Fiind un drept real, “cel mai complet ce poate exista asupra unui lucru”[1], dreptul de proprietate se defineşte prin unele caractere permanente şi anume: caracterul absolut (cu precizările pe care le vom face), caracterul exclusiv, caracterul perpetuu, stabilirea prin lege a conţinutului şi limitelor dreptului de proprietate.
Caracterul absolut
Caracterul absolut al dreptului de proprietate trebuie înţeles doar în sensul că el este opozabil tuturor (produce efecte “erga omnes”). Aşa cum se subliniază în literatura de specialitate, acest caracter se referă la “eficacitatea şi opozabilitatea puterilor din care el se compune, în raporturile cu orice persoană şi în raporturile cu societatea întreagă şi nicidecum la cuprinsul şi la întinderea puterilor, care constituind atributele unui drept subiectiv sunt, prin însăşi natura lor juridică, neapărat reglementate, adică îngrădite[2]. Deci, prin caracterul absolut al dreptului de proprietate trebuie să se înţeleagă că “titularul are puterea de a-i trage toate foloasele, de a avea toată utilitatea pe care o poate conferi şi de a săvârşi toate actele juridice care răspund interesului său, fără a avea nevoie de concursul altei persoane, dar în limitele legii”[3].
Constituţia României[4], cât şi reglementările speciale din domeniul dreptului civil stabilesc unele îngrădiri dictate de interesele vieţii publice sau ale vieţii private. Îngrădirile aduse dreptului de proprietate, într-un interes public, sunt numeroase: îngrădiri de interes edilitar şi de estetică urbană; îngrădiri de interes de salubritate şi sănătate publică; îngrădiri de interes cultural, istoric, arhitectural; de interes economic general sau fiscal; de interes de apărare a ţării; îngrădirile proprietăţii situate în zona de frontieră. Unele dispoziţii în sensul arătat conţine chiar Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, care prin art. 2 prevede că “statul şi unităţile administrativ-teritoriale exercită dreptul de proprietate publică, în limitele şi în condiţiile legii[5]. Aceeaşi Lege, prin art. 13 alin. 1 adaugă că “servituţile asupra bunurilor din domeniul public sunt valabile numai în măsura în care aceste servituţi sunt compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile afectate. Cât priveşte servituţile valabil constituite anterior intrării bunului în domeniul public, şi acestea se menţin, în condiţiile în care nu sunt incompatibile cu uzul sau interesul public” (art. 13 alin. 2). Legea menţionată nu face nici o distincţie cu privire la servituţi, de aceea în doctrina juridică[6] se apreciază că termenul în discuţie vizează atât servituţile naturale sau legale, cât şi cele convenţionale[7].
Îngrădirile legale de interes privat decurg din raporturile de vecinătate. Constituţia României se referă la respectarea sarcinilor privind asigurarea bunei vecinătăţi[8], iar Codul civil denumeşte asemenea îngrădiri “servituţi naturale” (art. 578-585) şi servituţi legale (art. 586-619). O îngrădire legală a dreptului de proprietate privată constatăm şi în Legea nr.112/1995, care în art.9 alin. final menţionează expres că “apartamentele cumpărate de chiriaşi (în condiţiile acestei legi) nu pot fi înstrăinate 10 ani de la data cumpărării.”[9]
Pot exista şi îngrădiri ale dreptului de proprietate create prin convenţii[10] intervenite între particulari ori chiar prin hotărâri judecătoreşti[11].
Caracterul exclusiv
Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate evidenţiază faptul că acest drept se exercită numai de titularul său, cu excluderea celorlalte persoane şi fără a avea nevoie de concursul acestora pentru exercitarea atributelor dreptului său. În lumina acestui atribut, un lucru nu se poate afla, în totalitate, în acelaşi timp, în proprietatea mai multor persoane. Dar, aşa cum arătam mai sus, legea sau voinţa titularului pot limita caracterul exclusiv al dreptului de proprietate (servituţi legale, convenţionale, îngrădiri dictate de un interes public etc.). Unele limitări ale caracterului exclusiv pot fi aduse din raţiuni bine definite şi prin anumite reglementări internaţionale. Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului stabileşte unele norme de protecţie a dreptului de proprietate, lăsând loc şi unor limitări, acolo unde în mod justificat se impun. Prin art. 1 documentul amintit prevede că “nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile de drept internaţional”. Potrivit aceluiaşi articol “statele au dreptul de a pune în vigoare legi pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii ori amenzi. Statul se bucură de o largă apreciere, în privinţa acestor norme.”[12]
Caracterul perpetuu
Caracterul perpetuu al dreptului de proprietate trebuie înţeles în sensul că durata sa nu este limitată în timp şi, deci, dreptul nu se stinge prin neîntrebuinţare din partea titularului, după cum nu se pierde prin moartea acestuia. Chiar dacă trece în diferite patrimonii, prin înstrăinări succesive, proprietatea continuă să existe, ca drept, în sensul că deşi se stinge în patrimoniul celui ce înstrăinează, ea renaşte în patrimoniul dobânditorului. De asemenea, există şi situaţii juridice când dreptul de proprietate se transmite altui titular. Cel ce posedă lucrul altuia pe timpul şi în condiţiile prevăzute de lege, poate dobândi dreptul de proprietate asupra acestuia prin uzucapiune[13].
Deci, cât timp obiectul său material există, dreptul de proprietate este cesibil. Este posibilă însă, schimbarea naturii şi conţinutului dreptului de proprietate prin trecerea de la un titular la altul, cum ar fi cazul exproprierii pentru cauză de utilitate publică[14].
[1] I.P. Filipescu, Dreptul de proprietate, op. cit. pag. 75.
[2] M. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Bucureşti, 1921 Editura Cartea Românească, pag. 110. În acelaşi sens a se vedea, I.P. Filipescu, Dreptul de proprietate, op. cit. pag. 75.
[3] I.P. Filipescu, op. cit. pag. 75.
[4] Art. 41 pct. 1,6 din Constituţia României.
[5] Prin “lege” în sensul prezentei reglementări se înţelege orice dispoziţie cu caracter normativ care reglementează exerciţiul dreptului de proprietate publică şi anume: legi, ordonanţe şi hotărâri ale Guvernului, regulamente, ordine, instrucţiuni ale miniştrilor, sau altor conducători ai organelor de specialitate ale administraţiei de stat, acte ale autorităţilor administraţiei publice locale etc.
[6] M. Nicolae, op. cit. în Dreptul nr. 6/1999, pag. 14.
[7] Vezi art. 576 şi urm. din Codul civil.
[8] Art. 41 pct. 6 din Constituţie prevede că “Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care potrivit legii sau obiceiului revin proprietarului”.
[9] Pentru aprofundarea problemei, prin prisma discuţiilor contradictorii ce se poartă în literatura de specialitate, a se vedea O. Rădulescu, Interdicţia de înstrăinare a apartamentelor cumpărate de chiriaşi în baza Legii nr.112/1995 în Dreptul nr. din 1998, pag.35 şi următ.
[10] P.M. Cosmovici, Drept civil, op. cit. pag. 17. Din literatura franceză a se vedea Aubry et Rau, Cours de droit civil français, Tome I 2e vol., pag. 21 şi urm.; B. Starck, Drept civil, Obligations, Paris, Libraires Techniques, 1972, pag. 84.
[11] I.P. Filipescu, op. cit. pag. 181 şi urm.
[12] Donna Gomien, Introducere în Convenţia europeană a drepturilor omului, Editura All, Bucureşti, 1993, pag. 111.
[13] Pentru detalii privind uzucapiunea, a se vedea L. Pop, op. cit. pag. 256.
[14] Despre exproprierea pentru cauză de utilitate publică, a se vedea, Liviu Giurgiu, Consideraţii în legătură cu Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în Dreptul nr. 2/1995, pag. 17 şi F. Baias, B. Dumitrache, Discuţii pe marginea Legii nr. 33/1994, în Dreptul nr. 4/1995, pag. 18-27; art. 7 lit. c din Legea nr. 213/1998.