Drept

 

1. Mijloace specifice şi mijloace nespecifice de apărare a dreptului de proprietate

 

În unanimitate autorii de specialitate califică dreptul de proprietate ca un drept fundamental, cu o valoare constituţională a cărui conservare şi apărare constituie unul din scopurile societăţii politice. Noua Constituţie a României a înscris dreptul de proprietate în categoria drepturilor şi libertăţilor fundamentale[1], asigurându-se corelarea cu reglementările internaţionale[2] în domeniu. Odată înscris în legea fundamentală a ţării, dreptul de proprietate trebuie apărat şi garantat de către puterea publică, deoarece, aşa cum se exprimă un autor francez “proprietatea privată reprezintă fundamentul regimului economic al societăţii”[3].

De altfel, garantarea proprietăţii – ca drept fundamental – trebuie considerată ca o realizare a ideii de libertate umană. Această garanţie trebuie să lase câmp liber activităţii economice şi să ofere o bază materială care să permită individului să ducă o viaţă liberă responsabilă[4]. În acelaşi spirit, Curtea Constituţională a României sublinia într-o decizie a sa că “ocrotirea proprietăţii este una dintre valorile majore ale unui stat de drept”[5]. De altfel, prin activitatea sa jurisdicţională, Curtea Constituţională îşi aduce o contribuţie majoră la garantarea şi ocrotirea dreptului de proprietate[6].

Fiind cel mai important drept civil patrimonial, dreptul de proprietate a beneficiat întotdeauna de o protecţie specială nu numai din partea dreptului constituţional, dar şi a celorlalte ramuri de drept. Majoritatea ramurilor de drept conţin reguli în acest sens, altfel spus îşi au mijloacele proprii de apărare a dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale.

În sens strict juridic, prim mijloace de apărare a dreptului de proprietate se înţeleg acele acţiuni care permit titularului dreptului înlăturarea oricăror atingeri aduse atributelor sale şi asigurarea exercitării lui în condiţii normale. Potrivit reglementărilor în vigoare există două categorii de mijloace civile de apărare a dreptului de proprietate: mijloace nespecifice (sau de apărare indirectă) şi mijloace specifice (sau de apărare directă).

Mijloacele juridice nespecifice constituie acele acţiuni civile care urmăresc readucerea dreptului de proprietate în stare de funcţionare normală sau în caz de distrugere a bunului material se urmăreşte recuperarea valorii lui. Caracteristic acestor mijloace este faptul că ele nu se întemeiază pe dreptul de proprietate sau pe un alt drept real, ci pe un drept de creanţă. Putem include în această categorie: acţiunile care provin din neexecutarea contractelor[7] (acţiuni în răspundere contractuală), acţiunile întemeiate pe răspunderea civilă delictuală[8], acţiunile în nulitate sau anulare[9], acţiunile în rezoluţiune sau reziliere[10].

Mijloacele juridice specifice (sau directe) de apărare a dreptului de proprietate se particularizează prin faptul că ele se sprijină direct pe dreptul de proprietate. Ele constau în acţiuni civile fundamentate direct pe dreptul de proprietate care este contestat sau nerecunoscut, sau pe faptul posesiunii unui imobil. Asemenea acţiuni se împart în: acţiuni petitorii şi acţiuni posesorii.

Acţiunile petitorii sunt acele acţiuni reale prin care se realizează apărarea dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale. Se include în categoria acestor acţiuni: acţiunile în revendicare[11], acţiunile confesorii[12], acţiunile de grăniţuire[13], acţiunile negatorii[14], acţiunile de prestaţie tabulară[15].

 

Acţiunile posesorii sunt acele acţiuni reale imobiliare prin care se urmăreşte apărarea posesiei unui imobil. Deci, obiectul acţiunii posesorii este apărarea posesiei bunurilor imobile, ca o situaţie de fapt de care legea leagă anumite consecinţe juridice. Tulburat în posesia sa, reclamantul (posesor) poate obţine pe baza unei judecăţi rapide obligarea pârâtului de a înceta de îndată orice act de tulburare, fără a interesa dacă el este şi titularul dreptului de proprietate. Acţiunile posesorii nu pun în discuţie dreptul asupra lucrului, ci au ca obiect numai apărarea stării de fapt ce caracterizează posesia[16], de aceea, acţiunile menţionate prezintă avantajul de a uşura sarcina probei, nefiind necesar să se dovedească existenţa unui titlu ci doar a faptului posesiei[17].

Interesul protejării posesiei constă, în primul rând, în aparenţa dreptului. Apărând pe posesor, în cele mai multe cazuri, acţiunea posesorie apără însuşi proprietarul sau titularul unui alt drept real, care, însă, nu va mai fi obligat să  facă proba anevoioasă (de multe ori) a dreptului de proprietate, ci numai dovada că posedă bunul în condiţiile prevăzute de lege pentru exercitarea acţiunilor posesorii. E de altă parte, persoana care pretinde un drept asupra unui bun nu trebuie să recurgă singură la tulburarea sau deposedarea celui care îl posedă, nimănui nefiindu-i îngăduit să-şi facă dreptate singur.

Spre deosebire de cererea petitorie, care permite titularului apărarea dreptului de proprietate, fără a deosebi după cum bunul este mobil sau imobil, cererea posesorie acordă protecţie titularului numai în cazul bunurilor imobile, fiind o cerere reală imobiliară. În materie mobiliară, având în vedere dispoziţia art.1909 Cod civil, apare ca inutilă sancţionarea separată a încălcării posesiei unui bun mobil[18].

Literatura[19] şi practica juridică împart cererile posesorii pornind de la art.674 Cod procedură civilă, în două categorii: acţiunile posesorii generale (acţiuni în complângere) şi acţiuni posesorii speciale (acţiuni în reintegrare – reintegranda).

Acţiunea în complângere este aceea prin care reclamantul solicită înlăturarea unei tulburări obişnuite a posesiei paşnice prin încălcarea ei de către pârât, cum ar fi: mutarea unui gard, intrarea vitelor pârâtului pe terenul reclamantului, etc. în Legea fondului funciar, nr.18/1991, sunt prevăzute o serie de infracţiuni de tulburare de posesie în art.87 şi anume: “ocupare în întregime sau în parte a terenurilor de orice fel, înfiinţarea sau mutarea semnelor de hotar şi a reperelor de marcaj fără aprobare primită în condiţiile legii”.

Acţiunea în reintegrare urmăreşte repunerea posesorului sau chiar a detentorului precar în situaţia anterioară, dacă deposedarea sau tulburarea s-au produs prin violenţă (cum ar fi în cazul în care reclamantul a fost evacuat cu forţa din imobil, prin violenţă sau ameninţare).

Din trăsăturile evidenţiate mai sus rezultă că între acţiunile posesorii şi cele petitorii pot fi reţinute unele note distinctive:

• Acţiunile posesorii apără o stare de fapt[20], pe când acţiunile petitorii un raport juridic.
• În timp ce acţiunile petitorii vizează însuşi fondul dreptului de proprietate sau al unui alt drept real, acţiunile posesorii urmăresc doar protecţia posesiei.
• Acţiunile petitorii pot fi introduse numai de proprietar sau de titularul unui alt drept real încălcat, contestat, pe când acţiunile posesorii vor putea fi intentate de posesor, indiferent dacă acesta este sau nu titularul dreptului real. Mai mult decât atât, acţiunea posesorie va putea fi intentată şi de detentorul precar[21], dar atunci pe lângă cele două condiţii prevăzute de art.674 Cod procedură civilă (să nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare şi să fi posedat cel puţin un an înainte de tulburarea posesiei), trebuie să facă şi dovada titlului în baza căruia deţine titlul.

Dintre acţiunile petitorii, cea mai importantă este acţiunea de revendicare, care ridică şi cele mai dificile probleme în practica judiciară. De aceea, vom dezbate în prezentul capitol vasta şi complexa problematică a acestui principal mijloc de apărare a dreptului de proprietate.

2. Acţiunea în revendicare: noţiune, caractere, istoric

 

2.1 Noţiune

 

            Acţiunea în revendicare se învederează a fi cel mai energic mijloc de apărare a dreptului de proprietate[22], având ca finalitate unirea dintre nuda proprietate a reclamantului şi posesia asupra bunului care este deţinut de către pârât.

            În Codul civil nu există o definiţie expresă a acestei acţiuni, dar diferite texte ale Codului civil şi ale Codului de procedură civilă sunt aplicabile şi în promovarea şi susţinerea acesteia în faţa instanţei.

            În lipsa unei definiţii legale, literatura de specialitate[23] consideră în unanimitate acţiunea în revendicare ca fiind aceea prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său cere să i se stabilească existenţa dreptului de proprietate şi în consecinţă, redobândirea posesiei de la cel care posedă bunul fără a fi proprietar; altfel spus, proprietarul neposesor cere posesorului neproprietar recunoaşterea dreptului său. Acţiunea în revendicare priveşte bunuri mobile sau imobile determinate. Obiectul său nu poate fi înlocuit cu alte bunuri de aceeaşi valoare. Dacă proprietarul, prin deposedare, a suferit vreo pagubă, el poate cere în cadrul acţiunii în revendicare şi despăgubiri[24].

 

2.2 Caractere juridice

 

Acţiunea în revendicare este o acţiune reală, însuşire imprimată de natura dreptului de proprietate (care este el însuşi un drept real - cel mai complet drept real - după cum, cu justificat temei se afirmă în literatura de specialitate). Deci, revendicarea este legată direct de lucrul al cărui proprietate se reclamă şi se urmăreşte în mâinile oricărei persoane s-ar afla. Aşa fiind caracterul real al dreptului de proprietate, se transmite şi acţiunii în revendicare, prin care se urmăreşte valorificarea pe cale justiţiară a existenţei sale. Acţiunea în revendicare nu trebuie să fie confundată cu alte acţiuni puse la dispoziţia proprietarului, tot pentru dobândirea posesiei bunului ce-i aparţine, cum ar fi: acţiunea ce izvorăşte dintr-un contract de comodat[25], depozit[26], închiriere[27] etc., deoarece aceste acţiuni au la bază un drept de creanţă şi nu un drept real. Aceste acţiuni îmbracă un caracter personal şi proprietarul le poate introduce numai contra debitorului său, în contra oricărei persoane în mâinile căruia s-ar găsi lucrul. De aceea, dacă lucrul a pierit dintr-o cauză imputabilă posesorului nelegitim sau a fost transmis de către acesta unui terţ, care a dobândit definitiv proprietatea lui, revendicarea nu mai este posibilă faţă de primul (fiind lipsită de obiect). Şi nici faţă de dobânditorul care, cum arătam, a devenit proprietar (prin uzucapiune, de exemplu) nu mai poate fi valorificată. Are loc, în acest caz, o transformare a acţiunii în revendicare într-o acţiune personală, obiectului său substituindu-i-se pretenţia de despăgubire.

Prin acţiunea în revendicare se urmăreşte predarea posesiei bunului. De aceea, trebuie introdusă împotriva persoanei care posedă bunul asupra căruia reclamantul se pretinde a fi proprietar. Dacă pârâtul face cunoscut reclamantului că el deţine lucrul cu titlu precar, indicând persoana pentru care deţine lucrul, reclamantul este dator să ceară introducerea în cauză a acesteia.

Acţiunea în revendicare se sprijină pe afirmarea dreptului de proprietate. Având în vedere că reclamantul se pretinde a fi proprietarul lucrului revendicat, acestuia îi revine sarcina probei în dovedirea pretenţiei formulate. El va trebui să dovedească şi că posesia pârâtului este nelegitimă. Aceasta este o trăsătură esenţială a acţiunii în revendicare, dar ea nu trebuie interpretată în sensul că aparţine numai proprietarului ce are plenitudinea atributelor acestui drept. Şi nudul proprietar (în cazul dezmembrării dreptului de proprietate) are o acţiune în revendicare pentru apărarea dreptului său[28].

Acţiunea în revendicare este imprescriptibilă sub aspect extinctiv. Această trăsătură se explică prin faptul că dreptul de proprietate nu se stinge prin separarea posesiei de nuda proprietate, ceea ce înseamnă că ea poate fi formulată oricând (cât timp lucrul asupra căruia poartă proprietatea există).

 

2.3 Succintă prezentare istorică a acţiunii în revendicare

           

Întrucât acţiunea în revendicare, aşa cum este cunoscută şi practicată în prezent a avut ca model acţiunea în revendicare din dreptul roman[29] (rei vindicatia) considerăm oportună o succintă prezentare istorică a acesteia.

            În vechiul drept roman, proprietatea se confunda cu obiectul dreptului de proprietate. Expresiile străvechi utilizate: “hunc ego hominem suum esse aio ex iure quiritium” (declar solemn că acesta este sclavul meu, după dreptul quiritar) sau “res mea est”[30] (lucrul este al meu) sunt edificatoare în acest sens. În epoca clasică[31], confuzia între dreptul de proprietate şi obiectul dreptului era conştientă, clară, menţinută însă în puterea tradiţiei. În cazul celorlalte drepturi reale, românii distingeau însă între drept şi obiectul dreptului. De aceea, erau denumite cu expresia “iura in re aliena”, drepturile asupra unui lucru străin.

            Gradul de elaborare a conceptului de proprietate în epoca clasică şi în vremea lui Justinian se oglindeşte în “Institutele” lui Gaius şi Justinian. La jurisconsultul Gaius, de exemplu, proprietatea quiritară este numai enunţată. În schimb, sunt individualizate cu precizie atributele dreptului de proprietate: usus fructus, abusus.

            Cât priveşte sfera de cuprindere a acestui drept, în epoca străveche el se rezuma numai la lucrurile cunoscute sub denumirea de “res mancipi”, adică de lucruri care intrau în puterea şefului de familie, spre deosebire de celelalte lucruri care erau proprietatea ginţii, sau obiectele de uz personal sau casnic (fără importanţă socială deosebită). Au intrat în puterea şefului de familie iniţial sclavii, apoi heredium şi mai târziu fundus[32], servituţile, servituţile prediale rustice, animalele de muncă şi de călărie. Celelalte lucruri au fost cuprinse în categoria “res nec mancipi”, care nu erau susceptibile de proprietate. Până în epoca clasică, lucrurile mancipi erau cârmuite de reguli speciale, având în vedere importanţa lor socială deosebită. Iar dobândirea lor era supusă, de asemenea, unuia dintre cele două moduri solemne, înconjurate de garanţii: mancipaţia[33] şi in iure cessio[34]. Simpla tradiţie nu era translativă de proprietate. Lucrul intra în fapt (in facto) în patrimoniul dobânditorului, însă acesta nu devenea dominus (proprietar).

            Proprietatea quiritară era apărată în principal prin acţiunea în revendicare[35], o acţiune civilă, reală, prin care proprietarul pretinde restituirea lucrului de la cel care îl deţine cu orice titlu. Revendicarea avea loc, în perioada procedurii acţiunii legii, printr-o “legis actia per sacramentum in rem”. Mai târziu s-a folosit procedura mai simplă, deşi tot formatistă, a acţiunii legii “per sponsionem”. Această procedură mai era folosită în epoca clasică în faţa tribunalului centumvirilor. În faţa celorlalte instanţe (orda indiciorum privatorum) se introducea revendicarea prin formula petitorie (per formulam petitoriam).

            Valorificarea acţiunii în revendicare presupunea îndeplinirea anumitor condiţii şi anume:

• se puteau pretinde numai lucrurile romane (res romana) de către proprietarul roman sau peregrin (ce avea ius commercii). Formula vindicatorie specifică situaţia de proprietar quiritar a reclamantului (res mea est, meum esse ex iure quiritium).
• lucrul revendicat trebuia să fie corporal, deoarece proprietarul pretindea posesiunea şi se adresa posesorului său, detentorului (cel puţin de la epoca post-clasică)[36].
• lucrul pretins trebuie să fie individualizat. În principiu, se putea revendica printr-o asemenea acţiune un singur lucru odată. Pentru considerente de ordin practic, mai târziu s-a admis şi revendicarea unei grupări de lucruri: turme de oi, de vite.
• reclamantul trebuie să fie proprietar al lucrului şi să nu aibă posesiunea. Revendicarea nu se acorda posesorului, nici proprietarului pretorian, peregrin, provincial. Aceştia erau protejaţi prin acţiuni diferite, redactate după modelul revendicării[37].
• proprietarul trebuia să dovedească situaţia sa de proprietar şi aceasta se făcea probând că cel de la care a dobândit lucrul era şi el proprietar, mergând, dacă era cazul, din proprietar în proprietar, până la cel care dobândise proprietatea printr-un mod de dobândire originar. Era o probă foarte greu de făcut, mai ales în situaţia schiţată mai sus, de aceea, pe bună dreptate, în Evul Mediu a fost denumită “probatia diabolica”. Instituţia salvatoare în cele mai multe cazuri era uzucapiunea, cu termenele ei scurte[38], care permitea proprietarilor să dovedească simplu şi lesnicios calitatea de proprietar.

            În principiu, în procesul de revendicare era pârât posesorul. Dar, în unele cazuri, era admisă acţiunea în revendicare şi contra altor persoane care nu aveau permisiunea şi anume:

• împotriva celui care, prin dol, încetează să posede (cum ar fi cazul celui care a distrus, a abandonat sau a înstrăinat lucrul în timpul procesului, sau în perspectiva unui proces de revendicare);
• împotriva celui care se lasă urmărit cu revendicarea, deşi nu era posesor (cel care, întrebat în faţa pretorului dacă posedă lucrul, răspunde afirmativ). În cazul acesta, sancţionarea acestui posesor se justifică întrucât prin atitudinea sa a indus în eroare pe reclamant (permiţând adevăratului proprietar să uzucapeze lucrul), ocazionându-i cheltuieli nejustificate .

            În ambele cazuri, reclamantul nu va primi bunul pentru că nici pârâtul nu-l are, dar va primi o sumă de bani reprezentând echivalentul prejudiciului suferit (interesul pe care îl avea reclamantul ca lucrul să-i fie înapoiat). Iată cum o acţiune reală putea fi convertită într-o acţiune personală.

            Efectele revendicării se concretizau în obţinerea de către reclamant a lucrului şi a fructelor şi produselor lui. Formula revendicării conţinea chiar o parte numită “clausula arbitraria”, care-i permite judecătorului să-i adreseze pârâtului o invitaţie la restituirea în natură, pentru a evita condamnarea pecuniară. Condamnarea pecuniară era propusă de reclamant sub jurământ (instrumentum in litem). Reclamantul nu era obligat să se refere la valoarea de piaţă a lucrului pretins, ci avea voie să arate la ce sumă de bani aprecia el că se ridică interesul pe care-l are ca lucrul să-i fie restituit (care putea fi mult mai mare decât valoarea reală).

            În procesul de revendicare, condamnarea era garantată de o “satisfactio indicatum solvi” (o promisiune a pârâtului că va plăti suma de bani la care va fi condamnat).

            În cazul refuzului de a face o asemenea promisiune, pârâtului nu i se permitea să apară în proces şi să se apere. Considerând că nu s-a apărat cum trebuie, pârâtul era declarat “judicatus”, iar reclamantul era trimis în posesiunea lucrului. Târziu, în epoca Principatului (pe vremea lui Justinian) se introduce noua procedură “extra ordinem”, iar judecătorul, care era acum un funcţionar al statului, are dreptul să ordone restituirea lucrului, iar în caz de refuz, hotărârea era executată cu ajutorul forţei publice (manu militari).

            Pierzând procesul, posesorul trebuia să restituie lucrul şi accesoriile sale, fructele şi produsele. Se ridică însă problema momentului din care cel condamnat trebuie să restituie fructele. Posesorii de bună credinţă datorau fructele din momentul introducerii acţiunii în revendicare, pe când cei de rea credinţă trebuiau să restituie fructele din momentul intrării în posesie.

 

3. Revendicarea bunurilor imobile

 

3.1. Bunuri imobile. Precizări conceptuale

 

Acţiunea în revendicare poate privi bunurile imobile sau bunurile mobile. în cuprinsul prezentei secţiuni, ne vom ocupa de revendicarea bunurilor imobile, cu particularităţile pe care aceasta le prezintă. De aceea, pentru început, considerăm necesare unele aprecieri de ordin general asupra bunurilor imobile.

Legislaţia civilă nu oferă o definiţie a “bunului”¹, deşi numeroase texte de lege folosesc cuvântul “bun” ori “lucru”. Dacă ne referim numai la Codul civil vom constata că acesta utilizează cei doi termeni ca fiind sinonimi. Art.480 Cod civil, de exemplu, precizează că: “Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru.....”. Sau art.963 prevede că “Numai lucrurile care sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract”. Alte articole ale Codului civil folosesc noţiunea de bun. Art.461 Cod civil arată că “Toate bunurile sunt mobile sau imobile”, iar art.462, din acelaşi Cod adaugă că “Bunurile sunt imobile prin natura lor, sau prin destinaţia lor sau prin obiectul la care se aplică”. în literatura de specialitate[39] se atrage atenţia asupra distincţiei ce se impune între noţiunea de bun şi cea de lucru.

“Bunul” este o noţiune mai largă care cuprinde bunurile neînsufleţite şi bunurile însufleţite (animalele şi păsările). “Prin lucru se înţelege un bun neînsufleţit: o haină, o mobilă, o maşină, etc.[40]“

în funcţie de natura lor şi de calificarea dată de lege, bunurile se împart în mobile şi imobile (numite şi mişcătoare şi nemişcătoare).

Oprindu-ne asupra bunurilor imobile, trebuie să arătăm că acestea sunt definite[41] ca bunuri ce au o aşezare fixă şi stabilă şi nu se pot muta dintr-un loc în altul. Este o definiţie care nu acoperă întreaga paletă de bunuri imobile, întrucât distincţia dintre bunuri mobile[42] şi imobile se face nu numai după natura bunurilor, ci şi după alte criterii (obiect, destinaţie).

Categoriile de bunuri imobile sunt următoarele:

- Bunuri imobile, prin natura lor, precizate de art.463, 464, 465 al.l din Codul civil. Art.463 prevede că “Fondurile de pământ şi clădirile sunt imobile prin natura lor, iar art.464 adaugă că “Morile de vânt sau de apă, aşezate pe stâlpi sunt imobile prin natura lor. De asemenea, art.465 al.l precizează că” Recoltele care încă se ţin de rădăcini şi fructele de pe arbori neculese încă, sunt asemenea imobile”.

In legătură cu fondurile de pământ trebuie adăugat că proprietatea asupra lor, include, potrivit Codului civil, atât proprietatea suprafeţei cât şi a subfeţei lui[43]. Dispoziţiilor acestui Cod le trebuie aduse, în prezent, unele corective, întrucât în lumina Constituţiei actuale, bogăţiile de orice natură ale subsolului fac exclusiv obiectul proprietăţii publice. în condiţiile legii, bunurile aparţinând domeniului public pot fi date în administrarea regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate (art.135 pct.5 din Constituţie, art. 12-17 din Legea nr.213/1998 care reglementează regimul juridic al proprietăţii publice).

Cât priveşte clădirile, se impune precizarea că acestea nu se reduc la casele de locuit, ci cuprind toate lucrările ridicate pe pământ sau în pământ cum sunt: magaziile, şoproanele, podurile, tunelurile, digurile, canalizările, etc.

Toate componentele unei clădiri au regimul bunurilor imobile, deci inclusiv: ferestrele, uşile, balcoanele, care devin imobile prin incorporaţiune sau prin natura lor.

Bunurile imobile prin destinaţie sunt, în primul rând, cele ce apar ca un accesoriu pentru serviciul sau exploatarea unui imobil, deşi prin natura lor ele sunt mobile. Art.467 precizează că “Animalele ce proprietarul fondului dă arendaşului pentru cultură, sunt imobile pe cât timp li se păstrează destinaţia lor” iar art.468 adaugă că “Obiectele ce proprietarul unui fond a pus pe el pentru serviciul şi exploatarea acestui fond sunt imobile prin destinaţie”. în categoria bunurilor imobile prin destinaţie se include, aşa cum prevede art.468 Cod civil, obiectele aşezate pe fond “in perpetum”. în cazul acesta se stabileşte prezumţia aşezării “in perpetum”, dacă obiectele sunt prinse cu gips, var, ciment, sau când nu se pot scoate fără a deteriora imobilul. Aşa sunt: oglinzile, tablourile, ornamentele, statuile, dacă toate sunt fixate.

Bunurile imobile prin obiectul lor cuprind toate drepturile a căror obiect este un imobil. Aceste bunuri vizează: uzufructul bunurilor imobile, servituţile, acţiunile care tind a revendica un imobil. Se includ aici, de exemplu: acţiunile privind valorificarea drepturilor imobiliare (acţiunea în revendicare a unui imobil, acţiunea confesorie a unui uzufruct privind imobilul, acţiunea ipotecară, acţiunea în reclamaţie a unei servituţi: acţiunea în nulitatea înstrăinării unui imobil, acţiunea m rezoluţiunea vânzării unui imobil, acţiunea m revocarea donaţiei unui bun imobil, acţiunea în reducţiunea unei donaţii de imobil.

 

3.2 Elementele şi proba acţiunii în revendicare imobiliară

3.2.1 Elementele acţiunii în revendicare

Ca orice acţiune civilă[44], acţiunea m revendicare imobiliară se individualizează prin trei elemente componente:

1. existenţa părţilor între care se poartă litigiul;
2. obiectul pretins de reclamant, altfel spus pretenţia concretă formulată de reclamant;
3. cauza (causa petendi) care exprimă scopul spre care se îndreaptă voinţa celui care reclamă.

Având în vedere specificul acestei acţiuni, cele trei elemente îmbracă unele particularităţi.

1. Părţile litigante sunt cele două persoane care se înfruntă într-o asemenea acţiune şi anume: proprietarul care cere predarea posesiunii unui bun în temeiul dreptului său subiectiv avut asupra acestuia şi posesorul - neproprietar care se pretinde că ar fi încălcat dreptul m discuţie. Denumirea generică a acestor persoane este aceea de părţi dar în cadrul fazelor şi etapelor procesului civil, ele poartă denumiri diferite: reclamant şi pârât (în cadrul judecăţii în primă instanţă); apelant şi intimat (în apel); recurent şi intimat (în recurs); contestatar şi intimat (în contestaţia în anulare); revizuient şi intimat (în acţiunea m revizuire); creditor şi debitor (în faza executării silite).

În general, pentru ca o persoană să aibă calitatea de parte în proces, trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele condiţii:

• să aibă calitate procesuală;
• să aibă capacitate procesuală;

 -   să aibă un interes pentru a cărui realizare cale justiţiei este obligatorie.

Cât priveşte acţiunea ce formează obiectul dezbaterii noastre, trebuie să arătăm că, în primă instanţă apar ca părţi: reclamantul (în principiu fiind titularul dreptului real) şi pârâtul (posesorul care se pretinde că este neproprietar).

Calitatea de reclamant, o are, aşa cum rezultă şi din definiţia acţiunii în revendicare, titularul dreptului de proprietate asupra bunului imobil revendicat. Dar, mai pot avea calitatea de reclamant şi acele persoane care, prin efectul legii, sunt considerate că se substituie titularului dreptului. Aceste persoane sunt: moştenitorii care au acceptat moştenirea sub beneficiu de inventar[45], creditorii chirografari, pe cale acţiunii oblice[46], creditorii ipotecari.[47]

În practica judiciară s-a pus şi problema dacă acţiunea în revendicare poate fi exercitată numai de unul sau o parte dintre coproprietari. Practica instanţei noastre supreme s-a fixat în sensul că un coproprietar nu poate să revendice singur un bun aflat în stare de coproprietate indiviză. Soluţia se justifică, întrucât, acţiunea în revendicare are menirea de a stabili existenţa dreptului de proprietate în favoarea tuturor coindivizarilor şi nu a unuia singur. Toţi coproprietarii pot însă, introduce acţiunea în revendicare împotriva terţului posesor, dar neproprietar. într-una din deciziile sale fostul Tribunal Suprem a apreciat că un coproprietar “având numai un drept limitat asupra bunului respectiv, exprimat printr-o cotă parte care nu este determinată în materialitatea sa, nu poate să revendice singur bunul de la o terţă persoană, deoarece acţiunea în revendicare are ca scop recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului în litigiu şi aducerea lui în patrimoniul acestuia, iar nu simpla recunoaştere a dreptului de proprietate asupra unei cote ideale, nedeterminată în materialitatea sa.[48] Deci, , un coindivizar nu poate revendica un bun indiviz mai înainte de înfăptuirea partajului, deoarece acţiunea în revendicare, aşa cum arătam, presupune un drept exclusiv şi determinat, drept care coindivizarul îl poate dobândi prin efectul partajului[49]. Rămâne discutabil dacă împotrivirea sau refuzul unuia dintre coindivizari de a-şi da consimţământul la introducerea acţiunii (văzute ca un abuz de drept) poate justifica exercitarea acţiunii de câtre ceilalţi coindivizari. Intr-o speţă s-a decis că acest lucru este posibil, prin analogie cu proprietatea devălmaşă a soţilor, când refuzul abuziv al soţului de a-şi de consimţământul la introducerea acţiunii justifică promovarea ei de către celălalt soţ[50].

În literatura şi practica judiciară s-a pus, de asemenea, problema dacă acţiunea în revendicare poate fi exercitată între proprietarii comuni. Atât doctrina juridică cât şi soluţiile practicii judiciare s-au fixat în sensul neadmiterii acţiunii în revendicare a unui coproprietar împotriva celorlalţi coproprietari. In cazul acesta coproprietarul poate cere împărţirea bunurilor oricând. în acest sens s-a decis că, este de principiu că o acţiune în revendicare privind imobile aflate în indiviziune, mai înainte ca această stare să fi luat sfârşit prin împărţeală, nu poate fi exercitată, deoarece revendicarea fiind acţiunea prin care proprietarul neposesor reclamă bunul de la posesorul neproprietar, este inadmisibilă în raporturile dintre coproprietarii aflaţi în indiviziune[51].

Exerciţiul acţiunii în revendicare presupune un drept de proprietate exclusiv şi determinat.

În materie de proprietate devălmaşă a soţilor, Codul familiei prevede expres că un soţ nu poate înstrăina sau greva un teren sau o construcţie fără consimţământul expres al celuilalt soţ (art.35 din Codul familiei). Printr-o interpretare extensivă, practica a impus această condiţie şi acţiunii în revendicare. Deci, dacă obiectul acţiunii în revendicare îl formează un bun imobil, un soţ nu ar putea intenta acţiunea cu privire la bunul comun dacă nu are şi consimţământul celuilalt soţ. Aceasta întrucât, prezumţia de mandat tacit consacrată de art.35 al.2 din Codul familiei acţionează numai m materie de mobile. Dar, acţiunea în revendicare a unui bun comun mobil poate fi introdusă numai de către unul din soţi, întrucât fiind vorba de mărirea patrimoniului comun, ea profită implicit şi celuilalt soţ[52].

Între proprietarii devălmaşi acţiunea în revendicare nu este admisibilă, indiferent de natura bunului. Un soţ nu poate avea acţiune în revendicare împotriva celuilalt soţ întrucât, de regulă, bunurile se află în deţinerea comună a soţilor. Dacă există motive temeinice, un soţ are la îndemână acţiunea de împărţeală în timpul căsătoriei. De aceea, practica judiciară apreciază că este admisibilă acţiunea în ceea ce priveşte constatarea bunurilor comune.

În legătură cu proprietatea comună, mai trebuie precizat că un coproprietar poate să-i reprezinte în acţiunea în revendicare pe ceilalţi coproprietari dar nu m calitate de coindivizar, ci de reprezentant (dacă face dovada în acest sens).

Calitatea de pârât o are, în acţiunea în revendicare, persoana în a cârei posesie nelegitimă, pretinsă de reclamant, se află bunul revendicat. în cazul în care pârâtul deţine bunul revendicat pentru altul, el are obligaţia sâ-1 arate pe acela în numele căruia deţine lucrul. Ca urmare, reclamantului îi revine obligaţia să ceară introducerea m cauză a acelei persoane, potrivit art.64 din Codul de procedură civilă. În caz de deces al posesorului bunului, acţiunea în revendicare va fi introdusă sau continuată împotriva moştenitorului, în fapt, al bunului.

 

2. Obiectul acţiunii în revendicare îl reprezintă protecţia dreptului de proprietate. Altfel spus, obiectul juridic al acestei acţiuni este pretenţia concretă a reclamantului (recunoaşterea dreptului său de proprietate şi trimiterea în posesia bunului revendicat). Obiectul material al acţiunii în revendicare este bunul imobil, de a cărui posesie proprietarul a fost lipsit[53]. Formulându-şi pretenţiile, proprietarul reclamant trebuie să fumizeze prin cererea de chemare în judecată, toate datele necesare unei corecte identificări: comuna, oraşul, cartierul, strada, numărul, etajul, apartamentul etc. în sistemul actual al publicităţii imobiliare, realizat prin Legea nr.7/1996, privind cadastrul funciar şi publicitatea imobiliară trebuie menţionat şi numărul de carte funciară şi celelalte elemente precizate în registrul cadastral de publicitate imobiliară de pe teritoriul administrativ al fiecărei localităţi[54].

Trebuie, de asemenea, avute în vedere şi normele de competenţă[55] ce interesează această acţiune. Fiind vorba de un bun imobil potrivit art.13 din Codul de procedură civilă, competenţa revine instanţei în circumscripţia căreia se află nemişcătoarele (lex rei sitae). în cazul analizat de noi, competenţa aparţine acestei instanţe fără posibilitatea pentru pârţi de a stabili altă instanţă (deci suntem în prezenţa unei competenţe teritoriale cu caracter absolut).

Numai în cazul m care nemişcătorul este  situat în circumscripţiile mai multor instanţe, cererea se va face la instanţa domiciliului sau reşedinţei pârâtului, dacă acesta se află, în vreuna din aceste circumscripţii, iar în caz contrar, la oricare dintre instanţele în circumscripţiile cărora se află nemişcătorul.

 

3. Cauza acţiunii

Cu privire la cauza acţiunii civile (causa petendi) în general, deci implicit a acţiunii în revendicare, în literatura de specialitate şi practica din acest domeniu, părerile sunt încă împărţite. Unii autori înţeleg prin cauza acţiunii temeiul juridic al cererii, fundamentul legal al dreptului pe care una din părţi îl valorifică împotriva celeilalte părţi[56]. Pentru alţi autori, cauza acţiunii se identifică cu neînţelegerea sau conflictul ce există între reclamant şi pârât, cu privire la temeiul dreptului subiectiv[57].

Într-o altă opinie, mai larg îmbrăţişată în doctrina juridică[58] (la care ne raliem) prin cauza acţiunii în revendicare trebuie înţeles scopul spre care se îndreaptă voinţa proprietarului reclamant, scop explicat prin motivele şi împrejurările speciale care au determinat partea să acţioneze. Cauza acţiunii în revendicare trebuie să existe, altfel spus, persoana care se adresează, instanţei trebuie să urmărească un scop bine definit. Acest scop trebuie să fie real şi nu fals, cum ar fi m cazul în care realitatea ar fi disimulat. Un asemenea scop nu ar putea justifica o acţiune în justiţie. Dacă o persoană revendică un bun imobil, dar nu pentru că ar avea un drept de proprietate asupra lui, ci pentru a sustrase acel bun de la urmărirea silită a creditorilor adevăratului proprietar, scopul urmărit de acesta este fals. Desigur, cerinţa potrivit căreia cauza trebuie să fie licită şi morală vizează cauza dreptului, dar dacă aceasta este ilicită şi imorală şi acţiunea promovată pentru a valorifica acel drept, este ilicită şi imorală.

 

3.2.2 Proba dreptului de proprietate imobiliară în acţiunea în revendicare

a) Regimul probator al revendicării

Odată formulată acţiunea în revendicare, se pune şi problema susţinerii temeiurilor invocate. Şi, pentru că judecătorul nu poate soluţiona litigiul numai pe baza afirmaţiilor părţilor, o problemă de maximă importanţă este aceea a probelor ce se administrează în cauză. “A proba” înseamnă în limbaj juridic, a convinge instanţa că situaţia de fapt de care depinde recunoaşterea dreptului pretins, a existat sau nu în realitate[59]. în dreptul procesual civil noţiunea de probă este utilizată în sensuri variate. într-un sens mai larg, prin probă se înţelege fie acţiunea de stabilire a existenţei sau inexistenţei unui anumit fapt, fie mijlocul prin care se poate stabili faptul ce trebuie dovedit, fie rezultatul realizat prin folosirea mijloacelor de probă (adică măsura în care acestea au reuşit să formeze convingerea judecătorilor cu privire la existenţa sau inexistenţa faptului).

Intr-un sens mai adecvat, celui ce ne interesează, noţiunea de probă desemnează fie mijlocul prevăzut de lege prin care se poate dovedi un fapt[60], fie un fapt probator (adică un fapt material care odată dovedit, printr-un mijloc de probă, este folosit la rândul său pentru a dovedi un alt fapt material, determinant în soluţionarea pricinii).

Administrarea probelor în proces ridică trei aspecte: subiectul probei, obiectul probei, sarcina probei.

• Subiectul probei este judecătorul, pentru că producerea în faţa instanţei a probelor urmăreşte formarea convingerii intime a judecătorului.
• Obiectul probei îl reprezintă cele acte sau fapte juridice care, în situaţia pe care o analizăm, fac dovada dreptului de proprietate invocat de reclamant şi a posesiei nelegitime a pârâtului.
• Sarcina probei este supusă principiului “actori incumbit probatio”, consacrat de art.1169 din Codul civil, potrivit căruia, “cel ce face o propunere înaintea judecăţii, trebuie să o dovedească”. Aspectul în discuţie este deosebit de important, întrucât într-o acţiune în revendicare în care nu s-ar produce nici un fel de probe, va pierde cel căruia îi revine sarcina probei. Procesul fiind pornit de reclamantul - proprietar, el trebuie să-şi dovedească pretenţia pe care a supus-o judecăţii (că este proprietar şi că posesia pârâtului este nelegitimă) şi nu pârâtul. în cest sens în literatura de specialitate se subliniază, în legătură cu revendicarea unui teren că “atâta timp cât reclamantul nu dovedeşte existenţa dreptului său de proprietate, prin titlul eliberat în baza Legii fondului funciar, pârâtul rămâne un “beatus possidens” şi câştigă procesul[61].

Un vechi dicton latin afirmă că “probatio incumbit ei qui dicit, non ei qui negat”. Este, într-o altă formulare, regula menţionată mai sus: “actori incumbit probatio”. în legătură cu sarcina ce revine proprietarului, mai trebuie adăugat că pârâtul - posesor al bunului imobil revendicat este prezumat a fi proprietarul acelui bun şi, deci, scutit pentru început, de sarcina probei. De aceea, reclamantului îi revine dubla sarcină de a dovedi dreptul de proprietate afirmat şi de a răsturna prezumţia de proprietate a posesorului pârât[62].

Odată ce reclamantul a dovedit faptul generator al dreptului său, pârâtul este obligat să iasă din pasivitate şi să se apere, dovedind netemeinicia pretenţiei reclamantului (proprietar). Deci, proba îi revine acum lui. De asemenea, dacă pârâtul este obligat să preia iniţiativa probei el va fi în situaţia celui care a făcut o afirmaţie în faţa instanţei, pe care trebuie să o dovedească. Dacă el invocă împrejurarea că a dobândit bunul revendicat în baza unei vânzări la licitaţie publică şi că în baza art. 561 Cod procedură civilă a operat prescripţia extinctivă a dreptului la acţiunea în revendicare a reclamantului[63], trebuie să facă dovada, în acest sens. Sau, pârâtul poate invoca uzucapiunea cu intenţia de a paraliza acţiunea în revendicare a reclamantului[64]- proprietar, caz în care va trebui să dovedească posesia utilă de 30 de ani sau posesia utilă de 10- 20 ani, plus justul titlu[65] (în cazul uzucapiunii prescurtate).

 

b) Dificultăţi în proba dreptului de proprietate imobiliară

 

Sarcina reclamantului de a face proba pretenţiilor sale este, uneori, deosebit de dificilă, în această materie, ţinând seama de faptul că dreptul de proprietate imobiliară poate fi dobândit m timp de proprietari diferiţi. Pe de altă parte, nu întotdeauna există suficiente dovezi pentru identificarea precisă a imobilului şi pentru dovada dreptului de proprietate.

De aceea, pentru reclamant ar fi preferabilă situaţia în care a dobândit dreptul de proprietate prin ocupaţiune ori prin uzucapiune, dar în prezent, aceste moduri au o aplicabilitate restrânsă (mai ales dacă ne referim la ocupaţiune). Dar, oricum, acolo unde ele sunt invocate ca temei al dobândirii dreptului de proprietate, certitudinea probei dreptului este asigurată. In cazul uzucapiunii (prescripţiei achizitive), de exemplu, reclamantul face dovada că el a posedat lucrul ce se revendică, în condiţiile prevăzute de lege, pentru dobândirea dreptului de proprietate (posesia de bună credinţă şi justul titlu în cazul uzucapiunii de 10 - 20 de ani şi posesia - chiar de rea credinţă - în cazul uzucapiunii de 30 de ani). Dacă este invocată ocupaţiunea, reclamantul trebuie sâ facă dovada că el a intrat în posesia lucrului care înainte nu aparţinea nimănui, dobândindu-1 pe această cale.

În literatura de specialitate s-a subliniat că dificultăţile întâmpinate m proba dreptului de proprietate, au explicaţii variate:

• sunt numeroase cazurile în care (mai ales în trecut) nu s-au redactat înscrisuri doveditoare ale transmiterii dreptului de proprietate asupra unui imobil;
• nu în puţine cazuri înscrisurile întocmite nu sunt însoţite de planuri topografice pentru o uşoară identificare şi delimitare a bunului imobil dobândit;
• trecerea dreptului de proprietate de la o persoană la alta ridică, de asemenea, numeroase dificultăţi. Teoretic, orice înscris prezentat pentru dovada dreptului de proprietate, ar trebui completat cu dovada că cel de la care emană este adevăratul proprietar. Dacă acesta a dobândit, la rândul său, dreptul de proprietate de la o altă persoană ar trebui dovedit titlul valabil sub care şi aceasta a deţinut bunul. Cu alte cuvinte, ar trebui făcută dovada că toţi cei care au deţinut anterior bunul au avut un titlu valabil, ca bază a dreptului lor. Este o dovadă imposibil de făcut, de aceea, cu justificat temei a fost denumită “probatio diabolica”.
• anumite dificultăţi pot proveni şi din principiul relativităţii efectelor actului juridic translativ de proprietate[66]. De aceea, dacă reclamantul prezintă, pârâtului posesor înscrisul constatator al actului translativ de proprietate, pârâtul va putea să-i răspundă că acel act nu este opozabil. Dacă un soţ transmite proprietatea unui imobil (bun comun) fără a avea consimţământul expres al celuilalt soţ (art. 35 din Codul familiei) şi dobânditorul crezându-se proprietar introduce o acţiune în revendicare, soţul ce nu şi-a exprimat consimţământul va putea invoca inopozabilitatea actului.
• numeroase dificultăţi privind regimul probator al revendicării s-au evidenţiat în punerea în practică a dispoziţiilor Legii fondului funciar nr. 18/1991. în practica judiciară s-au întâlnit situaţii când ambele părţi (atât reclamantul, cât şi pârâtul) au asupra aceluiaşi teren titluri emise în condiţiile legii de mai sus, fiind şi puşi în posesiune de către Comisiile de aplicare a Legii fondului funciar. In asemenea cazuri se creează situaţii juridice identice în favoarea ambelor părţi, caracterizate prin opozabilitate reciprocă[67]. Aceasta înseamnă că, până la urmă, ele îşi anulează valoarea de probă sau titlu de dobândire a proprietăţii.

Frecvent s-au întâlnit situaţii când reclamantul îşi sprijină pretenţia pe adeverinţa de proprietate. S-a ridicat, de aceea, problema admisibilităţii acţiunii m revendicare imobiliară, când nu s-au eliberat titluri ci numai adeverinţe de proprietate[68]. Cum vom arăta, în paginile viitoare, soluţiile practicii judiciare sunt controversate sub acest aspect. De asemenea, se constată în practica judiciară hotărâri de validare a Comisiei judeţene, emise în baza art. 11 alin. 4 din Legea fondului funciar, care sunt contradictorii (deşi privesc acelaşi teren). Sau există contradicţie între hotărârea de validare a Comisiei judeţene şi titlul de proprietate emis în baza acesteia.

Confruntată cu aceste dificultăţi, jurisprudenţa susţinută energic şi de literatura de specialitate a propus unele soluţii pentru situaţiile în care reclamantul, în revendicare, nu va reuşi să facă dovada absolută, deplină, a dreptului său de proprietate. Un asemenea reclamant va avea câştig de cauză dacă va crea în favoarea sa probabilitatea că dreptul revendicat îi aparţine. în general, instanţele se ghidează, în pronunţarea unor soluţii m această materie, după următoarele reguli:

dovada dreptului de proprietate se face prin titluri, adică prin orice acte juridice prin care se recunoaşte existenţa dreptului de proprietate, indiferent dacă acele acte sunt translative sau declarative de proprietate;

titlul de proprietate invocat şi dovedit poate fi folosit m interesul ambelor părţi (devine comun acestora). titlul de proprietate este opozabil “erga omnes”, datorită caracterului de opozabilitate generală (absolută) a dreptului de proprietate;

posesia cea mai bine caracterizată este determinantă. Aplicarea în practică a acestor reguli a condus la conturarea a trei situaţii:

• când se produce dovada absolută a dreptului de proprietate;
• când se produce dovada relativă a dreptului de proprietate;
• când are loc opozabilitatea între părţi a transferurilor imobiliare.

 

c) Dovada absolută a dreptului de proprietate

Pentru considerente ce decurg din nevoia stabilităţii şi securităţii proprietăţii imobiliare, legiuitorul a acordat unor fapte, semnificaţia de fapte generatoare ale acestui drept. Este vorba de: ocupaţiune, accesiune şi uzucapiune.

Întrucât asupra acestor fapte ne vom opri pe larg în capitolul afectat modurilor de dobândire a dreptului de proprietate, ne mărginim să subliniem, aici, că în cazurile menţionate, proprietatea îşi realizează o existenţă nouă (necondiţionată şi neafectată de situaţia anterioară) consolidată şi de sine stătătoare, pe care nici o contestare din partea unui terţ sau chiar a vechiului proprietar, nu o mai poate răsturna. Proba acestor fapte echivalează cu o dovadă absolută a proprietăţii, irefragrabilă, opozabilă “erga omnes”.

 

d) Dovada relativă a dreptului de proprietate

Dovada dreptului de proprietate îmbracă un caracter relativ atunci când revendicantul nu poate produce dovezile complete în susţinerea pretenţiilor sale. Şi dacă nici dovada absolută a dreptului de proprietate fundamentat pe: accesiune, uzucapiune, ocupaţiune nu o poate face, teoretic, acţiunea lui ar trebui respinsă (din lipsă de probe).

Confruntate cu asemenea situaţii, doctrina juridică şi practica din acest  domeniu  au  apreciat  că  soluţia respingerii  acţiunii revendicantului este inechitabilă şi nejuridică. Este inechitabilă pentru că nu poate fi imputabilă revendicantului împrejurarea că titlul său de proprietate, făcut cu nerespectarea cerinţelor legale, nu este de natură să satisfacă pe deplin, sarcina sa probatorie. Este şi nejuridică întrucât, insuficienţa probatorie a titlului se bazează pe o trăsătură caracteristică (fundamentală) a dreptului de proprietate, de a se manifesta printr-un raport direct cu lucrul, imposibil de materializat printr-o probă preconstituită.

In felul acesta s-a creat un sistem jurisprudenţial susţinut puternic şi de literatura de specialitate, care admis proba dreptului de proprietate prin prezumţii. Elementele principale pe care se sprijină acest sistem probator sunt: titlurile şi posesia.

 

·         Titlurile

Privit ca un simplu fapt generator de prezumţii, titlul capătă, în cadrul revendicării, o fizionomie şi o semnificaţie aparte. El desemnează orice act prin care se recunoaşte existenţa dreptului de proprietate, fie el translativ sau numai declarativ de proprietate. Printr-un titlu translativ de proprietate (cum ar fi titlul în baza căruia operează o vânzare, donaţie, schimb) se creează un drept în patrimoniul dobânditorului, pe când printr-un titlu declarativ de proprietate se recunoaşte numai un drept anterior, cum ar fi: o hotărâre judecătorească, un act de partaj, o tranzacţie.

În practica judiciară[69] s-a pus problema dacă invocarea unui titlu de către o altă persoană decât cea cu care o parte se află în conflict poate fi reţinută de instanţă (având în vedere că ar putea fi interpretată ca o abatere de la principiul relativităţii efectelor actelor juridice). Practica judecătorească a răspuns afirmativ acestei chestiuni, întrucât opunerea unui titlu de proprietate adversarului de câtre orice persoană nu pune în discuţie caracterul absolut al titlului, ci susţine numai prezumţia de proprietate ce rezultă din existenţa titlului. Este adevărat că cel căruia i se opune titlul ar putea răsturna prezumţia invocând o prezumţie contrară şi mai puternică, cum ar fi cea întemeiată pe un titlu anterior celui al adversarului.

Titlurile prezentate în instanţă odată cu cererea de chemare în judecată devin comune, în sensul că fiecare parte se poate servi de ele, iar completul de judecată, pe baza titlurilor prezentate de către o parte, poate să constate existenţa unui drept pentru partea adversă.

Anumite particularităţi[70] îmbracă, sub aspectul în discuţie, “titlurile” eliberate în baza Legii fondului funciar nr. 18/1991. Potrivit art. 8 alin. 3 din legea amintită, stabilirea dreptului de proprietate se face prin eliberare a unui titlu de proprietate. Acest titlu se emite de către Comisia judeţeană de aplicare a Legii fondului funciar[71]. Fiind o formă principală de activitate în sfera de acţiune a puterii executive, săvârşit în realizarea legii (unilateral, dar la cerere), un asemenea titlu are forţă obligatorie şi executorie[72]. El este, fără îndoială, un act administrativ individual[73], în principiu revocabil sau anulabil, dar numai pentru motive de nelegalitate (necompetenţă, încălcarea unui drept subiectiv al unei alte persoane sau emiterea lui în condiţii de fraudă). Incontestabil, un asemenea titlu reprezintă suportul probator al acţiunii m revendicare al titularului său, împotriva deţinătorului neproprietar. Asupra acestui aspect, în unanimitate, literatura şi practica au căzut de acord. Problema care a generat unele controverse este aceea a admisibilităţii acţiunii imobiliare în cazul în care nu s-au eliberat titluri, ci numai adeverinţe de proprietate (ce se eliberează de Comisiile comunale, în baza hotărârilor Comisiilor judeţene sau de judecătorie).

Într-o primă opinie, motivându-se că “eliberarea titlurilor se profilează a fi o acţiune de durată mare[74]“, se apreciază că “cel puţin în cazul intravilanelor neocupate de construcţiile altuia, în cazul când terenul se poate identifica cu exactitate în baza procesului verbal de punere în posesie a comisiei şi a expertizei topografice, acţiunile în revendicare ar fi admisibile[75]“. Soluţia propusă este criticată pe motiv că adeverinţa de proprietate excede condiţiilor stabilite prin Legea fondului funciar. “Cum acţiunea m revendicare imobiliară este, prin finalitatea ei, o acţiune de protecţie a dreptului de proprietate imobiliară, admiterea ei este condiţionată de existenţa dreptului de proprietate stabilit în condiţii legale, adică prin titlu de proprietate[76]“. 0 soluţie contrară ar conduce la concluzia că instanţa de revendicare se poate substitui organelor de eliberare a titlurilor de proprietate (prevăzute de Legea nr. 18/1991), prin a constitui sau reconstitui pe baza adeverinţei de proprietate, un drept de proprietate, ceea ce este nejuridic şi inadmisibil[77]“.

Dominantă în literatură şi practică este această din urmă teză pe care o considerăm întemeiată, întrucât adeverinţa de proprietate “nu valorează şi nu ţine locul titlului de proprietate”[78] .

Aşa cum s-a subliniat, în repetate rânduri în literatura de specialitate, “adeverinţele de punere în posesie reprezintă o operaţie prealabilă eliberării titlului, care i-ar putea permite posesorului apărarea acestei situaţii de fapt, adică a posesiei”[79].

·         Posesia

Posesia este un al doilea element, care în practica judiciară reprezintă sursa unei prezumţii de proprietate[80]. Art. 1854 Cod civil prevede, în acest sens, că “posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, desigur, dacă nu se dovedeşte că el a început a poseda pentru altul”. Deci, sarcina dovedirii precarităţii revine celui care invocă precaritatea posesiei. Putem vorbi, aşadar, de o protecţie juridică a posesiei (posesorul având anumite drepturi m simpla sa calitate e posesor), explicată prin aceea că, de cele mai multe ori, posesia este exerciţiul practic al unui drept real, astfel că prin ocrotirea posesiei se realizează însăşi apărarea dreptului real[81]. Pe de altă parte, atunci când posesia nu este manifestarea exterioară a dreptului real asupra lucrului (posesorul şi proprietarul fiind persoane diferite), la baza despărţirii posesiei de dreptul real asupra lucrului se află neglijenţa titularului dreptului real care creează o aparenţă de drept în favoarea altei persoane (adică a posesorului)[82].

Nu trebuie confundat însă dreptul posesorului rezultat din protecţia juridică a posesiei cu dreptul de a poseda, care aparţine proprietarului sau titularului unui alt drept real. Posesorul de fapt posedă, fără a avea dreptul de a poseda, iar din acest fapt rezultă unele drepturi în favoarea posesorului, care sunt consecinţe juridice ale posesiei şi nu consecinţe ale dreptului de a poseda. Numai proprietarul sau titularul unui alt drept real are dreptul de a poseda[83].

De cele mai multe ori posesia este asociată cu titlul în dovedirea dreptului de proprietate. Sunt, însă şi cazuri când posesia poate fi admisă ca singur element de probă în dovedirea dreptului de proprietate (cum ar fi cazul prescripţiei achizitive de 30 de ani).

Pentru a produce efecte juridice posesia trebuie să îndeplinească două elemente: elementul material (corpus), constând în actele materiale de deţinere şi de folosire a lucrului şi elementul intenţional (animus) , constând în voinţa de a exercita asupra lucrului atributele corespunzătoare dreptului de proprietate sau ale altui drept real. Altfel  spus, se cere voinţa de a poseda pentru sine iar nu pentru altul (animus rem sibi habendi).

Pe lângă cele două elemente, o posesie utilă mai presupune şi îndeplinirea unor condiţii (calităţi) precizate de art. 1847 Cod civil, şi anume: continuitatea, neîntreruperea, netulburarea, caracterul public şi sub nume de proprietar al posesiei. Pe cale de consecinţă, viciile posesiei sunt: discontinuitatea, violenţa, clandestinitatea, precaritatea. Precaritatea este mai mult decât un viciu al posesiei[84], deoarece presupune lipsa elementului subiectiv, (intenţional) al posesiei, ceea ce înseamnă lipsa însăşi a posesiei, ci nu numai un simplu viciu al acesteia. De aceea, trebuie făcută distincţie între posesia utilă şi detenţia precară. Dacă posesia presupune intenţia posesorului de a se comporta ca proprietar şi de a o exercita pentru sine, detenţia presupune numai puterea materială asupra lucrului (deţinerea) fără intenţia de a poseda pentru sine, sub nume de proprietar.

În lumina prezumţiilor prezentate mai sus, în jurisprudenţa şi doctrina dreptului civil s-au cristalizat câteva reguli utile pentru soluţionarea acţiunilor în revendicare. Ele sunt aplicabile în următoarele situaţii:

1. Ipoteza când ambele părţi au înscrisuri

În situaţia în care atât reclamantul cât şi pârâtul au titluri scrise privind dreptul de proprietate asupra bunului ce formează obiectul acţiunii în revendicare, două ipoteze sunt posibile, cu finalităţi diferite:

• Înscrisurile provin de la acelaşi autor;
• Înscrisurile provin de la autori diferiţi.
• Dacă înscrisurile provin de la acelaşi autor[85], în practică s-au impus următoarele soluţii: are câştig de cauză cel care a transcris mai întâi, deoarece prin transcriere actul devine opozabil celor care au dobândit ulterior, după principiul latin: “qui prior tempore, potior jure”. Dacă nici una din părţi nu a făcut transcrierea, câştigă cel al cărui titlu are data mai veche. Dacă ambele titluri sunt testamente, se va da câştig de cauză părţii al cărui testament este mai recent. Soluţia este inversă decât în situaţiile de mai sus şi se justifică prin regula ce guvernează succesiunea testamentară: ultimul testament revocă testamentele anterioare[86]. Spre deosebire de actele juridice între vii, testamentul apare ca un proiect care va deveni definitiv abia în momentul încetării din viaţa a autorului său (deci este esenţialmente revocabil).
• Dacă înscrisurile provin de la autori diferiţi, instanţa adoptă, de regulă, următoarele soluţii: are câştig de cauză actualul posesor, adică pârâtul care este în posesia lucrului (“im pari causa melior est causa possidendis”); câştigă cel care are titlul cu data mai veche; se compară titlurile pe care cele două părţi şi le opun reciproc, având câştig de cauză partea al cărei drept de proprietate este mai bine conturat şi, deci, preferabil, prin comparaţie, în momentul transmiterii. Desigur, în practică, pentru adoptarea unei soluţii echitabile, rezonabile, s-a pus problema criteriilor în funcţie de care un titlu este considerat preferabil celuilalt. S-a propus, ca o primă soluţie verificarea autorilor de la care cele două părţi au dobândit imobilul, fiind acceptat autorul al cărui titlu este preferabil[87]. Altfel spus, se verifică dacă transmisiunea de la autor la partea în litigiu este sau nu valabilă (este o aplicaţie a dictonului latin potrivit căruia: “nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet”). Dar verificarea este, de cele mai multe ori, anevoioasă, chiar imposibilă uneori, astfel că reclamantul care pretinde că titlul său este preferabil nu va avea mari dificultăţi de probă. Dacă el sau partea adversă care invocă titlul, nu va putea face dovada, în acest sens, se aplică fie regula după care, câştigă pârâtul ca având posesia lucrului, fie regula celei mai vechi date a titlului. Deşi nu s-a realizat un punct de vedere unitar cu privire la soluţia ce ar trebui adoptată, atât în jurisprudenţa română, cât şi în cea franceză[88], dominantă este părerea că trebuie să se ţină seama de titlu cel mai vechi. Nu este însă părăsită nici cealaltă orientare, de a acorda prioritate părţii care a primit bunul de la adevăratul proprietar.

1. Ipoteza când numai o parte are titlu

Dacă numai una din părţi are titlul privind dreptul de proprietate asupra bunului revendicat şi aceasta este partea pârâtă, ea va avea câştig de cauză. Acţiunea reclamantului urmează a se respinge.

Dacă titlul este invocat de reclamant, acesta va avea câştig de cauză numai în măsura în care îndeplineşte două condiţii: titlul să emane de la un terţ (nu de la el însuşi); iar data titlului să fie anterioară posesiei pârâtului[89] (şi să fie o dată certă).

1. Ipoteza când nici o parte nu are titlu

Dacă nici una din părţi nu poate invoca un titlu şi nici dobândirea dreptului de proprietate prin: uzucapiune, accesiune, ocupaţiune, o situaţie mai favorabilă o are posesorul (actual) împotriva căruia se exercită acţiunea în revendicare. Deci fiind în posesia bunului imobil, el va fi reţinut în continuare, în această stare.

 

 

4. Acţiunea în revendicare a bunurilor mobile

 

4.1. Posesia mobiliară de bună credinţă valorează titlu de proprietate

 

            Exerciţiul acţiunii în revendicare a bunurilor mobile este supus unui regim juridic distinct de cel privind bunurile imobile. Dacă posesorul unui imobil (pârât în acţiunea în revendicare) este apărat doar de o prezumţie simplă de proprietate împotriva căreia se poate face dovada contrară, posesorul unui bun mobil se bucură de o prezumţie absolută de proprietate (juris et de jure)[90]. Această prezumţie este consacrată de art. 1909 Cod civil care prevede că “Lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunilor, fără să fie trebuinţă de vreo curgere de timp”. Aliniatul 2 al art. 1909 Cod civil adaugă că “cel ce a pierdut sau cel căruia i s-a furat un lucru, are posibilitatea să-l revendice în timp de 3 ani, socotiţi din ziua în care l-a pierdut sau i s-a furat, de la cel la care-l găseşte, acesta din urmă având recurs împotriva celui de la care-l are”.

            Dispoziţiile art. 1909, al. 1, Cod Civil sunt susceptibile de unele critici. Din punct de vedere juridic, termenul de “prescripţie” sugerează scurgerea unei perioade de timp. Ori, în cazul de faţă, simpla posesie este suficientă pentru a dobândi proprietatea asupra unui bun mobil, fără a fi necesară trecerea unei perioade de timp.

            Pe de altă parte, dacă în materie imobiliară simpla posesie nu valorează titlu de proprietate, în cazul bunurilor mobile posesia este fundamentată. Adevăratul proprietar va putea oricând pretinde posesorului să-i restituie imobilul (dacă nu a operat uzucapiunea), pe când posesorul actual al bunului imobil îşi va păstra bunul pentru că posesia lui are valoare de titlu. Numai că, singură posesia nu este suficientă, ea trebuie să fie însoţită şi de buna credinţă a posesorului[91].

            Regula menţionată mai sus a fost adoptată de legiuitor din considerente de ordin practic. Aşa cum se subliniază în literatura de specialitate, posesia este singurul semn evident al dreptului de proprietate, în materie mobiliară. Este, de asemenea, singurul mod de publicitate al transmisiunilor mobiliare. În cazul înstrăinărilor de bunuri mobile nu se cere întocmirea unui înscris pentru a proba operaţiunea juridică respectivă. Nevoile vieţii practice impun ca aceste bunuri să circule cu rapiditate, fără ca operaţiunile juridice ce asigură acest circuit să fie încorsetate în formalităţi. Chiar şi atunci când se întocmesc anumite înscrisuri (cum ar fi cumpărarea unor lucruri de uz casnic mai importante: mobilă, televizoare, maşini) ele nu au în vedere proba dreptului de proprietate ci de a justifica, de exemplu, perioada de garanţie. Soluţia impusă de art. 1909 al.1 Cod civil se bazează şi pe un criteriu de echitate “Terţul dobânditor a fost de bună credinţă, iar adevăratul proprietar a dat dovadă de rea alegere a persoanei căreia i-a încredinţat lucrul şi trebuie să suporte riscul acestei alegeri”[92].

            Făcând aplicarea prevederilor art. 1909 al.1 Cod civil, jurisprudenţa a decis că “în sistemul nostru de drept, pentru bunurile mobile corporale, posesia creează în favoarea posesorului actual o prezumţie absolută de proprietate împotriva căreia nu este admisă proba contrarie”[93].

            Pentru ca această prezumţie să poată fi opusă este necesar ca în toate cazurile dobânditorul să fi fost de bună credinţă la data când a intrat efectiv în posesia bunului. Existând o prezumţie de proprietate în favoarea posesorului bunurilor mobile, acesta nu va trebui să facă dovada proprietăţii, ci doar proba împrejurării de fapt a posesiei (dovadă mult mai lesne de realizat). Odată făcută această probă revine celuilalt sarcina să-şi dovedească dreptul său de proprietate. Fiind un fapt, posesia poate fi dovedită cu orice mijloc de probă (deci inclusiv cu martori, indiferent de valoarea actului).

            Din cele prezentate rezultă că orice cumpărător de bunuri mobile va deveni proprietar chiar dacă vânzătorul nu era proprietarul lucrului, ci numai un detentor precar: împrumutat, depozitar, creditor gajist.

            Pe de altă parte, dacă s-a cumpărat de la însuşi proprietarul bunului, dar ulterior drepturile acestuia au fost desfiinţate (anulate), dobânditorul nu are de suferit influenţa unor asemenea acte.

           

4.2. Condiţii necesare pentru a apela regula înscrisă în art. 1909 al.1 Cod civil

 

            Posesia terţului dobânditor de bună credinţă trebuie să îndeplinească unele condiţii pentru a se bucura de prezumţia absolută de proprietate.

            Proprietarul să se fi desesizat voluntar de bun, în sensul că l-a încredinţat unei alte persoane în temeiul unui raport juridic cum ar fi: împrumutul, depozitul, garantarea creanţei, locaţiune. În practica judiciară s-a precizat în acest sens că “Posesia de bună credinţă a unui bun mobil valorează titlu de proprietate în toate cazurile în care adevăratul proprietar s-a desesizat voluntar de acest bun, iar detentorul, deşi nu avea calitate de proprietar l-a înstrăinat către un dobânditor de bună credinţă”[94].

            În situaţiile de mai sus, cei care deţin bunul sunt detentori precari (nu posedă bunul pentru ei sub nume de proprietari). De aceea, într-o acţiune în revendicare detentorul precar va trebui să restituie lucrul, fără a beneficia deci de regula cuprinsă în art. 1909 al.1 Cod civil. Nu beneficiază de această regulă nici cel care a găsit lucrul sau l-a furat sau îl posedă în temeiul unor acte de tolereanţă sau familiaritate din partea proprietarului.

            Bunurile cărora se aplică regula menţionată mai sus să aibă natură mobiliară şi aspect corporal[95]. Deci regula înscrisă în art. 1909 al.1 se va aplica ori de câte ori obiectul revendicării îl reprezintă bunuri mobile corporale susceptibile de o deţinere materială, de care adevăratul proprietar s-a desesizat în mod voluntar încredinţându-le unui detentor precar care, la rândul său, le-a înstrăinat prin act juridic unui dobânditor de bună credinţă. Terţul posesor de bună credinţă, prin simpla intrare în posesia bunului devine proprietar. De aceea el va putea revendica bunul de la oricare altă persoană, inclusiv de la fostul proprietar, care prin efectul art. 1909 al.1 Cod civil şi-a pierdut titlul.

            Desigur, fostul proprietar va putea formula o acţiune în despăgubire contra persoanei căreia i-a încredinţat bunul şi care înşelându-l l-a înstrăinat. O asemenea acţiune în daune nu este însă de natură să înlăture dreptul de proprietate al dobânditorului de bună credinţă.

            O serie de bunuri corporale mobiliare sunt exceptate de la regula cuprinsă în art. 1909 al.1 Cod civil, şi anume: bunurile care fac parte din domeniul public sau cele care sunt accesorii ale unui imobil (cum este mobilierul unui apartament care nu devin bunuri imobile prin destinaţie, ci îşi păstrează caracterul de bunuri mobile). Într-o acţiune în revendicare a unui apartament nu s-ar putea invoca natura mobiliară a bunurilor care s-au aflat în acesta, în scopul reţinerii lor de către posesorul de bună credinţă.

            Persoanele care beneficiază de prezumţia înscrisă în art. 1909 al. 1 Cod civil sunt terţii dobânditori de bunuri  de la detentori precari cărora adevăraţii proprietari le-au încredinţat de bună voie lucrurile. Sub acest aspect trebuie reţinut că terţul a dobândit bunul de la un detentor precar şi nu de la adevăratul proprietar. Dacă ar fi dobândit de la adevăratul proprietar, el ar fi dobândit proprietate prin efectul actului juridic încheiat cu acesta (şi nu în baza art. 1909 al.1 Cod civil).

            Posesia trebuie să prezinte anumite calităţi pentru ca regula în discuţie să fie aplicabilă. Condiţiile posesiei sunt:

• posesia să fie reală, adică să existe concomitent şi cumulativ cele două elemente: corpus şi animus în persoana posesorului (altfel spus să nu fie precară)[96];
• să fie utilă, adică să prezinte toate calităţile necesare pentru a fi apărată de lege. Calităţile unei posesii utile sunt prevăzute în art. 1847 Cod civil şi anume: continuitatea, neîntreruperea, netulburarea, caracterul public şi sub nume de proprietar. Articolul menţionat mai sus se referă la calităţile posesiei cerute pentru prescripţia achizitivă (uzucapiunea), dar literatura şi practica admit în unanimitate că aceste calităţi sunt necesare pentru producerea tuturor efectelor juridice ale posesiei (deci inclusiv ale efectelor generate de art. 1909 al.1 Cod civil). Numai că în cazul de faţă problema calităţilor posesiei se pune într-un mod aparte. Continuitate şi caracterul paşnic nu intră în discuţie, pentru că posesia mobiliară nu trebuie să dureze în timp (deci nu trebuie să fie continuă). Şi nici viciul violenţei nu poate fi reţinut câtă vreme posesorul trebuie să fie de bună credinţă. Cu privire la această ultimă calitate, în literatura de specialitate s-a subliniat că “de cele mai multe ori, dar nu în toate cazurile, o posesie viciată de violenţă este totodată o posesie de rea credinţă.[97] Sunt semnalate însă şi unele cazuri în care violenţa nu înlătură buna credinţă a posesorului”[98]. Deci, dintre calităţile posesiei impuse de art. 1847 Cod civil, rămân în discuţie caracterul public şi neechivocitatea. Caracterul public se manifestă atunci când posesorul exercită posesia pe faţă, aşa cum ar exercita-o însuşi proprietarul. Opusul caracterului public este clandestinitatea, când posesorul exercită posesia pe ascuns, astfel că adversarul său nu are posibilitatea să cunoască faptul posesiei. Este un viciu care se întâlneşte mai des în materia bunurilor mobile (şi mai rar în materie de posesie imobiliară). De asemenea, pentru a produce efecte juridice în puterea art. 1909 al.1 Cod civil, posesia trebuie să fie neechivocă (ar fi echivocă, de exemplu când mai multe persoane folosesc în comun anumite bunuri);
• posesorul să fie de bună credinţă. Textul art. 1909 al.1 Cod civil nu reglementează expres această condiţie, dar ea se subînţelege. Cât timp posesorul cunoştea că transmiţătorul nu era proprietarul bunului sau avea bănuieli că n-ar fi, el nu va beneficia de prezumţia de proprietate. Până la proba contrarie, buna credinţă a posesorului se prezumă[99] (bona fides presumtur). Buna credinţă trebuia să existe în momentul intrării efective în posesie, pentru că în acest moment posesorul a devenit proprietar. Faptul că ulterior terţul posesor şi-a dat seama că a dobândit de la un neproprietar (non dominus) nu au influenţă pentru aplicarea art. 1909 al.1 Cod civil

 

4.3 Ipoteza posesorului actual de bună credinţă

 

            Art. 1909 al.1 din Codul civil nu se aplică în cazul acţiunii în revendicare a adevăratului proprietar împotriva aceluia care a cunoscut că nu a dobândit de la adevăratul proprietar. Deci, posesia de rea credinţă nu are valoarea unui titlu de proprietate. Este posesor de rea credinţă terţul care cunoştea că faptul că a dobândit bunul de la un non dominus. Posesor de rea credinţă este şi hoţul şi găsitorul. În privinţa acestora din urmă art. 1909 al.2 prevede că “cel ce a pierdut sau cel căruia i s-a furat un lucru poate să-l revendice în curs de trei ani, din ziua când l-a pierdut sau când i s-a furat, de la cel care-l găseşte, rămânând acestuia recurs contra celui de la care îl are”.

            Alineatul 2 al art. 1909 Cod civil înlătură regula cuprinsă în al. 1 al aceluiaşi articol, în privinţa bunurilor furate sau pierdute. Codul penal se referă expres la furt (tâlhărie, piraterie), aşa că nu intră sub incidenţa art. 1909 al.2 din Codul civil, bunurile care au ieşit din patrimoniul proprietarului prin intermediul altor infracţiuni (cum ar fi înşelăciunea sau abuzul de încredere, gestiune frauduloasă).

            Aplicarea în practica judiciară a acestui alineat nu este lipsită de unele dificultăţi, de aceea se impun unele precizări şi distincţii:

• 1909 al.2 vizează orice terţ dobânditor de bună credinţă care a dobândit bunul de la hoţ sau de la găsitor. Textul menţionat nu se aplică dacă bunul este la hoţ, la găsitor sau al un alt dobânditor de rea credinţă. De la aceştia din urmă adevăratul proprietar poate revendica oricând bunul (nu numai în termenul de 3 ani indicat de art. 1909 al.2 Cod civil) pentru că acţiunea în revendicare este imprescriptibilă[100];
• Acţiunea în revendicare formulată în condiţiile art. 1909 al.2 va putea fi îndreptată împotriva oricărui terţ dobânditor de bună credinţă, indiferent de modalitatea prin care a achiziţionat bunul (schimb, vânzare, donaţie);
• Pentru revendicarea bunului, proprietarul va trebui să facă dovada că a fost posesorul lucrului şi că acesta a ieşit din patrimoniul său fără voia lui (prin furt sau pierdere din neglijenţă sau forţă majoră). Va trebui, de asemenea să dovedească împrejurarea că bunul revendicat este identic cu cel furat sau găsit. În privinţa furtului, de exemplu, proprietarul va trebui să dovedească infracţiunea nu şi autorul acesteia. Nu este cazul ca furtul să fi fost constatat printr-o hotărâre judecătorească sau să fi efectuat în prealabil urmărirea penală;
• Dacă bunul furat sau găsit a făcut obiectul unor vânzări succesive, acţiunea în revendicare va fi îndreptată împotriva posesorului actual al bunului;
• Mai trebuie adăugat că proprietarul care îşi revendică bunul de la posesorul nelegitim nu are obligaţia de a plăti acestuia contravaloarea bunului revendicat, chiar dacă ar dovedi că a cumpărat acel bun şi a plătit preţul. Aşa cum prevede şi al. 2 al art. 1909 posesorul nelegitim are o acţiune personală împotriva celui de la care şi-a procurat bunul, pentru a se despăgubi;
• De la regula după care proprietarul care îşi revendică bunul în condiţiile
  1909 al.2 Cod civil, nu trebuie să restituie contravaloarea lucrului celui de la care-l revendică, există o excepţie consacrată de art. 1910 Cod civil. Ea se referă la terţul dobânditor de bună credinţă, care a dobândit bunul în anumite condiţii.

 

4.4 Protecţia terţului dobânditor de bună credinţă în condiţiile art. 1910 Cod civil

 

            Aşa cum arătam în cele ce au precedat, art. 1910 Cod civil vizează o situaţie specială, aceea în care terţul dobânditor de bună credinţă a achiziţionat lucrul furat sau pierdut de la un loc public, unde asemenea operaţii se fac obişnuit şi curent. “Dacă posesorul actual al lucrului furat sau pierdut l-a cumpărat la bâlci sau la târg, la o vindere publică, sau de la un neguţător care vinde asemenea lucruri, proprietarul originar nu poate să ia lucrul înapoi, decât întorcând posesorului preţul ce l-a costat”. Soluţia oferită de art. 1910 Cod civil este una de protecţie[101] a terţului dobânditor de bună credinţă, care este ocrotit prin prezumţia bunei sale credinţe în condiţiile arătate mai sus. Dacă n-ar opera o asemenea prezumţie “circulaţia liberă a bunurilor între oameni ar fi grav periclitată”[102].

            Aşa fiind, nu va putea invoca prezumţia bunei credinţe (şi deci nu va putea beneficia de dispoziţiile art. 1910 Cod civil) cel ce a dobândit bunul mobil de la un necunoscut, în împrejurări obscure.

            Deşi art. 1910 se referă expres la restituirea preţului, doctrina şi practica judiciară apreciază că în prezent, datorită creşterii ratei inflaţiei, restituirea numai a preţului achitat este insuficientă. De aceea se va restitui acea sumă care să-i permită dobânditorului să-şi procure acel bun. Dar nu proprietarul va trebui să suporte diferenţa ci autorul furtului sau cel care a găsit lucrul.

            În acţiunea în despăgubire, pe care proprietarul o are contra hoţului sau găsitorului lucrului, va pretinde preţul plătit de dobânditor plus diferenţa menţionată mai sus.

 

Natura termenului de 3 ani

            Natura termenului de trei ani prevăzut de art. 1909 al.2 Cod civil a generat unele controverse în doctrina şi practica juridică. Unii autori[103] din trecut apreciază că acesta este un termen de “prescripţie”, fără a face menţiunea asupra felului acesteia. Alţi autori[104]precizează că este un termen de prescripţie extinctivă. În doctrina juridică actuală[105] se argumentează că termenul de trei ani nu poate fi un termen de prescripţie achizitivă şi extinctivă. Ca să fie un termen de prescripţie achizitivă ar trebui ca terţul dobânditor să fi exercitat posesia timp de trei ani. Acest termen se calculează din momentul furtului sau pierderii, deci din momentul intrării în posesie. Şi nici un termen de prescripţie extinctivă nu poate fi, deoarece este posibil ca dobândirea de către terţ să aibă loc după trei ani de la pierdere sau distrugere. Literatura şi practica actuală s-a fixat, deci, în sensul că termenul prevăzut de art. 1909 al.2 Cod civil nu poate fi decât un termen de decădere. Este un punct de vedere susţinut şi de unii autori din trecut, ca şi de literatura şi practica franceză[106]. Dacă acţiunea în revendicare nu se introduce înăuntrul acestui termen, se pierde însuşi dreptul de proprietate al revendicantului.

 

4.5 Ipoteza terţului dobânditor de rea credinţă

 

            După cum arătam, posesia de rea credinţă nu valorează titlu de proprietate. De aceea este admisibilă acţiunea în revendicare a adevăratului proprietar contra posesorului de rea credinţă. Problema specială care se pune în acest caz este aceea a termenului în care o asemenea acţiune poate fi valorificată. Termenul de trei ani la care ne-am referit mai sus, este un termen de decădere care operează în ipoteza că bunul furat, pierdut, a intrat în mâinile unui terţ posesor de bună credinţă. Acţiunea adevăratului proprietar contra celui de rea credinţă, ce cunoştea că nu a dobândit lucrul de la adevăratul proprietar (hoţul, găsitorul sau alt terţ de rea credinţă) este imprescriptibilă. În sprijinul acestei idei, în literatura de specialitate se invocă perfectibilitatea dreptului de proprietate (indiferent că obiectul acestuia îl reprezintă un bun imobil sau mobil) care se transmite şi acţiunii în revendicare. Soluţia de mai sus nu prezintă însă un caracter unitar. Există autori care, în lipsa unui termen special fixat de Codul civil, apreciază că ar urma să se aplice termenul general de prescripţie a acţiunilor reale (30 de ani, prevăzut de art. 1890 Cod civil)[107].

            Dominantă în literatură şi practică[108] este însă opinia ce sprijină caracterul imprescriptibil al acţiunii în revendicare mobiliară îndreptată contra posesorului de rea credinţă.

            Din cele prezentate în acest capitol rezultă că datorită modului în care este reglementată dovada proprietăţii mobiliare (simpla posesie de bună credinţă valorează titlu de proprietate) rezultă că revendicarea bunurilor mobile este mult îngrădită.

 

5. Efectele acţiunii în revendicare

 

            În cazul respingerii acţiunii în revendicare pârâtul posesor al bunului va continua să deţină bunul, astfel încât acţiunea în revendicare nu va produce nici un efect. Iar dacă acţiunea în revendicare a fost admisă, se va recunoaşte dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunului revendicat.

            Deci, cel mai important efect al hotărârii judecătoreşti prin care a fost admisă acţiunea în revendicare îl constituie recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamantului. O asemenea hotărâre nu are efect constitutiv de drept, deoarece nu dă naştere la un drept de proprietate. Acest drept există şi doar este recunoscut de către instanţă. În mod constant instanţa noastră supremă s-a exprimat în sensul că “acţiunea în revendicare are ca scop recunoaşterea dreptului de proprietate asupra bunului şi readucerea lui  în patrimoniul reclamantului”[109].

            Hotărârea pronunţată de instanţă produce efecte cu privire la: restituirea lucrului, restituirea fructelor, acoperirea cheltuielilor făcute de posesorul pârât cu lucrul pe care îl restituie.

 

5.1. Restituirea lucrului

           

Dacă acţiunea în revendicare a fost admisă, pârâtul va fi obligat la restituirea lucrului asupra căruia s-a purtat judecată, pentru că numai astfel se realizează restabilirea dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului de care a fost ilegal deposedat. Pe lângă obligaţia de restituire a lucrului, pârâtului îi revine obligaţia de a se abţine pe viitor de la orice fapte de natură a stânjeni exerciţiul normal al dreptului de proprietate.

            Restituirea lucrului va avea loc în natură şi liber de orice sarcini care cu care ar fi fost grevat de posesor. Se restituie de asemenea toate accesoriile bunului imobil posedat de pârât.

            Este posibil ca în timp ce se afla la pârât bunul să fi pierit dintr-un caz de forţă majoră sau caz fortuit. Dacă pârâtul posesor este de bună credinţă, el nu va fi obligat la restituirea bunului sau la despăgubire, fiind lipsit de relevanţă că pierirea a avut loc înainte sau în timpul soluţionării acţiunii în revendicare. Dacă pârâtul a fost de rea credinţă, el va răspunde faţă de reclamant indiferent dacă bunul a pierit din caz fortuit sau forţă majoră. Excepţie face situaţia în care pârâtul face dovada că bunul ar fi pierit şi dacă s-ar fi aflat la reclamant.

            Dacă bunul a fost dobândit de un terţ de bună credinţă (prin uzucapiune, de exemplu) sau a fost expropriat, restituirea se va face prin echivalent (printr-o despăgubire sau prin restituirea indemnizaţiei de expropriere). În cazul în care pierirea bunului se produce sau este descoperită după pronunţarea hotărârii şi rămânerea ei definitivă, se va putea cere revizuirea[110]ei, pentru a se stabili valoarea despăgubirilor.

 

5.2. Restituirea fructelor

 

            Restituirea fructelor apare ca un efect secundar al efectului principal menţionat mai sus, indiferent dacă posesorul pârât este de bună sau rea credinţă.

            Dacă posesorul a fost de bună credinţă[111] până la data introducerii acţiunii în revendicare, fructele se cuvin acestuia. Dacă punerea în întârziere a avut loc anterior introducerii acţiunii în revendicare, printr-o altă modalitate, atunci el va păstra fructele culese până în acest moment. Pentru ca posesorul să fie îndreptăţit a reţine fructele, pe lângă condiţia bunei credinţe se cere îndeplinită şi condiţia ca fructele să fi fost percepute. Această percepere trebuie să fie făcută în mod normal, adică în momentul ajungerii lor la maturitate (pentru fructele naturale şi industriale) sau în momentul scadenţei lor (dacă este vorba de fructe civile). Deci, fructele percepute sau culese cu anticipaţie trebuie restituite (cum ar fi cazul posesorului care încasează cu anticipaţie chiria imobilului posedat). După punerea în întârziere (sau după introducerea acţiunii în revendicare) fructele se cuvin proprietarului reclamant[112]. Aceasta întrucât se consideră că buna credinţă a posesorului a încetat odată cu introducerea acţiunii în revendicare (sau cu punerea în întârziere pe altă cale).

            În cazul în care posesorul - pârât a fost de rea credinţă, el este obligat să restituie “toate fructele lucrului, percepute sau nepercepute, ori valoarea lor, dacă le-a consumat”[113]. Deci, va restitui fructele din momentul în care a intrat în posesia bunului, indiferent dacă au fost sau nu consumate, iar în unele cazuri chiar dacă posesorul a neglijat să le culeagă. Dacă restituirea fructelor nu mai este posibilă (pentru că au fost consumate de exemplu, sau au pierit din culpa posesorului) el va restitui valoarea lor. Proprietarul va trebui să suporte însă cheltuielile necesare pentru obţinerea fructelor (art. 484 Cod civil).

 

5.3 Restituirea cheltuielilor făcute de posesor

 

            Cheltuielile făcute de posesor cu lucrul pe care îl restituie pot fi necesare şi utile sau voluptorii (de simplă plăcere).

            În cadrul acţiunii în revendicare, pârâtul poate cere obligarea reclamantului la plata cheltuielilor necesare şi utile făcute cu lucrul aflat în posesia sa.

            Cheltuielile necesare, care s-au impus pentru conservarea lucrului pot fi pretinse atât de posesorul de bună credinţă, cât şi de cel de rea credinţă, căci acestea ar fi fost făcute şi de proprietar pentru conservarea lucrului.

            Cheltuielile utile (sau ameliorante) chiar dacă nu sunt necesare, sunt de folos pentru că sporesc valoarea lucrului. Au deci drept la restituirea lor atât posesorul de bună credinţă, cât şi cel de rea credinţă.

            Restituirea se va face însă în limitele sporului de valoare realizat de lucru, la momentul restituirii[114]. În practica instanţei noastre supreme s-a decis în acest sens că “în cazul restituirii unui lucru, proprietarul (în lipsă de convenţie contrară) trebuie să despăgubească pe posesor chiar dacă acesta este de rea credinţă, de toate cheltuielile făcute pentru conservarea lucrului sau care au sporit valoarea lui”[115].

            Cheltuielile făcute de posesor pentru plăcerea lui personală şi care nu măresc valoarea lucrului (voluptuari) nu vor putea fi pretinse de către posesor. El va putea însă să ridice lucrările făcute cu aceste cheltuieli, dacă ridicarea este posibilă, fără a deteriora imobilul revendicat. Proprietarul nu va putea fi obligat la restituirea cheltuielilor voluptuarii, indiferent dacă posesorul a fost de bună sau de rea credinţă.

 

5.4 Efectele acţiunii în revendicare cu privire la construcţiile şi plantaţiile efectuate de posesor

 

            În privinţa acestora, raporturile dintre proprietar şi posesor sunt supuse regulilor ce guvernează materia accesiunii şi pe care le-am dezvoltat în capitolul privind modurile de dobândire a dreptului de proprietate.

            Reamintim doar că trebuie făcută distincţie între situaţia posesorului de bună sau de rea credinţă.

            Astfel, dacă posesorul constructor sau plantator a fost de bună credinţă, el nu va putea fi obligat să ridice sau să desfiinţeze construcţiile, plantaţiile sau alte lucrări, ci are dreptul la valoarea materialelor şi a manoperei sau la o sumă egală cu aceea a creşterii valorii fondului. Instanţa noastră supremă s-a exprimat în sensul că “Recolta prinsă de rădăcini aparţine proprietarului fondului, dar în cazul când lucrările agricole au fost făcute de alţii, el are obligaţia să plătească semănătura, aratul şi munca depusă”[116]. În ceea ce priveşte existenţa bunei credinţe (impusă de art. 494 Cod civil) în practica judiciară s-a precizat că ea rezultă exclusiv din existenţa unui act translativ de proprietate ale cărui vicii nu au fost cunoscute de posesor[117].

            Dacă posesorul constructor sau plantator este de rea credinţă, proprietarul terenului are la îndemână două soluţii:

• să păstreze lucrările devenind proprietarul lor în temeiul accesiunii cu o obligaţia de a plăti constructorului valoarea materialelor şi preţul muncii, fără a se lua în considerare sporirea valorii fondului ocazionată de lucrările efectuate;
• să oblige pe constructor să-şi ridice construcţiile pe cheltuiala sa (eventual cu obligaţia de a plăti daune interese pentru prejudiciile suferite de proprietarul terenului).

            În practica judiciară, soluţia neeconomică a desfiinţării construcţiilor sau plantaţiilor este înlocuită ori de câte ori este posibil cu soluţia despăgubirii băneşti a constructorului de rea credinţă. “Dărâmarea construcţiei sau desfiinţarea plantaţiei sunt măsuri extreme care trebuie dispuse numai în cazul în care construcţiile şi plantaţiile aduc grave prejudicii proprietarului terenului”[118]. Şi în practica recentă a instanţelor noastre judecătoreşti este adoptată măsura extremă a ridicării construcţiei. Într-una din deciziile sale, Tribunalul Municipiului Bucureşti a decis că “în cazul în care terenul proprietatea altuia a fost ocupat în mod abuziv şi s-a ridicat pe el o construcţie fără acordul proprietarului, constructorul este de rea credinţă; dacă proprietarul nu doreşte, în acest ultim caz, să o păstreze, poate cere ridicarea construcţiei şi în caz de neconformare să o demoleze pe cheltuiala constructorului”[119].

 

5.5 Dreptul de retenţie şi acţiunea în revendicare

 

            Problema dacă, în cazul de faţă, posesorul se bucură de dreptul de retenţie pentru restituirea cheltuielilor necesare şi utile a declanşat în literatură şi practică puncte de vedere neunitare (controversate chiar). Disputa porneşte de la lipsa unei reglementări exprese a acestui drept în legislaţia civilă. Anumite articole ale codului civil fac posibilă aplicarea acestui drept, dar la cazuri concrete[120]. Deci, legimitatea şi existenţa acestui drept se sprijină pe cazuri de aplicaţie practică reglementate prin diferite texte de lege. De aceea, în prezent, dreptul de retenţie este recunoscut[121] ca o creaţie a literaturii de specialitate şi mai ales a practicii judiciare[122]. Recunoscând acest drept, doctrina judiciară este însă neunitară sub aspectul naturii juridice a dreptului de retenţie. Unii autori apreciază că acest drept  este o simplă excepţie, mijloc de apărare şi de garanţie, deoarece retentorul este lipsit de atributele drepturilor reale (cum sunt atributul de urmărire şi atributul de preferinţă). Stăpânirea, în acest caz, este precară şi conservatorie.

            Majoritatea autorilor, cu care suntem de acord, apreciază că dreptul de retenţie este un drept real de garanţie (cu caracter imperfect). Este un drept real pentru că se sprijină pe bunul aflat în detenţia retentorului, fiind opozabil nu numai debitorilor, ci şi faţă de unele terţe persoane, străine de raportul juridic contractual sau extracontractual care l-a generat.

            Fiind o garanţie pasivă, dreptul de retenţie există şi poate fi executat atâta timp cât creditorul deţine lucrul debitorului (în cazul de faţă, posesorul creditor al cheltuielilor deţine bunul proprietarului). Dacă a pierdut involuntar stăpânirea lucrului, el o poate redobândi pe calea acţiunii în justiţie, la fel ca proprietarul lucrului. din caracterul său de drept real imperfect rezultă că dreptul de retenţie conferă retentorului numai o simplă detenţie precară. Neavând posesia lucrului, nu poate invoca efectele posesiei în favoarea sa, cum ar fi: dobândirea în proprietate a fructelor bunului sau uzucapiunea, dar în schimb poate exercita acţiunile posesorii la fel ca orice detentor precar.

            Dreptul de retenţie are caracter absolut, fiind opozabil tuturor şi indivizibil, având ca obiect întregul bun aflat în detenţia retentorului până la achitarea integrală a datoriei.

            Trebuie să mai adăugăm că există autori care admit dreptul de retenţie, dar numai pentru posesorul de bună credinţă, iar alţii nu-l admit deloc. Printre aceştia din urmă se numără şi autorul D. Alexandresco, după opinia căruia “posesorul, chiar de bună credinţă, nu poate reţine imobilul până la plata cheltuielilor ce-i datorează proprietarul, acest drept fiind excepţional trebuie strict mărginit în limitele legii”[123].

            În literatura şi practica actuală, opinia care s-a impus este că acordarea dreptului de retenţie, în afara cazurilor prevăzute expres de lege este admisibilă dacă se dovedeşte o conexiune materială între lucrul respectiv şi datorie şi dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

• creanţa retentorului să fie certă, lichidă, exigibilă;
• dreptul de retenţie să fie invocat faţă de proprietarul exclusiv şi actual al bunului respectiv;
• lucrul respectiv să fie un bun corporal imobil aflat în stăpânirea retentorului.

            Dacă aceste condiţii sunt întrunite, acordarea dreptului de retenţie trebuie să opereze ca o regulă cu caracter general. “Dreptul de retenţie nu este o simplă favoare pe care instanţele să o acorde de la caz la caz, prin apreciere. Dimpotrivă, el este un drept recunoscut tuturor creditorilor ale căror creanţe s-au născut în legătură cu bunuri supuse restituirii. La cererea părţii interesate, instanţa constată acest drept şi îl recunoaşte, în fapt, ca o garanţie a realizării prin plată a acelor creanţe. Prin urmare, de vreme ce s-a stabilit existenţa unei c-reanţe substanţiale în legătură cu imobilul în litigiu, dreptul de retenţie trebuie constatat la cerere”[124].

 

 

[1] În doctrina constituţională din România, dreptul de proprietate a fost încadrat în categoria drepturilor şi libertăţilor care ocrotesc opţiunile persoanei în viaţa ei şi viaţa socială. Vezi în acest sens I. Muraru, “Drept constituţional şi instituţii politice”, vol.I, Ed. Procardia, Buc., 1993, pag.227 – 279; I. Delenu, “Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria generală”, vol.I, Buc., 1991, pag.86 – 87.

[2] În art1, alin.1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană privind drepturile omului se prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale, fiind posibilă expropierea pentru cauză de utilitate publică. România a aderat la Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului (adoptată în 1950) şi implicit la: Primul Protocol adiţional al Convenţiei (adoptat la Paris în 1952) prin Legea nr.30/1994, publicată în M. O., partea I, nr.135/1994. Vezi detalii în V. Duculescu, “protecţia civilă a drepturilor omului”, Ed. Lumina Lex, Buc., 1994, pag.94 şi următoarele.

[3] Francois Luchaire, citat după D. Rouseau, în “Droit du Contentieux constitutionnel”, Montchrestien, Paris, 1992, pag.320.

[4] T. Ohlinger, Object et partee de la protecţion des droit fondamentaux în Cours constitutionneles europeennes et droit foundamentaux, Economica et Presses Universitaires, D. Aix – Marseille, 1982, pag.365.

[5] Decizia nr.20, din 14 aprilie 1993, publicată în M. O. al României I, nr.121/8 iunie 1993.

[6] Vezi decizia nr. 1/12.I.1993 şi nr. 45/14 iulie 1993, publicate în M. O. al României I, 29/1993 şi respectiv 218/6sept.1993; Decretul nr.4/1992 publicat în M. O., I, nr. 182/30 iulie 1992; Decretul 312 II, 1993 (M.O. I, 95/1993); Decretul 27/1993 (M.O. I, 163/1993); Decretul 30/1994 (M.O. I, nr.100/1994); Decretul 10/1994 (M.O. I, nr.114/1994).

[7] Detalii despre răspunderea contractuală, a se vedea în P.M. Cosmovici, “Răspunderea civilă delictuală” în op. cit., pag.174 şi următoarele, C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., pag.80

[8] P.M. Cosmovici, “Răspunderea civilă delictuală” în op. cit., pag.174 şi următoarele, C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., pag. 115.

[9] Gh. Beleiu, Efectele nulităţii în Introducere în Dreptul civil, op. cit., pag.189.

[10] Despre rezoluţiunea sau rezilierea contractului, a se vedea P.M.Cosmovici, op. Cit., pag.148-150. Vezi şi art.1021 din Codul civil.

[11] Acţiunea în revendicare este acea acţiune reală prin care se reclamă predarea posesiunii unui bun în temeiul dreptului de prorpietate, pe care reclamantul îl pretinde a-l avea asupra acelui bun.

[12] Prin acţiunea confesorie se apără un dezmembrământ al dreptului de proprietate, dreptul de uzufruct, servitute, superficie. Vezi I.P.Filipescu, op. cit., pag234-265.

[13] Acţiunea de grăniţuire sau hotărnicie este acea acţiune care are ca obiect delimitarea proprietăţii. Art.584 Cod civil prevede că orice proprietar poate îndatora pe vecinul său la grăniţuirea proprietăţii lipite de a sa: cheltuielile de grăniţuire se vor face pe jumătate. Vezi detalii în C.Bârsan, Acţiunea în grăniţuire în RRD nr.8/1984, pag.34; Pavel Perju, probleme privind acţiunea în grăniţuire în Dreptul civil, 4/1992, pag.32 şi următoarele.

[14] Prin acţiunea negatorie se contestă un dezmembrământ al dreptului de proprietate. Despre această acţiunea, cât şi despre celelalte acţiuni reale a se vedea şi G. Boroi, Drept procesual civil, Buc., 1993, pag.129.

[15] Acţiunile de prestaţie tabulară sunt tratate pe larg în capitolul afectat publicităţii imobiliare.

[16] I.P. Filipescu, Dreptul de proprietate, op. cit., pag.63.

[17] Recent, Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat asupra utilizării acţiunilor posesorii numai cu îndeplinirea cumulativă a celor trei condiţii prevăzute de art.674 alin.1 din Codul civil şi anume: să nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare; reclamantul să facă dovada că înainte de această dată a posedat lucrul cel puţin un an; posesiunea să îndeplinească cerinţele prevăzute de art.1846 şi 1847 din Codul civil, care reglementează calităţile posesiei. Acţiunea posesorie poate fi promovată şi de cel care deţine lucrul în interes propriu, în temeiul unui contract încheiat cu posesorul: în cazul detentorului precar, acesta va trebui să dovedească atât îndeplinirea primelor două condiţii, cât şi titlul în baza căruia deţine. Vezi V. Bogdănescu, Probleme de drept din Deciziile Curţii Supreme de Justiţie (1990 – 1992), Bucureşti, Ed. Orizonturi, 1993, pag.153.

[18] În cazul bunurilor mobile, legiuitorul nu a mai considerat necesară trecerea unei perioade de timp pentru dobândirea dreptului de proprietate (ca în cazul bunurilor imobile). Simpla posesie a bunului imobil s-a apreciat că valorează titlu de proprietate. Art.1909, alin.1 din Codul civil, prevede că: “lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiei lor, fără să fie trebuinţă de vreo curgere de timp”. Dacă în materie imobiliară simpla posesie nu valorează titlu de proprietate, în cazul bunurilor mobile posesia este fundamentală. Adevăratul proprietar va putea pretinde oricând posesorului să-i restituie imobilul, pe când posesorul actual al bunului mobil îşi păstrează bunul pentru că posesia are valoare de titlu.

[19] I.P. Filipescu, Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, op. cit., pag. 65-66, P.M.Cosmovici, Dreptul civil, op. cit., pag.68-69.

[20] Vasile Gionea, Drept civil, Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Ed. Fundaţiei Română de Mâine, Buc., 1996, pag.23.

[21] Detentorul precar va trebui să facă şi dovada titlului în baza căruia deţine bunul. Vezi, în acest sens, soluţii ale practicii judiciare în V. Bogdănescu, op. cit., pag.253.

[22] C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil, Drepturi reale, Bucureşti, 1988, pag. 21; E.S. Romano, Dreptul de proprietate publică şi privată în România, op. cit. pag. 68

[23] I. P. Filipescu, Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, op. cit. pag. 215; P. M. Cosmovici, Drept civil, Drepturi reale, op. cit. pag. 53; J. Manoliu, Gh. Durac, Drept civil, Drepturile reale principale, Editura Chemarea Iaşi, pag. 140 - 141; T. Perju, Sinteză teoretică a jurisprudenţei instanţelor din circumscripţia Curţii de Apel Suceava, în materie civilă, în Dreptul nr. 5/1995, pag. 43; P. Perju, Discuţii în legătură cu unele soluţii privind drepturile reale, pronunţate de instanţele judecătoreşti din judeţul Suceava în lumina Legii nr. 18/1991 în Dreptul 5/1992, pag. 25

[24] V. Gionea, op. cit. pag. 74

[25] Dacă comodatarul refuză fără temei restituirea lucrului, comodantul are dreptul de opţiune între două acţiuni: o acţiune reală în revendicare şi o acţiune personală, care derivă din contract şi pe care o avem în vedere aici. Acţiunea în revendicare, întemeiată pe dreptul său de proprietate prezintă avantajul că este imprescriptibilă şi poate fi intentată şi împotriva terţelor persoane (cum ar fi cumpărătorul, depozitarul etc.) dar implică dovada, uneori dificilă, a dreptului de proprietate. Acţiunea personală, întemeiată pe un drept de creanţă, prezintă şi ea unele avantaje şi dezavantaje. Pentru comodant are avantajul că îl scuteşte de a mai face dovada dreptului său de proprietate. Simpla dovadă a contractului este suficientă pentru a justifica cererea de restituire. Ea poate fi şi este, de regulă folosită în cazul în care comodantul nu este proprietarul lucrului împrumutat (cum ar fi cazul unui locatar). Dar această acţiune este supusă prescripţiei extinctive şi nu poate fi intentată terţilor care ar deţine lucrul împrumutat. Vezi detalii în Fr. Deak, St. Cărpenam, Contracte civile şi comerciale, Editura Lumina Lex, 1993, pag. 165 şi următoarele. În acelaşi sens a se vedea Tribunalul Suprem, Secţiunea civilă, Decizia nr. 2300/1989 în RRD nr. 8/1990, pag. 78; Tribunalul Suprem, Secţiunea civilă, Decizia nr. 1369/1969 în CD 1969, pag. 93

[26] Şi în cazul depozitului, în caz de refuz nejustificat de restituire din partea depozitarului, deponentul poate intenta la alegere, fie o acţiune în revendicare, în calitate de proprietar, fie o acţiune personală, care derivă din contractul de depozit. Acţiunea personală (exemplu contract) este supusă prescripţiei extinctive, în cadrul termenului general de prescripţie, care începe să curgă de la data împlinirii termenului de depozitare prevăzut în contract şi, în lipsa acestui termen, de la data refuzului de restituire a lucrului depozitat. Din practica judiciară a se vedea Tribunalul Suprem, Secţiunea civilă, Decizia nr. 1369/1696, pag. 93; Tribunalul Municipiului Bucureşti, Decizia nr. 1172/1969 în  CD 1969, pag. 93

3 Fr. Deak, St. Cărpenam, Contractul de locaţiune, în op. cit. pag. 100

 

[28] Trebuie să facem distincţie între acţiunea în revendicare a nudului proprietar şi acţiunea confesorie prin care titularul unui alt drept real (obţinut prin dezmembrarea dreptului de proprietate) îşi apără dreptul său (acţiunea uzufructuarului, uzuarului, superficiarului).

[29]  Despre “rei vindicatio”  în dreptul roman, a se vedea, M. V. Jakotă, Drept roman, op. cit. pag. 319 şi următoarele

[30] Exprimarea corectă ar fi fost: “am un drept de proprietate asupra lucrului”.

[31] M. V. Jakotă, Proprietatea în epoca clasică, în op. cit. pag. 310 şi următoarele.

[32] M. V. Jakotă, Heredium şi fundus, în op. cit. pag. 305 şi următoarele.

[33] M. V. Jakotă, Mancipaţiunea, în op. cit. pag. 346.

[34] M. V. Jakotă, In iure cessio, în op. cit. pag. 350.

[35] M. V. Jakotă, Apărarea proprietăţii, în op. cit. pag. 319.

[36] În afară de rei vindicatio, mai existau şi alte vindicationes: vindicatia usufructus, usus, vindicatia servitutis, vindicatia filii, vindicatia servi etc.

[37] Asemenea acţiuni se întemeiază pe unele ficţiuni: ficţiunea că reclamantul era cetăţean roman sau că a trecut termenul de uzucapiune.

[38] În dreptul roman, posesiunea prelungită timp de un an sau doi, în anumite condiţii conducea la uzucapiune. Legea celor XII table impunea o posesiune de doi ani pentru imobile. M. V. Jakotă, Uzucapiunea, în op. cit. pag. 355 - 356

[39] V. Gionea, op. cit.,pag.l2.

[40] Ibidem.

[41] I.P.Filipescu, op. cit.,pag.36. Legea cadastrului şi publicităţii imobiliare nr.7/1996 realizează o calificare a noţiunii de imobil arătând, în art.l, al.3 că “Prin bun imobil, m sensul prezentei legi se înţelege parcela de teren, cu sau fără construcţii”. Legea amintită este publicată în M.Of. nr.61/226.03.1996. De asemenea, Legea locuinţei nr. 114/11 oct. 1996, realizează o calificare a variatelor categorii de locuinţe: locuinţă, locuinţă convenabilă, locuinţă socială, locuinţă de serviciu, locuinţă de intervenţie, locuinţă de necesitate, locuinţă de protocol, casă de vacanţă (art.2 din Legea 114/1996).

[42] Sunt bunuri mobile acelea care nu au o aşezare fixă şi se pot muta dintr-un loc în altul (art.473 Cod civil).

[43] Art.489 din Codul civil.

[44] Pentru detalii privind elementele acţiunii civile a se vedea, Gabriel Boroi, Drept procesual civil - note de curs - vol.I, 1993, pag.106 şi următ; V.M.Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă - Teoria generală - Editura Naţional, Buc., 1996

¹ D. Macovei, Drept civil, Succesiuni, Ed. “Chemarea” laşi 1993, pag.152.

[46] Despre acţiunea oblică a se vedea, C. Stătescu, C. Bârsan, Teoria generală a obligaţiilor, op. cit.,pag.305 şi următoarele.

[47] C. Stătescu, C. Bârsan, Ipoteca, în Teoria generală a obligaţiilor, op. cit.,pag.382 şi urm.

[48] T.S. sect. civ. dec.662/1960 în C.D. 1960 pag.365.

[49] I.P.Filipescu, op. cit.,pag.l61, Vezi T.S. secţ. civ. dec. 1931/1972; dec.2241/1972, pag.84; T.S. dec. civ. 2567/1973.

[50] I. Deleanu, op.cit., pag.157. Pentru un punct de vedere contrar (în sensul inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, în situaţia arătată, a se vedea M. Eliescu, op.cit., pag.208 citat în Dreptul nr.2/1997, pag.l 1.

[51] T.S. secţ./civ. dec. 2063/1955, în C.D. 1965, vol.I, pag.53.

[52] T.S. sceţ./civ. dec. 538/1973 în R.R.D. nr.5/1974, pag.240.

[53] În literatura de specialitate se subliniază că prin obiectul său material, acţiunea în revendicare are în vedere un imobil cu individualitate distinctă şi independentă, deţinut ilegitim de câtre o altă persoană, decât adevăratul proprietar. Vezi P. Perju, op. cit.jn Dreptul nr.5/1995, pag.43

[54] Art.20 al.4 din Legea cadastrului funciar şi a publicităţii imobiliare nr.7/1996.

[55] G. Boroi, Competenţa teritorială (rationae personae vel loci) în op. cit.,vol. I,pag.81şi următ; Vezi şi V. M.     Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, op. cit., vol. I, pag. 422-427..

[56] I. Stoenescu, I. Zilberstein, Drept procesual civil, Teoria generală, Edit. Didactică şi Pedagogică Buc., 1983,    pag.237 - 238.

[57] Stoenescu, Gr. Porumb, Drept procesual civil, Buc. 1986, pag.109.

[58] F. Herovanu, Legea pentru accelerarea judecăţii, 11.06.1929, Buc. 1973, vol.Ipag.195 - 196. V.M.Ciobanu,      Drept procesual civil, Univ. din Bucureşti 1986, pag.67

[59] I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil, Teoria generală E. D. P. Buc. 1983, pag.337; 0. Căpăţână în Tratat de drept civil, vol.I 1989, pag.262 - 263.

[60] Vezi art.1170 Cod civi'l; G. Boroi, op. cit.vol.I 1993, pag.158.

[61] Pavel Perju, Revendicarea unor terenuri dobândite în baza legii nr. 18/1991 în Dreptul nr.5/1995, pag.42; Vezi şi deciziile civile nr.593/1994 şi 764/1994 ale Curtii de Apel Suceava - nepublicate.

[62] D. Radu, Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, laşi 1993, pag.92.

[63] Printre termenele speciale de prescripţie aplicabile unor acţiuni reale se numără şi termenul de 5 ani prevăzut de art.561 Cod procedură civilă pentru revendicarea unui imobil adjudecat la licitaţie publică. Vezi detalii în Gh. Beleiu, op. cit.,pag.219

[64] C. Oprişan, Regimul general al proprietăţii în România, în Studii de drept românesc nr. 1/1995, pag.32.

[65] I. P. Filipescu, Justul titlu, în Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, op. cit.,pag.202, Vezi şi T.S. secţ. civ. dec. 789/1972, C.D. 1972, pag.109; T.S. secţ. civ. dec. 61/1985 în R.R.D. nr.1/1968, pag.64; Curtea de apel Suceava, dec.civ. nr.704/1994 (nepublicată).

[66] Vezi art.973 Cod civil, potrivit căruia “Convenţiile n-au efect decât între părţile contractante”.

[67] Din practica Curţii de Apel Suceava, a se vedea, în acest sens, Dec. civ. 74 şi 508, 604/1994 (nepublicate).

[68] Pavel Perju, Probleme de drept civil şi de drept administrativ survenite în practică, în Dreptul Nr. 6/1996, pag. 70; N. Munteanu, Unele probleme în aplicarea Legii fondului funciar în S.D.R. nr. 1/1995, pag. 92; M. Ionescu, Aplicarea prevederilor Legii fondului funciar în practica judiciară în S.D.R. nr. 1/1995, pag. 96; A. Cojocaru, Reflecţii asupra unor soluţii din practica judiciară în legătură cu aplicarea Legii fondului funciar în S.D.R. nr. 1/1995, pag. 99

[69] 1. P. Filipescu, Dreptul de proprietate, op. cit., pag. 221

[70] Despre “titlurile” eliberate în baza Legii fondului funciar nr. 18/1991 a se vedea: P. Perju, Discuţii asupra unor probleme controversate de drept procesual civil, în Dreptul nr. 10-11/1995, pag. 54-55; N. Munteanu, Unele probleme în aplicarea Legii fondului funciar în S.D.R. nr. 1/1995, pag. 92; M. Ionescu, Aplicarea prevederilor Legii fondului funciar în practica judiciară, în S.D.R. nr. 1/1995, pag. 96; A. Cojocaru, Reflecţii asupra unor soluţii din practica judiciară în legătură cu aplicarea Legii fondului funciar, în S.D.R. nr. 1/1995, pag. 99; P. Perju, Probleme de drept civil şi de drept administrativ survenite m practică, Dreptul nr. 6/1996, pag. 70-74.

[71] Titlul se eliberează conform modelului din Anexa 27, prevăzut de art. 35 din Regulamentul aprobat prin H.G. 131/1991.

[72] P. Perju, op. cit. în Dreptul nr. 6/1996, pag. 71.

[73] Cu privire la noţiunea şi caracterele actului administrativ, a se vedea M. Preda, Curs de drept administrativ, Partea generală, Casa editorială “Calistrat Hogaş”, Bucureşti, 1995, pag.97-100.

[74] N. Munteanu, op. cit. în S.D.R. nr. 1/1995, pag. 92.

[75] Ibidem.

[76] P. Perju, op. cit. în Dreptul nr. 10-11/1995, pag. 56.

[77] în acest sens s-a pronunţat şi Curtea Supremă de Justiţie în dec. civ. nr. 467/1993, C..D. 1993. Pag. 16-19.

[78] A. Cojocaru, op. cit.Jn S.D.R. nr. 1/1995, pag. 99.

[79] M. Ionescu, op. cit. în S.D.R. nr. 1/1995, pag. 96. Cu privire la apărarea posesiei a se vedea pag.174 din lucrare.

[80] Teoria aparenţei dreptului de proprietate m cazul posesiei este susţinută constant în doctrina românească şi cea străină. Dacă ne referim la literatura franceză, trebuie menţionat că autorii francezi clasici s-au axat pe ideea că posesorul unui lucru este prezumat până la proba contrarie, a fi proprietarul acestuia. Vezi Laurent, Principes de droit civil francais, vol. XXX, pag. 264; Baudry - Tissier, Traite theoretique et practique de droit civil; Planiol, Traite elementaire de droit civil, I, pag. 2285-2286, citate de E. Mihalcea, Acţiune posesorie. Precaritate, m Dreptul nr. 8/1995. Discuţia se poartă pe marginea deciziei nr. 609/1994 a Curţii de Apel Constanţa.

[81] În acelaşi timp este apărat şi terţul care, încrezându-se în această aparenţă de drept, încheie de bună credinţă acte juridice cu posesorii. Vezi Tr. Ionaşcu, S. Brădeanu, Drepturile reale principale, Ed. Academiei, Bucureşti, 1978, pag. 166.

[82] I. P. Filipescu, op. cit. 1996, pag. 46.

[83] D. Gherasim, Teoria generală a posesiei în dreptul civil român, Ed. Academiei, Buc.,

1986, pag. 23; P. C. Vlachide, Repetiţia principiilor de drept civil, vol. II, Ed. Europa -Nova, Buc. 1994,pag. 86.

[84] Tr. lonaşcu, S. Brădeanu, Ideea de aparenţă şi rolul său în dreptul modem, Bucureşti

1941, pag.387-388.

[85] Aşa este situaţia când reclamantul şi pârâtul au cumpărat de la acelaşi vânzător.

[86] D. Macovei, Drept civil, Succesiuni, Ed. “Chemarea” laşi, 1993, pag.68.

[87] Problema titlului preferabil se ridică frecvent şi în prezent în legătură cu punerea m aplicare a Legii fondului funciar. într-o speţă în care pe acelaşi teren au fost emise două acte de reconstituire, s-a reţinut titlul preferabil (decizia 1368/1994 a Curţii de Apel Alba-Iulia).

[88] Juglart M., Cours de droit civil, avec travaux deriges et sujets d'examen, op.cit. pag.96-97.

[89] C. Stătescu, C. Bârsan, Drepturi reale, op. cit.,pag.l98.

[90] Aşa cum se subliniază în practica instanţei noastre supreme, prezumţia absolută de proprietate paralizează acţiunea în revendicare privind bunul mobil, dacă sunt îndeplinite condiţiile legii. Tribunalul Suprem, Decizia civilă nr. 1938/1967, menţionată de I. P. Filipescu, op. cit., ediţia 1996, pag. 233

[91]M. Cantacuzino, op. cit. pag. 142, C. Hamangiu, ş.a., op. cit., vol. II , pag. 127, M.H. Rarincescu, op. cit. pag. 143, G.N. Luţescu, op. cit. pag. 467; I. Lulă, Observaţii asupra prezumţiei prevăzute de art. 1909, al.1 din Codul civil în Dreptul nr. 1/2000, pg.74.

[92] I.P. Filipescu, op. cit. pag. 232. Vezi şi Tribunalul Suprem, Decizia civilă nr. 1477/1966 în RRD 9/1967, pag. 169

[93] E. Safta - Romano, op. cit. pag. 121

[94] Tribunalul Suprem, Decizia civilă nr. 1477/1966 citată mai sus.

[95] Sunt bunuri corporale cele care au o existenţă materială, fiind uşor perceptibile simţurilor omului (Gh. Beleiu, Introducere în dreptul civil, Ed. ŞANSA SRL Bucureşti, 1995, pag. 97). Dar chiar şi cazul bunurilor corporale regula intitulată de art. 1909 al. 1 Cod civil nu se aplică în cadrul universalităţii de drept (o succesiune mobiliară), dar se aplică unei universalităţi de fapt (se posedă o bibliotecă cu mai multe cărţi, o turmă de vite, etc.). Mai trebuie de adăugat că, cu titlu de excepţie regula de mai sus, se aplică şi unor bunuri incorporale, care pot fi obiect de posesie (titlurile la purtător, acţiunile societăţilor, obligaţiile emise de stat şi societăţi, certificatele de proprietate).

[96] Despre elementele posesiei a se vedea P.M. Cosmovici, Drepturi reale, op. cit pag. 63; I.P. Filipescu, op. cit. ediţia 1996 pag. 47; V. Gionea, Curs de drept civil, Proprietatea şi alte drepturi reale, Ed. Scaiul, Bucureşti, 1996, pag. 12

[97] I.P. Filipescu, op. cit pag. 229

[98] Traian Ivaşcu, Ideea  de aparenţă şi rolul său în dreptul civil român modern, Bucureşti, 1943, pag. 389 şi următoarele

[99] Art. 1899 al.2 din Codul civil.

[100] Pentru o opinie contrară a se vedea Gh. Beleiu, op. cit., pag. 210.

[101] Tribunalul Suprem, Decizia civilă 864/1955 în CD 1955 pag. 70

[102] E. Safta - Romano, op. cit. pag. 192

[103] I. Rosetti - Bălănescu, ş.a., Principiile dreptului civil român, Bucureşti, Editura de Stat 1947 pag. 194

[104] M. Cantacuzino, op. cit. pag.123

[105] I.P. Filipescu, op. cit. pag. 231, P.M. Cosmovici, op. cit. pag. 56, V. Gionea, op. cit. pag. 53

[106] P.M. Cosmovici, op. cit. pag. 151

[107] GH. Beleiu, op. cit. pag 210. Autorul invocă dispoziţiile art. 21 din Decretul nr. 167/1958

[108] C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit. pag. 208; I.P. Filipescu, op. cit. pag. 232; Tribunalul Suprem, Decizia civilă nr. 144/1982 în Culegerea de decizii a Tribunalului Suprem pe anul 1982 pag. 13 - 15

[109] Tribunalul Suprem, Decizia civilă nr. 720/11.06.1958 în I. Mihuţă. Repertoriu de practică judiciară pe anii 1952 - 1969, pag. 168; Tribunalul Suprem, Decizia civilă nr.662/8.04.1960 în CD 1960, pag. 356

[110] G. Boroi, D. Rădescu, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. ALL, Bucureşti, 1996 pag. 580

[111] Prin buna credinţă se înţelege credinţa posesorului că are asupra lucrului posedat un drept de proprietate, pe baza unui titlu de proprietate a cărei nevaliditate o ignoră (art. 486 Cod civil). În mod constant, fostul Tribunal Suprem

s-a exprimat în sensul că “Posesorul de bună credinţă nu poate fi obligat la restituirea fructelor decât de la data punerii în întârziere” (Tribunalul Suprem, secţ. civ., Decizia 1364/1956 în CD 1956 pag. 251)

[112] Art. 483 Cod civil arată că fructele se cuvin proprietarului în virtutea dreptului său de accesiune. Pe marginea acestui articol, în literatura de specialitate s-au făcut unele comentarii, cei mai mulţi autori fiind de acord că dobândirea fructelor nu este un caz de accesiune, deoarece nu prezintă nici unul din caracterele acesteia. Dobândirea fructelor apare ca un efect al dreptului de proprietate, care se întinde, în mod normal, la tot ceea ce produce lucrul. Vezi în acest sens C. Hamangiu, op. cit. vol. I, pag. 975; G. N. Luţescu, op. cit. pag. 210; C. Stătescu, Drept civil, Ed. Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1970, pag. 789; E. Safta Romano, Dreptul de proprietate privată şi publică în România, op. cit. pag. 300; I. P. Filipescu, op. cit. pag. 66

[113] I.P. Filipescu, Dreptul de proprietate, op. cit.  edit. 1996. pag. 67

[114] C. Hamangiu ş.a., op. cit. pag. 114

[115] Tribunalul Suprem, col. civ. Decizia 286/5.03.1955, vol. I, pag. 50

[116] Tribunalul Suprem, col. civ. Decizia 1534/1958 în I. Mihuţă, Repertoriu de practică  pe anii 1952-1969, pag. 174

[117] Tribunalul Suprem, col. civ. Decizia 1290/1956 în CD 1959, vol. I, pag. 58

[118] Tribunalul Suprem, Decizia de îndrumare nr. 13/1959 în CD 1959 pag. 39

[119] Tribunalul Municipiului Bucureşti, Decizia civilă 1621/1992 în Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1992, Bucureşti, Casa de editură şi presă ŞANSA SRL 1993, pag. 156-157

[120] Astfel art. 771 din Codul civil prevede: “ .... care raportează imobilul în natură, poate să reţină posesiunea până la plata efectivă a sumelor ce-i sunt datorate pentru cheltuieli sau amelioraţiuni”. Tot astfel, art. 1322 prevede că “vânzătorul nu este dator să predea lucrul, dacă cumpărătorul nu plăteşte preţul şi nu are dat de vânzător un termen pentru plată”. Art. 1619 prevede că depozitarul poate să oprească depozitul până la plata integrală cuvenită lui din cauza depozitului. Şi, în sfârşit, art. 1910 arată că “Dacă posesorul actual al lucrului furat sau pierdut l-a cumpărat la bâlci sau la târg, sau la o vindere publică, sau de la un neguţător care vinde asemenea lucruri, proprietarul originar nu poate să ia lucrul înapoi decât întorcând posesorului preţul ce l-a costat”

[121] L. Pop, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Chemarea Iaşi, 1994, pag. 247; V. Gionea, Curs de drept civil, Ed Scaiul Bucureşti, 1996, pag. 52; I.P. Filipescu, op. cit. edit. 1996, pag. 226

[122] Practica judiciară a extins aplicarea dreptului de retenţie şi la alte cazuri decât cele expres prevăzute de lege. Printre aceste cazuri se numără şi acela al acţiunii în revendicare, în care posesorul pârât are dreptul de a reţine lucrul revendicat până la deplina sa despăgubire de către proprietarul revendicant ce a câştigat procesul (vezi Dec. civ.  a Tribunalului Municipiului Bucureşti nr. 2398/1983 în RRD nr. 7/1984, pag. 61 - 62; Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă Dec. 1648/1990 în Dreptul nr. 7-8/1991, pag. 125; Tribunalul Judeţului Hunedoara, Dec. civ. 532/1984 în RRD nr. 2/1985, pag. 69)

[123] D. Alexandresco, op. cit. pag. 189; în acelaşi sens a se vedea şi C. Hamangiu şi alţii, op. cit. vol. II, pag. 115

[124] Decizia civilă 532/1984 a Tribunalului Judeţului Hunedoara, RRD 2/1985, pag. 69.