Drept

In doctrină, acţiunile (cererile de chemare în judecată) sunt clasificate în general după mai multe criterii, şi anume:^[1]

1. In funcţie de calea procedurală pe care o alege partea, cererile de chemare în judecată sunt: cereri principale, cereri accesorii şi cereri incidentale.

Cererile principale sunt acelea prin care se declanşează procedura judiciară.

Cererile accesorii sunt acelea care depind de cererile principale.

Cererile incidentale sunt acelea care au o existenţă de sine stătătoare, însă sunt formulate într-un proces deja început.

Cu titlu de exemplu arătăm că în cazul unui proces de divorţ, cererea principală are ca obiect desfacerea căsătoriei; cererile accesorii pot fi cu privire la încredinţarea minorilor, stabilirea pensiei de întreţinere, partajarea bunurilor comune etc., iar dacă aceasta din urmă este formulată de pârât prin intermediul cererii reconvenţionale, are caracter incidental.

Clasificarea prezintă interes practic sub următoarele aspecte:

• din punctul de vedere al competenţei cererile, accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală - art. 17 Codul de procedură civilă;
• sunt cereri care pot fi formulate numai pe cale principală ori numai pe cale accesorie;
• există cereri accesorii şi incidentale care trebuie soluţionate din oficiu de către instanţa investită cu cererea principală;
• terţul care formulează o cerere incidentală dobândeşte calitatea de parte iar hotărârea pronunţată îi va fi opozabilă;
• hotărârea este supusă termenului de apel sau recurs prevăzut de lege pentru acţiunea principală chiar dacă se atacă soluţia dată privind cererea accesorie sau incidentală iar termenul de apel sau recurs este altul.

2. In funcţie de scopul material, acţiunile (cererile de chemare în judecată) sunt: acţiuni (cereri) în realizare, acţiuni (cereri) în constatare şi acţiuni (cereri) în constituire de drepturi.
3. Acţiunile (cererile) în realizarea dreptului sunt acele acţiuni prin care reclamantul ce se pretinde titularul unui drept subiectiv solicită instanţei obligarea pârâtului la respectarea dreptului, iar în cazul în care acest lucru nu mai este posibil, la despăgubiri pentru prejudiciul suferit.^[2] Astfel, sunt acţiuni în realizarea dreptului, acţiunea în revendicare, acţiunea prin care se valorifică o creanţă, acţiunea prin care se solicită daune-interese pentru repararea unei pagube cauzate printr-o faptă ilicită.
4. Acţiunile în constatare, spre deosebire de acţiunile în realizare, au un obiectiv limitat.^[3]

Reclamantul solicită instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate existenţa unui drept al său, sau inexistenţa unui pretins drept al pârâtului împotriva sa.

Potrivit art. 111 Codul de procedură civilă - partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului.

Din textul de lege menţionat rezultă că acţiunea în constatare poate fi pozitivă, când se solicită constatarea raportului juridic, sau negativă, când se solicită să se constate inexistenţa unui raport juridic.

Teza a II-a a articolului 111 Codul de procedură civilă arată că acţiunea în constatare are caracter subsidiar în raport cu acţiunea de drept comun, respectiv acţiunea în realizarea dreptului.

Astfel, este inadmisibilă o acţiune (cerere) în constatare dacă partea are posibilitatea formulării unei acţiuni (cereri) în realizarea dreptului.^[4]

Având în vedere că reclamantul nu urmăreşte condamnarea pârâtului, hotărârea pronunţată referitor la acţiunea (cererea) în constatare nu constituie titlu executoriu şi în consecinţă nu poate fi pusă în executare.

In literatura juridică acţiunile în constatare mai sunt clasificate în declaratorii, interogatorii şi provocatorii.

Acţiunile declaratorii sunt acelea prin care se solicită instanţei să se pronunţe dacă există un raport juridic, sau dimpotrivă, este inexistent.

Acţiunile interogatorii sunt acelea prin care, în mod preventiv titularul dreptului cheamă în judecată o persoană care ar putea eventual să-i conteste dreptul, pentru a răspunde şi a se lua act dacă îi recunoaşte sau îi contestă dreptul.

Acţiunile provocatorii sunt acela prin care titularul unui drept cheamă în judecată pe cel care prin atitudinea sau prin actele sale îi tulbură exerciţiul dreptului său.

1. Acţiunile (cererile) în constituire de drepturi se mai numesc şi cereri în transformare şi sunt acele acţiuni (cereri) prin care reclamantul solicită instanţei aplicarea legii la anumite fapte pe care le invocă în sensul de a crea între părţi o nouă situaţie juridică.

Prin acţiunile (cererile) în constituire de drepturi se urmăreşte schimbarea sau desfiinţarea unor raporturi juridice vechi şi crearea unor raporturi juridice noi între părţi.

De regulă, hotărârile pronunţate produc efecte numai pentru viitor (de exemplu: acţiunea de divorţ, acţiunea de încuviinţare a adopţiei sau de desfacere a acesteia etc.).

Deşi se creează o situaţie juridică nouă, în anumite situaţii hotărârea produce efecte retroactiv (de exemplu: acţiunile pentru anularea căsătoriei, de anulare a adopţiei etc.).

3. In funcţie de natura dreptului subiectiv ce se valorifică distingem: acţiuni (cereri) nepatrimoniale, acţiuni (cereri) patrimoniale acestea din urmă clasificându-se în acţiuni (cereri) personale şi acţiuni (cereri) mixte.

Din categoria acţiunilor nepatrimoniale fac parte: cererea de divorţ, cererea în anularea căsătoriei, cererea de stabilire a paternităţii, cererea de încuviinţare a adopţiei etc.

Aşa cum am arătat, acţiunile patrimoniale se împart în: acţiuni personale, acţiuni reale, acţiuni mixte.

1. a) Acţiunile (cererile) personale sunt acele acţiuni prin care se
   încearcă valorificarea unui drept de creanţă.

Acţiunile (cererile) personale se împart în:

• acţiuni (cereri) personale mobiliare - când dreptul de creanţă pretins are ca obiect un bun mobil;
• acţiuni (cereri) imobiliare - când obiectul dreptului pretins este un imobil.

1. b) Acţiunile (cererile) reale sunt acele acţiuni prin care se urmăreşte
   valorificarea unui drept real.

Au caracter real - acţiunea în revendicare, acţiunea confesorie, acţiunea negatorie, acţiunea prin care se valorifică un drept real accesoriu, acţiunea posesorie, acţiunea în grăniţuire, acţiunea prin care vânzătorulsolicită rezoluţiunea contractului de cumpărare, petiţia de ereditare, cererea de partaj.^[5]

Acţiunile reale se împart în acţiuni reale mobiliare (când au ca obiect un bun mobil) şi acţiunile reale imobiliare (când obiectul dreptului real este un imobil sau când posesia poartă asupra unui imobil).

1. c) Acţiunile (cererile) mixte sunt acele acţiuni prin care se exercită în acelaşi timp un drept real şi un drept personal, ce au luat naştere din aceeaşi operaţiune juridică.

Acţiunile mixte sunt împărţite în două grupe şi anume: acţiunile care urmăresc executarea unui act juridic ce a creat sau transferat un act real asupra unui bun determinat, dând naştere totodată unor obligaţii personale, şi acţiunile în anulare, rezoluţiunea, rezilierea unui act juridic prin care s-a transmis ori constituit un drept real.^[6]

Clasificarea acţiunilor patrimoniale în raport de natura dreptului ce se valorifică prezintă interes practic din mai multe puncte de vedere:

• din punctul de vedere al competenţei teritoriale, în cazul acţiunilor personale se aplică dispoziţiile art. 5 din Codul de procedură civilă, ceea ce reprezintă regula de drept comun; în cazul acţiunilor reale imobiliare se aplică dispoziţiile art. 13 din Codul de procedură civilă; în cazul acţiunilor mixte sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 pct. 1 din Codul de procedură civilă;
• din punctul de vedere al calităţii procesuale, în cazul acţiunilor personale titularul dreptului se îndreaptă împotriva subiectului pasiv din raportul juridic obligaţional; în cazul acţiunilor reale şi ale acţiunilor mixte, calitate procesuală pasivă poate avea deţinătorul bunului;
• din punctul de vedere al prescripţiei extinctive, în cazul acţiunilor prin care se valorifică drepturile reale principale nu se aplică dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, ci dispoziţiile înscrise în Codul civil (art. 1837 şi următoarele).

 

 

^[1] V.M. Ciobanu, op. cit., p. 291; V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p. 12; I. Stoenescu, G. Porumb, Dreptul procesual civil român, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966, p. 109-111; I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit, p. 240-241.

^[2] A se vedea V.M. Ciobanu, op. cit., vol.I, p.294-298, V. M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p.14-17. 74

Ilie Stoenescu, Savely Zilberstein, op. cit., p.242.

^[4] Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, dec. nr. 539/2000 în: Culegere de practică judiciară în materie comercială, 2000-2001, p.22-23.

^[5] A se vedea V. M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p.18-19.

^[6] A se vedea I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p.249-251.