Pin It

Prerogativele (atributele) dreptului de proprietate alcătuiesc substanţa însăşi a acestui drept, cu unele particularităţi impuse de natura bunurilor ce formează obiectul său.

În textele Codului civil şi ale legislaţiei ce completează acest cod, atributele dreptului de proprietate nu sunt clar precizate. De aceea, doctrina juridică acordă un spaţiu larg acestora, apelând nu numai la terminologia dar şi la doctrina dreptului roman[1]. Aceste atribute sunt: posesia (jus utendi), folosinţa (jus fruendi), dispoziţia (jus abutendi).

Posesia – este o stare de fapt şi nu o stare de drept, care presupune puterea materială pe care o exercită o persoană asupra lucrului. Ea constituie manifestarea exterioară sau semnul exterior al existenţei dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale.

            În Codul civil posesia este imprecis definită prin art. 1846 alin. 2 care prevede că “posesia este deţinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înşine sau de altul, în numele nostru.” Definiţia este, cum arătam, imprecisă, criticabilă, din cel puţin două motive:

  • foloseşte termenul de “deţinere” ceea ce poate crea confuzii, termenul fiind susceptibil şi de un alt înţeles juridic (detenţie precară);
  • expresia “folosirea de un drept” poate, de asemenea, conduce la ideea, inexactă, a unei concordanţe între posesie şi exerciţiul unui drept, ori, posesia poate exista chiar dacă posesorul nu exercită un drept asupra lucrului.

Cât priveşte literatura de specialitate, aceasta oferă explicaţii variate acestui atribut. Autorul G. Tabacovici[2] vorbeşte despre posesie ca despre dreptul de a întrebuinţa o maşină, un cal etc., pe când în opinia autorului M. Cantacuzino[3] “jus utendi” “corespunde cu toate puterile menite de a face din lucru întrebuinţarea economică de care lucrul e susceptibil, după natura sa specifică”. Într-o manieră asemănătoare, Florin Sion[4] apreciază că, în virtutea posesiei, proprietarul are dreptul “de a uza de lucrul în sine, în sensul că poate folosi lucrul (poate locui casa, folosi mobila sau călări calul etc.)”. O definiţie completă a posesiei formulează autorii G.N. Luţescu[5] şi C. Hamangiu[6] care apreciază posesia ca fiind “exerciţiul unei puteri de fapt care dă posibilitatea posesorului de a se comporta faţă de lucru ca şi când el ar fi adevăratul titular al dreptului real, căruia îi corespunde în mod normal puterea de fapt exercitată prin acte materiale şi juridice”.

Fiind o stare de fapt independentă de dreptul real asupra lucrului, posesia este apărată de lege, prin efectele juridice pe care le produce în favoarea posesorului. Deci, posesorul are anumite drepturi în simpla sa calitate de posesor.

Folosinţa (jus fruendi) este acel atribut potrivit căruia proprietarul poate întrebuinţa lucrul în interesul său, percepându-i fructele. El se desprinde chiar din conţinutul art. 480 Cod civil, ce utilizează expresia “a se bucura” care într-o interpretare extensivă cuprinde nu numai posesia (pe care acest articol n-o menţionează) ci şi folosinţa. Acest atribut îi conferă proprietarului posibilitatea de a efectua toate actele de utilizare materială şi juridică, cum ar fi: cultivarea pământului, creşterea animalelor, închirierea imobilelor etc. În literatura de specialitate acest atribut nu cunoaşte o definiţie clară, complet formulată. În opinia unui autor[7], jus fruendi este înţeles ca “dreptul de a te folosi, luând fructele, fie naturale, fie civile: recolte, arenzi, chirii”. Într-o altă opinie[8], folosinţa corespunde “cu toate puterile al căror exerciţiu are de scop de a trage din lucru toate foloasele economice pe care e susceptibil să le procure, fără distincţiune  între fructele propriu-zise, care se reproduc periodic fără absorbire a substanţei producătoare a lucrului şi produsele care nu se pot extrage din lucru, decât prin absorbirea lor”.

            Edificatoare, pentru aspectul în discuţie, sunt şi art. 482 şi 483 Cod civil. Art. 482 Cod civil prevede că “proprietatea dă drept asupra tot ce produce lucrul şi asupra a tot ce se uneşte, ca accesoriu, cu lucrul, în mod natural sau artificial”. Iar art. 483 Cod civil adaugă că “fructele se cuvin proprietarului, în puterea dreptului de accesiune”.

            Dispoziţia (jus abutendi) este acea prerogativă care permite proprietarului să dispună liber de bunul său. În doctrina juridică[9] se face menţiunea că a dispune de bun înseamnă “a consuma, a înstrăina, a desfiinţa, a distruge, a întrebuinţa în mod definitiv, fără posibilitatea de reîncepere pentru cel ce a uzat astfel”. Aprofundând discuţia, un alt autor[10] arăta că dispoziţia rezumă, de fapt, atributele distinctive ale dreptului de proprietate, de care proprietatea nu poate fi lipsită sau dezmembrată, fără a înceta de a mai fi un drept real de proprietate. Un proprietar poate să înstrăineze sau să piardă, pentru un timp, ori pentru totdeauna, unele caracteristici ale folosinţei sau posesiei, în cazul acesta dreptul de proprietate fiind ştirbit. Dar înstrăinarea sau pierderea unor caracteristici ale dreptului de a dispune de un lucru, înseamnă, totodată, înstrăinarea sau pierderea însuşi a dreptului de proprietate[11].

 

 

[1] M.V. Jakotă, Conţinutul economic al proprietăţii, în op. cit. vol. II, pag. 311.

[2] G. Tabacovici, Prime elemente de drept civil, vol. I, Bucureşti, Institutul de arte grafice C. Sfetea, 1910, pag. 599.

[3] M. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Bucureşti, 1921, pag. 143.

[4] Florin Sion, Curs de drept civil, vol. IV, Despre bunuri, Iaşi, Institutul de arte grafice Alexandru Terek, 1940, pag. 67.

[5] G.N. Luţescu, op. cit. pag. 174.

[6] C. Hamangiu, ş.a., Tratat de drept civil român, vol. I, Bucureşti, 1928, Editura Naţională S. Ciornei, pag. 187.

[7] G. Tabacovici, citat de P.M. Cosmovici în op. cit. pag. 15.

[8] M. Cantacuzino, op. cit. pag. 143.

[9] G. Tabacovici, op. cit. pag. 599.

[10] M. Cantacuzino, op. cit. pag. 143.

[11] Ibidem.