracţiuni, măsurile care pot fi luate împotriva sa nu vor ajunge niciodată la gravitatea unei dizolvări întrucât, în conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (4) din Constituţia României, „nicio publicaţie nu poate fi suprimată."

2.3. Închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice.

Articolul 71 C.pen. prevede că pedeapsa complementară a închi­derii unor puncte de lucru ale persoanei juridice constă în închi­derea unuia sau a mai multora dintre punctele de lucru aparţinând persoanei juridice cu scop lucrativ, în care s-a desfăşurat activitatea în realizarea căreia a fost săvârşită infracţiunea, pe o durată de la 3 luni la 3 ani. Sancţiunea nu se aplică persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei.

Această pedeapsă presupune, ca situaţie premisă, faptul că persoana juridică dispune de un număr de puncte de lucru. În primul rând se pune întrebarea dacă această condiţie sugerează că persoana juridică respectivă trebuie să fie obligatoriu una cu caracter economic, lucrativ^[17]. Deşi legiuitorul a avut în vedere în primul rând această categorie de persoane juridice, totuşi este de reţinutca nu s-a limitat la ea. Astfel, dacă o fundaţie, persoană juridică fără scop lucrativ, are ca obiect de activitate protecţia persoanelor fără adăpost sau a victimelor unor infracţiuni şi deţine în acest scop mai multe imobile, dar condiţiile de cazare şi igienă pe care le asigură într-unui din imobile sunt atât de precare încât pun în primejdie viaţa sau sănătatea persoanelor acolo cazate, considerăm că instanţa ar putea, cu îndreptăţire, să dispună închiderea acelui punct de lucru.

In al doilea rând, se pune întrebarea dacă, pentru aplicarea acestei pedepse, persoana juridică trebuie să dispună de o plura­litate de puncte de lucru, sau este suficient să aibă un singur punct de lucru, acela putând fi şi sediul social al acesteia. In această ultimă ipoteză, trebuie analizat şi în ce măsură, prin aplicarea art. 71⁵ C.pen. instanţa ar putea dispune închiderea tuturor punctelor de lucru. La prima vedere, închiderea singurului punct de lucru sau a tuturor punctelor de lucru ale unei persoane juridice ar avea aceleaşi consecinţe cu suspendarea activităţii persoanei juridice, or, nu ar avea sens ca legiuitorul să reglementeze două pedepse cu aceleaşi efecte. Pentru a da răspuns acestor întrebări trebuie să discutăm întâi conţinutul concret al pedepsei închiderii unor puncte de lucru.^[18]

Condiţia prevăzută de textul art. 75⁵ C.pen. pentru închiderea unor puncte de lucru este ca, în acele puncte de lucru, să se fi desfăşurat activitatea în realizarea căreia s-a săvârşit infracţiunea. Dacă, în cazul suspendării activităţii, pedeapsa implică interzicerea persoanei juridice de a mai desfăşura activitatea sau o anumită activitate care intră în obiectul său social, în orice loc s-ar desfă­şura ea, deci în orice punct de lucru prezent sau viitor, închiderea unor puncte de lucru înseamnă imposibilitatea persoanei juridice de a mai desfăşura într-un anume punct de lucru activitatea care a determinat săvârşirea unei infracţiuni. Deducem de aici că măsura închiderii unor puncte de lucru nu este îndreptată împotriva activi­tăţii care a generat infracţiunea (acesta este obiectul pedepsei sus­pendării activităţii), ci împotriva folosirii (funcţionării) acelui punct de lucru la desfăşurarea acelei activităţi, întrucât folosirea (funcţionarea) lui s-a dovedit periculoasă, putând genera în viitor alte infracţiuni. Este de aşteptat ca instanţele să aplice este condamnată pentru infracţiuni legate de nerespectarea măsurilor de securitate a muncii sau de protecţie a mediului, în condiţiile în care se dovedeşte că lipsa echipamentelor de protecţie necesare la unul din punctele de lucru ale societăţii sau starea lor precară de funcţionare a dus, de exemplu, ia pierderea unor vieţi omeneşti sau la producerea unei pagube importante. Dacă unul din punctele de lucru ale persoanei juridice în care s-a desfăşurat activitatea în realizarea căreia a fost săvârşită infracţiunea a fost închis ca urmare a hotărârii instanţei, nimic nu o împiedică să folosească acel punct de lucru la desfăşurarea altei activităţi legitime. Astfel, dacă o întreprindere are ca obiect de activitate atât producţia cât şi vânzarea, iar unul din punctele de lucru în care se desfăşura activitate de producţie a fost închis pentru comiterea unor infracţiuni legate de protecţia muncii, ea va putea reorganiza acel punct de lucru şi îl va putea re folosi pentru activităţi de vânzare sau, eventual, pentru a-şi stabili acolo sediul social.

Privită în această perspectivă, pedeapsa închiderii unor puncte de lucru pare să aibă caracterul unei măsuri de siguranţă. De altfel, Codul penal român din 1936 conţinea, cu titlu de măsură de siguranţă, în art. 84, sancţiunea închiderii localului, aplicabilă atunci când se constata că măsura este necesară pentru a preîntâmpina săvârşirea de noi infracţiuni. Aşa cum arată Vintilă Dongoroz,^[19] pentru ca măsura de siguranţă a închiderii localului să fie pronunţată „instanţa trebuie să constate şi să motiveze de ce există pericol că se vor săvârşi noi infracţiuni, dacă localul ar rămâne deschis, aşadar, pe de o parte, e nevoie să se stabilească că, din cauza felului în care funcţionează acel local, s-a comis infrac­ţiunea ce se judecă şi, tot din acea cauză, s-ar mai putea comite şi alte infracţiuni".

Revenind la problema unicităţii sau pluralităţii punctelor de lucru ale unei persoane juridice, am văzut că trebuie să facem diferenţa între desfăşurarea unei activităţi, în general şi desfăşu­rarea unei activităţi într-un anume loc. Dacă o persoană juridică dispune de un singur punct de lucru, iar funcţionarea lui s-a dovedit periculoasă, fiind la originea săvârşirii unei infracţiuni, credem că instanţa va putea dispune închiderea sa dacă acest lucru se dovedeşte absolut necesar pentru prevenirea săvârşirii altor infracţiuni. Persoana juridică are dreptul să-şi deschidă un alt punct de lucru, atât timp cât ea nu a fost sancţionată cu suspen­darea activităţii. Aceeaşi soluţie ar urma să se aplice şi în cazul în care s-ar dispune închiderea tuturor punctelor de lucru. în atari situaţii însă se pune problema oportunităţii aplicării pedepsei închiderii punctului sau punctelor de lucru sau a pedepsei sus­pendării activităţii.

Sub acest aspect împărtăşim punctul de vedere al autorilor care susţin că în alegerea uneia sau alteia din aceste două pedepse, instanţa trebuie să verifice dacă natura infracţiunii comise se leagă de un anumit punct de lucru sau mai degrabă de o anumită activi­tate.^[20] Astfel, aşa cum se arată în lucrarea citată, dacă se comite o infracţiune la protecţia mediului ca urmare a lipsei anumitor echipamente la unul din punctele de lucru ale persoanei juridice, pedeapsa care s-ar impune este închiderea acelui punct de lucru. Dacă, dimpotrivă, situaţia este aceeaşi la toate punctele de lucru, înseamnă că problema rezidă în modul de organizare al activităţii în general a persoanei juridice şi, prin urmare, trebuie preferată pedeapsa suspendării activităţii, chiar dacă numai la unul din punctele de lucru s-a comis infracţiunea.

2.4. Interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice.

Pedeapsa complementară a interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice constă, aşa cum precizează art. 71' C.pen., în interzicerea de a participa, direct sau indirect, la proce­durile pentru atribuirea contractelor de achiziţii publice prevăzute de lege. Ea poate fi dispusă pe o durată de la unu la 3 ani.

Interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice este o pedeapsă a cărei legiferare are, pe lângă efectul restrictiv de drepturi resimţit de persoanele juridice care, prin obiectul lor de activitate, sunt susceptibile să ofere bunuri sau servicii instituţiilor publice în sens larg, un efect aşa-zis de „moralizare a achiziţiilor publice"^[21] în sensul în care protejează contractele încheiate de aceste instituţii şi folosirea fondurilor publice împotriva participării unor firme care au fost dovedite că au comis infracţiuni. Deşi legea nu precizează, considerăm că pedeapsa interzicerii participării la procedurile de achiziţii publice nu este potrivită pentru orice fel de infracţiune comisă. Ea ar trebui dispusă de instanţă cu ocazia condamnării persoanelor juridice pentru infracţiuni comise:^[22]

• fie în legătură cu modul fraudulos sau bazat pe corupţie în care au participat la o procedură de achiziţii publice:
• fie în legătură cu utilizarea fondurilor publice puse la dispo­ziţia sa în cadrul unei proceduri de achiziţii publice;
• fie, eventual, în legătură cu infracţiuni care denotă o lipsă de moralitate în afaceri a acelei persoane juridice (de exemplu înşelă­ciune prin emiterea de cecuri false, bancruta frauduloasă etc).

In doctrină s-a exprimat punctul de vedere în sensul că pedeapsa interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice, prin natura ei, nu se poate aplica decât persoanelor juridice cu scop lucrativ."^[23] Suntem de acord, în principiu, că natura acestei pedepse presupune desfăşurarea de către persoana juridică a unei activităţi economice. Totuşi trebuie să observăm că deşi aceste activităţi sunt desfăşurate cu precădere de persoane juridice cu scop patrimonial,  lucrativ,  unele  activităţi economice pot fi desfăşurate şi de persoane juridice cu scop nepatrimonial, cum ar fi fundaţiile  sau  asociaţiile.  Astfel,  potrivit  art.  48  din  O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii^[24] „asociaţiile, fundaţiile şi federaţiile pot desfăşura orice alte activităţi economice directe, dacă acestea au caracter accesoriu şi sunt în strânsă legătură cu scopul principal al persoanei juridice." Se întâmplă frecvent ca organizaţiile  neguvemamenîale  să  implementeze  proiecte  cu finanţare publică, în beneficiul unor instituţii sau autorităţi publice, în care să ofere servicii de asistenţă tehnică, consultanţă. Atribuirea unor astfel de proiecte are Ioc în urma derulării unei proceduri de achiziţii publice. în aceste condiţii credem că pedeapsa interzicerii participării la procedurile de achiziţii publice poate fi aplicată oricărei persoane juridice, fie ea cu scop patrimonial sau nu, în măsura în care desfăşoară (şi) activităţi economice.

O altă problemă care se ridică în legătură cu aplicarea acestei pedepse este sensul termenilor „participare directă sau indirectă" la procedurile de achiziţie publică. În doctrina franceză, cât şi în cea română s-a exprimat opinia că interdicţia nu trebuie înţeleasă ca incluzând şi subcontractele pe care persoana juridică condamnată le-ar putea încheia cu o altă persoană juridică participantă la o procedură de achiziţii publice.^[25] În această opinie, participarea indirectă la care se referă legea priveşte în realitate doar acele forme de subcontractâre care ar avea caracterul unei simulaţii prin interpunere de persoană,^[26] situaţie în care numai aparent persoana juridică contractantă ar realiza obiectul contractului, dar în fapt cea mai mare parte a acestuia este realizată de subcontractant, respectiv persoana juridică condamnată.

Din punct de vedere procedural, punerea în executare a pedepsei interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice se face, în baza art. 479¹² C.proc.pen., în felul următor. O copie după dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat persoanei juridice şi pedeapsa amintită se comunică, la data rămânerii definitive:^[27]

i)          Oficiului registrului comerţului, în vederea efectuării formalităţilor de publicitate în registrul comerţului;

ii)         Ministerului Justiţiei, în vederea efectuării formalităţilor de publicitate în registrul naţional al. persoanelor juridice fără scop patrimonial;

iii)        altor autorităţi care ţin evidenţa persoanelor juridice, în vederea efectuării formalităţilor de publicitate.

O copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat persoanei juridice pedeapsa interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice se comunică, la data rămânerii definitive, organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică, pentru a lua măsu­rile necesare.

2.5. Afişarea san difuzarea hotărârii de condamnare.

Potrivit art. 71 C.pen., afişarea hotărârii de condamnare se realizează în extras, în forma şi locul stabilite de instanţă, pentru o perioadă cuprinsă între o lună şi 3 luni. Difuzarea acesteia se face, de asemenea, în extras şi în forma stabilită de instanţă, prin inter­mediul presei scrise sau audiovizuale ori prin alte mijloace de comunicare audiovizuală, desemnate de instanţă. în vederea difu­zării prin presa scrisă sau audiovizuală, instanţa stabileşte numărul apariţiilor care nu poate fi mai mare de 10. În cazul difuzării prin alte mijloace audiovizuale, instanţa stabileşte o durată care nu poate depăşi 3 luni.

Afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare nu poate fi aplicată decât în cazul hotărârilor definitive, ea făcându-se pe cheltuiala persoanei juridice condamnate. Din raţiuni de protecţie a victimei, identitatea acesteia nu poate fi dezvăluită, decât cu acordul acesteia sau a reprezentantului său legal. Dacă celelalte pedepse complementare afectează unele (dizol­varea) existenţa persoanei juridice, iar celelalte au ca efect restrân­gerea drepturilor acesteia, pedeapsa afişării sau difuzării hotărârii de condamnare atinge direct imaginea publică a entităţii, reputaţia sa.

Efectele pedepsei afişării sau difuzării hotărârii de condamnare pot fi foarte diferite de la un caz la altul şi de aceea, această pedeapsă este foarte greu de aplicat de instanţă. Aşa cum au arătat cercetătorii australieni Brent Fisse şi John Braithwite^[28], publicitatea negativă ca pedeapsă corporativă are efecte cu atât mai mari cu cât infracţiunea comisă are o conotaţie morală mai evidentă pentru publicul ţintă. Dacă, de exemplu, infracţiunea are legătură cu fabricarea unui produs care prezintă un pericol imediat faţă de consumatori, difuzarea hotărârii de condamnare va avea efecte mult mai puternice decât dacă infracţiunea vizează pirateria informatică. în unele situaţii, cum ar fi primul exemplu menţionat, efectele ar putea să fie atât de devastatoare pentru compania condamnată încât să o ducă la faliment, şi astfel, să echivaleze cu o dizolvare. Dat fiind faptul că publicitatea este un element impor­tant pentru persoanele juridice de natură comercială, industrială sau financiară, care desfăşoară activităţi destinate publicului cumpărător sau consumator, şi publicitatea negativă va produce efecte mai puternice în cazul acestor tipuri de persoane juridice, decât în cazul altora. De asemenea, este de studiat gradul de tole­ranţă pe care îl are publicul faţă de anumite categorii de infracţiuni,

Aplicarea riguroasă a acestei pedepse impune efectuarea în prealabil a unei analize de impact privind efectele probabile ale pedepsei în cazul dat. De asemenea^[29], pentru ca pedeapsa să-şi atingă scopul, atunci când decide prin care mijloc de comunicare scrisă sau audiovizuală se va face difuzarea, instanţa trebuie să aibă reprezentarea categoriei de public ţintă a mijloacelor de comu­nicare pe care le alege, categorie care trebuie să o includă în primul rând pe cea afectată sau care ar putea fi afectată prin săvârşirea infracţiunii. Astfel, atunci când o societate comercială este con­damnată pentru infracţiuni de natură financiară, dintre publicaţiile sau canalele audio-vizuale alese nu ar trebui să lipsească cele cu caracter economico-financiar, iar dacă infracţiunea pentru care a fost condamnată are legătură cu fabricarea unui produs sau furnizarea unui serviciu dintr-o categorie specifică, trebuie avute în vedere mijloacele de comunicare în masă destinate publicului interesat în acea categorie de produse (de exemplu, reviste despre automobile, dacă infracţiunea a avut legătură cu fabricarea sau vânzarea unui automobil; reviste despre turism, dacă infracţiunea a fost îndreptată împotriva consumatorilor de servicii turistice etc). Afişarea hotărârii va fi preferată în situaţia în care publicul destinatar este în număr restrâns şi are legătură cu o anumită locaţie (de exemplu, salariaţii unei întreprinderi condamnate pentru o  infracţiune  de  protecţie  a muncii  vor lua cunoştinţă de condamnarea acesteia dacă hotărârea va fi afişată la sediul şi la fiecare punct de lucru al întreprinderii).

Codul precizează că forma extrasului hotărârii de condamnare care se va afişa sau publica este stabilită de instanţă. Pentru ca mesajul să aibă impact, apreciem că extrasul nu trebuie să fie prea lung (mai puţin de o pagină format A4), trebuie să prezinte în mod sintetic situaţia de fapt şi dispozitivul hotărârii. Pe cât posibil, limbajul folosit trebuie să fie mai puţin tehnic, pentru că mesajul se adresează publicului şi nu juriştilor.

In opinia unor autori, publicitatea poate fi realizată şi printr-un comunicat de presă întocmit de instanţă, publicul fiind informatdespre soluţia de condamnare şi motivele acesteia.^[30] în principiu suntem de acord că, din punct de vedere al conţinutului mesajului transmis, al tehnicii de redactare a „extrasului" hotărârii de condamnare, este bine să se folosească regulile redactării unui comunicat de presă. Executarea pedepsei difuzării extrasului hotărârii de condamnare diferă însă de modalitatea uzuală în care instituţiile publice transmit comunicate de presă (comunicatul se transmite, de regulă electronic, agenţiilor de presă de la care mijloacele de comunicare scrisă sau audiovizuală pot prelua informaţia, pe care o vor valorifica sau nu, în funcţie de politica lor editorială, de interesul pe care consideră că îl vor suscita în rândul publicului lor ţintă). Executarea pedepsei afişării sau difuzării hotărârii de condamnare trebuie să se supună regulilor stabilite la art. 479¹⁴ C.proc.pen. care prevede că un extras al hotărârii de condamnare se comunică, la data rămânerii definitive, persoanei juridice condamnate, pentru a asigura difuzarea hotărârii in forma stabilită de instanţă, prin intermediul presei scrise sau audiovizuale ori prin alte mijloace de comunicare audiovizuală, desemnate de instanţă. Persoana condamnată înaintează instanţei de executare dovada începerii executării afişării sau, după caz, dâvada execu­tării publicării hotărârii de condamnare, în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dar nu mai târziu de 10 zile de la începerea executării ori, după caz, de la executare.

3. Măsurile de siguranţă aplicabile. Generalităţi

Spre deosebire de Codul penal din 1936, care prevedea explicit măsurile de siguranţă aplicabile persoanei juridice, acestea fiind de altfel şi singurele sancţiuni care i se puteau aplica, Codul penal actual nu reglementează nicio măsură de siguranţă specifică persoanei juridice şi nu conţine nicio prevedere specială în titlul privind măsurile de siguranţă care să se adreseze persoanelor juridice.. Exceptând masura de siguranţă a confiscării speciale, toate celelalte măsuri de siguranţă sunt indisolubil legate de persoana fizică, fie prin natura lor (obligarea la tratament medical, internarea medicală, interzicerea de a reveni în locuinţa familiei), fie prin modul concret de reglementare (inter­zicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă ocupaţie, interzicerea de a se afla în anumite localităţi, expulzarea străinilor). Numai măsura de siguranţă a confiscării speciale, prevăzute la art. 112 lit. f) şi respectiv, art. 118 C.pen., poate fi aplicată atât persoanei juridice, cât şi persoanei fizice.^[31]

Confiscarea specială.

În alte legislaţii continentale, sancţiunea confiscării (pedeapsă sau măsură de siguranţă, după caz) este prevăzută distinct ca o sancţiune aplicabilă persoanei juridice. În concepţia legiuitorului nostru, s-a avut probabil în vedere că nu este necesară nicio modificare a art. 118 C.pen. pentru a face posibilă aplicarea sa şi în cazul persoanelor juridice.

Datorită inexistenţei unor dispoziţii contrare, se poate concluziona că,  pot fi confiscate toate categoriile de bunuri menţionate la lit. a)-f), dacă aparţin persoanei juridice, aşs cum prevede art. 118 C.pen. . De asemenea, bunurile pot fi confiscate în parte sau prin echivalent, în condiţiile alin. (2), (3) şi (4) ale art. 118 C.pen. Poate fi dispusă confiscarea aşa- zisului produs indirect al infracţiunii, respectiv bunurile şi banii obţinuţi din exploatarea sau folosirea bunurilor supuse confiscării, în condiţiile alin. (5) al art. 118 C.pen. Este de discutat cum se va aplica dispoziţia alin. (6) a art. 118 C.pen., care dă posibilitatea instanţei să instanţa va trebui să aibă în vedere ca măsura confiscării, dacă ea nu este însoţită de pedeapsa dizolvării persoanei juridice, să nu o priveze pe aceasta de bunurile fără de care i-ar fi imposibilă desfăşurarea activităţii şi supravieţuirea economică. Confiscarea este obligatorie în cazul prevăzut la art. 118 lit. e) C.pen., în cazul bunurilor deţinute în mod ilegal, precum şi ori de câte ori obligativitatea confiscării produsului infracţiunii este prevăzută în legea specială, pentru anumite infracţiuni (cum este cazul, de exemplu, al infracţiunilor de corupţie).

Deşi reglementată doar implicit împotriva persoanei juridice, măsura confiscării speciale este o sancţiune deosebit de utilă în combaterea infracţionalităţii, iar posibilitatea legală de a dispune confiscarea produsului infracţiunilor grave (cum ar fi cele de corupţie, de crimă organizată, trafic de droguri etc.) atunci când acesta se află în patrimoniul unei persoane juridice a fost unul din motivele pentru care comunitatea internaţională a insistat în ultimele decenii în a recomanda statelor să introducă în sistemele lor de drept instituţia răspunderii penale a persoanei juridice.^[32]

^[1] Anca Jurma, Persoana juridica-subiect al răspunderii penale, Ed. C.H. BECK, Bucuresti 2010, pag. 149

^[2] Gheorghe  Mărgărit, Conceptul de răspundere penală a persoanei juridice în noul Cod penal, Revista Dreptul nr. 2/2005

^[3] Florin Streteanu , Radu Chirita, Raspunderea penala a persoanei juridice. Editia a 2-a, Ed. C.H. BECK, Bucuresti 2007, pag. 409.

^[4] Ibidem,  pag. 410

^[5] Sursă: rapoartele de evaluare GRECO, http://www.coe.int, apud  Anca  Jurma, op.cit.

^[6] Gheorghe Diaconu, Raspunderea penală, Ed. Lumina Lex, Bucuresti 2010, pag.193

^[7] Rodica Mihaela Stanoiu, coordonator Vintila Dongoroz, Explicatii teoretice ale Codului penal roman, partea generala, vol. II, Ed. Academiei R.S.R., 1969, pag. 75

^[8] Idem, pag. 77

^[9] Viorel Pasca, Modificarile Codului penal,Legea nr. 278/2006, Comentarii si explicatii, Ed. Hamangiu, Bucuresti 2007, pag. 70

^[10] Anca Jurma, Persoana juridica-subiect al răspunderii penale, Ed. C.H. BECK, Bucuresti 2010

^[11] F. Streteanu, R. Chiriţă, op. cit., pag.  415

^[12] Florin Streteanu, Radu Chirita, op.cit., pag. 419

^[13] Ion Lascu, Raspunderea penală a persoanei juridice, Revista de drept penal nr. 4/2007, pag. 76.

^[14] În cazul Franţei şi al Belgiei sunt exceptate de la dizolvare în primul rând persoanele de drept public, în măsura în care răspunderea penală a acestora poate fi angajată, justificarea întemeindu-se pe principiul separării puterilor în stat şi pe necesitatea continuării serviciului public. Codul penal francez exceptează şi partidele politice, sindicatele şi institu­ţiile reprezentative ale personalului. A se vedea F. Desportes, F. Gunehec, Peines applicables aux personnes morales, art. 131-37 - 131-49, fascicule 10, Editions Techniques - Juris-Classeurs - 1994.

^[15] Constitutia Romaniei revizuita

^[16] Legea nr. 14/2003 a partidelor politice (publicata in Monitorul Oficial nr. 25 din 17 ianuarie 2003)

^[17] Anca Jurma, op.cit.

^[18] Viorel Pasca, op.cit. pag. 113-114

^[19] Vintila Dongoroz, Tratat de drept penal, ARSP, Bucureşti, .2000, reedi­tarea ediţiei din 1939, p. 513.

^[20] F. Streteanu, R. Chirita, op.cit. pag. 423

^[21] F. Desportes, F Gunehec, Peines applicables des personnes morales. Champ d application, Ed. Techniques- Juris Classeurs, 1994, pag. 14, apud Anca Jurma,

^[22] Anca Jurma, Persoana juridica-subiect al răspunderii penale, Ed. C.H. BECK, Bucuresti 2010, pag. 169-170

^[23] F. Streteanu, Radu Chirita, op.cit. pag. 424

^[24] Publicată în M.Of. nr. 39 din 31 ianuarie 2000, cu modificările şi completările ulterioare. A se vedea şi G. Boroi, Drept civil. Partea gene­rală. Persoanele, ed. a 2-a, Ed. AII Beck, 2002, pag. 388.

^[25] F. Desportes, F Gunehec, op.cit. pag. 14

^[26] Ioan Lascu, Răspunderea penală a persoanei juridice, R.D.P. nr. 4/2007, pag. 77.

^[27] Codul de procedura penala si legile conexe- editie coordonata de Valerian Cioclei, Ed. C.H. Beck, Bucuresti 2010

^[28] B. Fisse, J. Braithwite, The impact of publicitz on corporate offenders, SUNZ Press, 1984, apud Anca Jurma, op.cit.

^[29] Dorina Maria Costin, Raspunderea persoanei juridice in dreptul penal roman, Ed. Universul Juridic, Bucuresti 2010, pag.441

^[30] Elisabeta  Drăguţ, Sanctiunile aplicabile persoanei juridice in lumina noului Cod penal, p. 167.

^[31] Dorina Maria Costin, op.cit. pag. 451

^[32] Anca Jurma, op. cit. pag.174-175