Drept

Prin competenţă generală se desemnează acea instituţie procesuală prin intermediul căreia se delimitează activitatea instanţelor judecătoreşti de atribuţiile altor autorităţi, statale şi nestatale, cu atribuţii jurisdicţionale.^[1]

 

Într-o altă exprimare şi ţinând cont de noutăţile legislative în materie, se poate spune că prin intermediul instituţiei competenţei generale se diferenţiază atribuţiile de competenţă între sistemul judiciar şi celelalte autorităţi extrajudiciare dar cu atribuţii jurisdicţionale.

În Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, se statuează încă din art. 1, a cărei normă are valoare de principiu în organizarea judiciară, că puterea judecătorească se exercită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege; instanţe care, reiterăm, sunt stabilite în art. 2 alin (2) din acelaşi act normativ. De altfel, dispoziţia Legea nr. 304/2004 este în consonanţă cu art. 1 din Legea nr. 56/1993^[2] care prevedea că „justiţia în România se realizează prin Curtea Supremă de Justiţie^[3] şi prin celelalte instanţe judecătoreşti, în conformitate cu principiile şi dispoziţiile prevăzute în Constituţie şi în legile ţării".

Dispoziţiile art. 2 alin 2 din Legea nr. 304/2004 reiterează de fapt principiul constituţional care stabileşte structura organizatorică a puterii judecătoreşti şi care este statuat în art. 126 din Constituţia României,^[4] dispunând ca: „justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege".

Pe de altă parte competenţa organelor judiciare şi procedura judiciară sunt stabilite de lege (art. 3 din Legea nr. 304/2004 republicată). Aceste dispoziţii trebuie coroborate cu principiul constituţional al liberului acces la justiţie, consacrat în art. 21 din Constituţie.^[5]

Fără a se considera că principiul constituţional prevăzut în art. 21 este încălcat, trebuie să menţionăm că atunci când o instanţă judecătorească a fost sesizată cu o pricină care este de competenţa uneijurisdicţii din afara sistemului instanţelor judecătoreşti ea nu poate soluţiona acea pricină, întrucât s-ar încălca competenţa generală, iar hotărârea pe care o va pronunţa va fi lovită de nulitate absolută.^[6]

 

5.2.2. Competenţa în materia controlului de constituţionalitate

Controlul de constituţionalitate a legilor este de competenţa exclusivă a Curţii Constituţionale - organism de jurisdicţie specializat care deţine monopolul contenciosului constituţional^[7] şi care a fost înfiinţat în baza Constituţiei din 1991. Prin Legea nr. 429/2003, de revizuire a Constituţiei, norma de reglementare pentru Curtea Constituţională rezidă în art. 142-147 şi aduce o serie de elemente noi atât faţă de ceea ce era prevăzut în Constituţie anterior revizuirii, cât şi faţă de prevederile Legii nr. 47/1992, legea de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale.^[8]

Constituţia revizuită instituie rolul Curţii Constituţionale^[9] de garant al supremaţiei legii fundamentale. Aşadar, Constituţia are o poziţie supraordonată în ordinul ierarhiei sistemului juridic, generând o organizare piramidală şi întărind sistemul garanţiilor supremaţiei legii fundamentale.^[10]

Totalitatea atribuţiilor Curţii ce alcătuiesc competenţa acesteia, sunt prevăzute în art. 146 din Constituţie şi vizează controlul a priori şi a posteriori, cât şi celelalte atribuţii. Ceea ce aduce nou Constituţia revizuită sunt următoarele:

- în cadrul controlului a priori i s-a conferit legitimitate procesuală activă şi Avocatului Poporului (art. 146 lit. a);

 

 

• Curtea are o competenţă sporită prin noua atribuţie de a se pronunţa asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale (art. 146 lit. (b));
• în ceea ce priveşte controlul a posteriori, pe de o parte, excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi în faţa instanţelor de arbitraj comercial, iar pe de altă parte, şi Avocatul Poporului poate ridica excepţia de neconstituţionalitate;
• forţa juridică a deciziilor Curţii este potenţată de sintagma „sunt general obligatorii" (art.147¹ alin (4)).

Deciziile Curţii, date atât în soluţionarea obiecţiilor de neconstituţionalitate (control a priori) cât şi a excepţiilor de neconstituţionalitate (control a posteriori), prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe (doar acestea făcând obiect al controlului de constituţionalitate) sunt puse în executare prin aceea că obligă Parlamentul, respectiv Guvernul, să pună în acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile din legea fundamentală. De la data publicării deciziilor în Monitorul Oficial, prevederile în vigoare, neconstituţionale se suspendă, iar după 45 de zile, dacă obligaţia nu a fost îndeplinită, acestea îşi încetează efectele, de drept.^[11]

Incidenţa directă a controlului de constituţionalitate asupra regulilor de procedură civilă vizează controlul a posteriori şi constă în faptul că doar în cursul judecăţii se invocă excepţia de neconstituţionalitate (vizând o lege sau o ordonanţă - invocată ca temei de drept în speţă). În această situaţie instanţa va sesiza Curtea Constituţională printr-o încheiere ce va cuprinde punctele de vedere ale părţilor şi opinia instanţei asupra excepţiei - însoţită de dovezile propuse de părţi. Excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi de instanţă din oficiu, caz în care va sesiza Curtea printr-o încheiere motivată ce va cuprinde susţinerile părţilor şi dovezile necesare. Până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, judecarea cauzei se suspendă, în conformitate cu art. 23 alin (5) din Legea nr. 47/1992, modificată şi republicată.^[12]

5.2.3. Competenţa în materia controlului financiar

Pe considerentul că legea de revizuire a Constituţiei (Legea nr. 429/2003), care a instituit conţinutul art. 140 din Constituţia revizuită, cu privire la Curtea de Conturi, a operat o schimbare a naturii juridice a Curţii de Conturi, din organ administrativ cu autoritate jurisdicţională, în autoritate menită să contribuie la asigurarea echilibrului în funcţionarea celor trei puteri^[13] (legislativă, executivă şi judecătorească), problema stabilirii competenţei generale a instanţelor de judecată în raport cu cea a Curţii de Conturi, nu mai este de natură să creeze dificultăţi şi controverse.^[14]

Curtea de Conturi alături de Consiliul Economic şi Social şi Avocatul Poporului sunt, în lumina noii reglementări din legea fundamentală, instituţii fundamentale care au rolul de a asigura echilibrul în mecanismul exercitării puterii.

În conformitate cu prevederile art. 140 alin (1), teza a 2-a, din Constituţie, litigiile rezultate din activitatea Curţii de Conturi se soluţionează de instanţele judecătoreşti specializate, de unde rezultă per a contrario că în atribuţiile Curţii de Conturi nu mai rezidă cele jurisdicţionale.

De lege dată, reglementări privind instanţe specializate rezidă în Legea nr. 304/2004 republicată, în art. 35-42. În conformitate cu aceste dispoziţii, în cadrul curţilor de apel funcţionează şi tribunale specializate, iar în cadrul tribunalelor funcţionează şi secţii, sau după caz, complete specializate. Printre domeniile enunţate de art. 36 alin. 3 din Legea nr. 304/2004 figurează şi cel privind cauze de contencios administrativ şi fiscal. Competenţa acestora este stabilită de art. 37 alin. 3 din acelaşi act normativ.

Aceste dispoziţii trebuie coroborate cu art. 154 alin (1) din Constituţie, care prevede o abrogare implicită a actelor normative ce contravin reglementărilor constituţionale, dispunând expres că rămân în vigoare actele normative în măsura în care ele nu contravin prezentei

 

 

Constituţii; rezultă că art. 40-88 din Legea nr. 94/1992^[15], ce constituie capitolul IV, reglementând asupra atribuţiilor jurisdicţionale, contravin prevederii art. 140 alin (1) din Constituţie şi trebuie considerate abrogate. Aşadar, controlul jurisdicţional financiar revine instanţelor de judecată, specializate în contencios administrativ şi fiscal.

 

5.2.4. Competenţa în materia contenciosului administrativ

În materia contenciosului administrativ trebuie să avem în vedere distincţia formulată în doctrină^[16] între: contenciosul administrativ exercitat de instanţe potrivit procedurii de drept comun, contenciosul administrativ exercitat de instanţe în temeiul legii speciale de contencios^[17] şi contenciosul administrativ exercitat de jurisdicţii speciale administrative, cu posibilitatea atacării hotărârii acestora la instanţele judecătoreşti, în conformitate cu art. 21 din Constituţie.

Aşadar se impune a se face distincţia între: competenţa instanţelor judecătoreşti ordinare de contencios administrativ, pe de o parte, iar pe de altă parte, competenţa în materie a instanţelor speciale şi competenţa instanţelor judecătoreşti de a controla soluţiile unor jurisdicţii speciale administrative.

1. a) În ceea ce priveşte dreptul comun în materia contenciosului administrativ, sediul materiei îl reprezintă Legea nr. 554/2004, care în art. 1 alin. (1) prevede că orice persoană, care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal al unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public. În alin. 2 se arată că se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi persoana vătămată într-un drept al său ori într-uninteres legitim printr-un act administrativ cu caracter individual adresat altui subiect de drept.

Acţiunea în justiţie care se formulează în temeiul Legea nr. 554/2004 este denumită acţiune directă.^[18]

Pentru sesizarea instanţei se cer a fi respectate anumite condiţii, şi anume: actul administrativ atacat să fie emis de o autoritate publică, incluzându-se aici şi lipsa răspunsului autorităţii publice emitente în termenul prevăzut de lege, actul să producă o vătămare unei persoane fizice sau juridice într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim să fi efectuat procedura prealabilă.^[19]

Potrivit art. 7 alin. 5 din Legea nr. 554/2004, în cazul acţiunilor introduse de prefect, Avocatul poporului, Ministerul Public, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici sau ale celor ce privesc cererile celor vătămaţi prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe, precum şi în cazul prevăzut la art. 4 alin. 2 nu este obligatorie procedura prealabilă.

Competenţa de a soluţiona acţiunile directe în contencios administrativ revine secţiilor specializate din cadrul tribunalelor şi curţilor de apel. Recursul se judecă, după caz, de instanţa ierarhic superioară.

1. b) Instanţele judecătoreşti speciale de contencios administrativ sunt
   competente să judece litigiile având obiect actele administrative exceptate
   de la controlul instituit de Legea nr. 554/2004 şi pentru a căror desfiinţare
   şi modificare se prevede o altă procedură judiciară, prin legi speciale.

Cu titlu de exemplu, ne putem referi la materia contravenţiilor, a litigiilor pentru plata ajutorului de şomaj, a unor litigii din materie electorală.

1. c) În ceea ce priveşte jurisdicţiile speciale administrative, trebuie
   precizat că acestea rezolvă litigii expres prevăzute în competenţa lor prin
   legi speciale, iar hotărârile luate de aceste organe pot fi atacate în instanţă,
   conform principiului constituţional al liberului acces la justiţie. Cu titlu de
   exemplu, ne putem referi la procedura administrativ-jurisdicţională din

 

 

materia impozitelor şi taxelor, ori la litigiile din domeniul protecţiei copilului aflat în dificultate, ori la cele din domeniul răspunderii disciplinare a funcţionarilor publici.

De asemenea, trebuie precizat că art. 126 alin (6) din Constituţie prevede cu valoare de principiu controlul judecătoresc asupra actelor administrative, pe calea contenciosului administrativ, care se bucură şi de garanţie constituţională.

 

5.2.5. Competenţa în materie electorală

În materie electorală se face distincţia între felul alegerilor (locale, parlamentare, prezidenţiale),^[20] aşa încât pentru fiecare există un act normativ ce reglementează inclusiv competenţa instanţelor de judecată.^[21]

1991. a) În ceea ce priveşte alegerile locale ne raportăm la Legea 67/2004^[22] care reglementează această materie, şi care a abrogat Legea nr. 70/1991. În conformitate cu prevederile Legea nr. 67/2004, astfel cum a fost modificată de O.U.G. nr. 8/2005, aprobată prin Legea nr. 131/2005, împotriva acceptării sau respingerii unei candidaturi de către biroul electoral de circumspecţie, se poate face contestaţie, la instanţa competentă, sub sancţiunea nulităţii (art. 48 alin. (4) din Legea nr.

67/2004).

Aceeaşi normă legală stabileşte că instanţa competentă a judeca contestaţia este judecătoria, respectiv tribunalul, în a cărei rază teritorială se află circumscripţia electorală în speţă, în raport de caracterul local, respectiv central al acesteia.

Împotriva hotărârii instanţei care a judecat contestaţia, şi care nu se comunică, se poate face recurs în termen de 24 ore de la pronunţare.

Art. 48 alin (6) din Legea nr. 67/2004 stabileşte că recursul se înaintează la instanţa ierarhic superioară, adică tribunalul, respectiv curtea de apel, cu respectarea competenţei teritoriale.

Hotărârea pronunţată în recurs este definitivă şi irevocabilă, aşadar împotriva acesteia nu există cale de atac. Pe baza sa biroul electoral de circumscripţie întocmeşte proces-verbal iar candidatura ce a făcut obiectul contestaţiei este supusă numai soluţiei pronunţată de instanţă.

In art. 117din Legea nr. 67/2004 se instituie reglementări de procedură, norma legală dispunând că judecarea de către instanţă a contestaţiilor, întâmpinărilor şi oricăror altor cereri prevăzute de lege, se face potrivit reglementărilor prevăzute pentru ordonanţa preşedinţială, cu participarea obligatorie a procurorului.

1992. b) In ceea ce priveşte alegerile parlamentare, act normativ în materie este Legea nr. 373/2004^[23], care a abrogat Legea nr. 68/1992. Legea nr. 373/2004 a fost modificată şi completată de O.U.G. nr. 80/2004 (aprobată de Legea nr. 590/2004) şi de O.U.G. nr. 89/2005 (respinsă de

Legea nr. 292/2005).

In conformitatea cu dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 373/2004 împotriva înregistrării ori neînregistrării unei candidaturi depuse, se poate face contestaţie la instanţa competentă, sub sancţiunea nulităţii (prevăzută de art. 47 alin (6) din lege).

Art. 47 alin (3) dispune că instanţa competentă este tribunalul în a cărui rază teritorială se află respectiva circumspecţie.

Şi în acest caz hotărârea pronunţată în urma judecării contestaţiei nu se comunică iar împotriva ei se poate face recurs la instanţa ierarhic superioară. Adică, competenţa revine curţii de apel din aceeaşi circumscripţie jurisdicţională. Hotărârea pronunţată în recurs este definitivă şi irevocabilă, aşa încât împotriva sa nu există cale de atac.

In baza hotărârii, Biroul electoral central întocmeşte proces-verbal şi constată rămânerea definitivă de înregistrare ori neînregistrare a candidaturii, după caz.

Totodată, prin art. 6 alin (4) - (6) din Legea nr. 373/2004 se stabileşte competenţa înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a judeca contestaţiile împotriva hotărârilor Biroului Electoral Central - în materia admiterii, respectiv respingerii protocolului de constituire a unei alianţe electorale. Hotărârea poate fi contestată la Inalta Curte de Casaţie şi

 

 

Justiţie iar instanţa supremă se pronunţă prin hotărâre definitivă şi irevocabilă.

Legea mai precizează în art. 41 că orice contestaţie privind Biroul Electoral Central revine în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

1992. c) În ceea ce priveşte alegerile prezidenţiale ne raportăm la Legea 370/2004^[24] care a abrogat vechiul act normativ în materie, Legea nr. 69/1992. Legea nr. 370/2004 a fost modificată şi completată de O.U.G. nr. 77/2004, (aprobată de Legea nr. 592/2004).

Încă din art. 2 alin (2) al Legea nr. 370/2004 este prevăzută competenţa Curţii Constituţionale care, potrivit art. 146 lit. f) din Constituţia României republicată, veghează la respectarea în întreaga ţară a prevederilor prezentei legii şi confirmă rezultatele sufragiului.

Totodată în caz de fraudă electorală competenţa de anulare a alegerilor revine Curţii Constituţionale, potrivit art. 24 din Legea nr.

370/2004.

În conformitate cu prevederile art. 11 din Legea nr. 370/2004 contestaţiile împotriva candidaturilor depuse şi înregistrate la Biroul Electoral Central se soluţionează de Curtea Constituţională în termen de 48 ore. Soluţia este definitivă şi se publică în Monitorul Oficial al României, partea I.

Termenul de depunere al contestaţiilor este de până la 20 de zile înainte de data alegerilor şi pentru alegerea Preşedintelui României poate avea ca obiect fie înregistrarea, fie neînregistrarea candidaturii - art. 11 alin (2) - Contestaţia se depune la Biroul Electoral Central iar acesta o înaintează împreună cu dosarul candidaturii, în termen de 24 ore, Curţii Constituţionale, spre soluţionare.

De altfel, se poate afirma că în materia alegerilor prezidenţiale, dată fiind importanţa instituţiei Preşedintelui României, competenţa Curţii Constituţionale este absolută.

Norme referitoare la competenţa Curţii Constituţionale se găsesc şi în structura art. 17, 23-25 din Legea nr. 370/2004.^[25]

5.4.6. Competenţa în alte materii²¹

Competenţa în materia litigiilor de muncă

In sistemul nostru actual de drept, regula este dată de faptul că în materia litigiilor de muncă, competenţa aparţine instanţelor judecătoreşti.^[26]

Această reglementare cu valoare de principiu rezultă în special din art. 126 din Constituţie care instituie realizarea justiţiei prin intermediul instanţelor şi stabileşte structura sistemului judiciar şi din art. 281-291 din Codul Muncii, adoptat prin Legea nr. 53/2003,^[27] care stabileşte în art. 284 regulile de competenţă materială şi teritorială în materie: competenţa generală a instanţelor şi competenţa teritorială după domiciliul, reşedinţa ori sediul (după caz) reclamantului.

La aceste dispoziţii se adaugă şi cele cuprinse în Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară republicată, care a prevăzut înfiinţarea tribunalelor de muncă şi asigurări sociale, iar în art. 110-115, unde este reglementată instituţia asistenţilor judiciari, sunt conţinute norme de organizare judecătorească, cu privire la compunerea completului de judecată, care vor trebui coroborate cu cele din art. 55, unde, prin lege, sunt instituite şi norme speciale cu privire la procedura deliberării în această materie.^[28]

³⁷ In considerarea finalităţii demersului nostru de analiză am apreciat
că în ceea ce priveşte competenţa în alte materii nu vom epuiza normele
speciale ce reglementează aceste domenii, ci ne vom opri sintetic numai la
unele dintre ele care, în raport cu celelalte obiecte de studiu, sunt de o
necesitate mai mare studenţilor.

Secţii specializate în materie funcţionează în cadrul curţilor de apel, iar în cadrul tribunalelor funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate. Potrivit art. 35 alin. 2 şi art. 36 alin. 3 din Legea

 

 

1. 304/2004, republicată, acestea au competenţa generală în cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.

În anumite profesii funcţionează organe jurisdicţionale cu competenţă de instanţe disciplinare.

În acest sens amintim:

• Consiliul Superior al Magistraturii funcţionează ca instanţă disciplinară pentru magistraţi, după cum dispune Constituţia în art. 133­134, dar şi legea organică în materie, Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii,^[29] republicată, în art. 44-50 cât şi, Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor,^[30] republicată, care în art. 94-101 dispune asupra instituţiei răspunderii magistraţilor.
• Comisia de disciplină a baroului, care potrivit art. 72 din Legea nr. 51/1995^[31] republicată şi modificată, judecă abaterile disciplinare, iar hotărârile acesteia pot fi atacate la Comisia Centrală de Disciplină a Uniunii Naţionale a Barourilor din România, în conformitate cu procedura de judecată stabilită prin Statutul profesiei de avocat.
• Consiliul de disciplină prevăzut în art. 40 din Legea nr. 36/1995^[32], care judecă acţiunea disciplinară, conform procedurii stabilite prin regulament, în cazul abaterilor disciplinare ale notarilor publici. Activitatea consiliului poate fi atacată în instanţă.
• Consiliul de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătoreşti, judecă acţiunea disciplinară pentru abaterile disciplinare ale executorilorjudecătoreşti, în conformitate cu art. 45 din Legea nr. 188/2000^[33]. Hotărârea Comisiei superioare de disciplină este definită şi poate fi atacată cu recurs la instanţa competentă.

- Comisia de disciplină, respectiv Comisia superioară de disciplină care funcţionează la nivelul fiecărui colegiu teritorial, respectiv la nivelul Colegiului Medicilor din România, şi care judecă plângerile formulate împotriva medicilor, având ca obiect abateri disciplinare. Actele normative în materia acţiunii disciplinare a medicilor sunt: Legea nr. 306/2004 privind exercitarea profesiei de medic, precum şi organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din România^[34] şi Legea nr. 308/2004 privind executarea profesiei de medic dentist precum şi înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor Dentişti din România.^[35]

 

Competenţa în materia litigiilor de dreptul familiei

O primă precizare care se impune în această materie rezidă în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, care în art. 35-40 dispune asupra tribunalelor specializate, respectiv a secţiilor specializate, competente să judece cauze cu minori şi de familie. Potrivit art. 37 alin. 3 din acelaşi act normativ, tribunalele specializate preiau cauzele de competenţa tribunalului în domeniile în care se înfiinţează, aşadar în acest domeniu, competenţa acestora se referă la cauzele cu minori şi de familie. Soluţia este similară în ceea ce priveşte secţiile, ori după caz, completele specializate, care funcţionează în cadrul tribunalelor.^[36]

În această materie, competenţa generală se împarte între autoritatea tutelară şi instanţele judecătoreşti.^[37]

Conform Legii nr. 272/2004^[38], instanţa judecătorească este singura autoritate competentă să se pronunţe cu privire la:

• persoana care exercită drepturile şi îndeplineşte obligaţiile părinteşti în situaţia în care copilul este lipsit de ocrotirea părinţilor;
• modalităţile în care se exercită drepturile şi se îndeplinesc obligaţiile părinteşti;

 

• decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti;
• reluarea exerciţiului drepturilor părinteşti.

Aceste dispoziţii sunt în conformitate cu art. 38 din Legea nr. 272/2004. Potrivit art. 124 din acelaşi act normativ^[39] măsurile de protecţie specială sunt de competenţa tribunalului de domiciliu ori în a cărei rază a fost găsit copilul.

Competenţa revine autorităţilor tutelare pentru a soluţiona:

• cererea copilului care a împlinit vârstă de 14 ani ce are ca obiect schimbarea locuinţei. Autoritatea tutelară poate încuviinţa o astfel de cerere pentru desăvârşirea învăţăturii ori pregătirii profesionale a minorului, după cum este prevăzut în art. 102 Codul familiei;
• cererea unui părinte de a avea legături personale cu copilul său minor, formulată în timpul căsătoriei, când soţii sunt despărţiţi în fapt dar nu există o hotărâre de stabilire a locuinţei copilului la unul dintre părinţi, în conformitate cu prevederile art. 99 Codul familiei.

 

Competenţa în materia adopţiei

Competenţa în această materie este reglementată de o lege specială^[40] care, conform principiului general de aplicare a legii speciale, se completează cu legea generală (Codul de procedură civilă) numai acolo unde tace şi cu condiţia ca norma generală să nu contravină vreunei norme din cuprinsul legii speciale. În această materie ne raportăm la

Legea nr. 273/2004, privind regimul juridic al adopţiei^[41] şi care a abrogat OUG nr. 257/1997. In conformitate cu prevederile acestei legi, atât în ce priveşte evaluarea, cât şi în ceea ce priveşte încuviinţarea adopţiei, competenţa revine instanţei. In primul caz, refuzul nefavorabil al evaluării poate fi atacat în termen de 15 zile la instanţa competentă, conform art. 19 alin (5) din Legea nr. 273/2004. In al doilea caz, actul normativ precizează în art. 34 că încuviinţarea adopţiei este de competenţa instanţelor judecătoreşti.

Trebuie precizat că Legea nr. 273/2004 instituie o procedură internă a adopţiei prevăzută în art. 19-38, dar şi o procedură a adopţiei internaţionale, prevăzut în art. 39-49, în care încuviinţarea adopţiei este de asemenea de competenţa instanţei (art. 46 din lege). Art. 42 din Legea nr. 273/2004 face trimitere la art. 30-33 din Legea nr. 105/1992, cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, pentru situaţia în care adoptatul domiciliază în străinătate iar adoptatorul în România.

 

Competenţa în materia actelor de stare civilă

In această materie actul normativ principal este Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă,^[42] modificată şi completată.

In conformitate cu prevederile acestei legi competenţa instanţei judecătoreşti în materia actelor de stare civilă este prevăzută în art. 10, art. 21, art. 58. Vom face referire la următoarele situaţii:

• în cazul în care ofiţerul de stare civilă refuză să întocmească un act ori să înscrie o menţiune, potrivit atribuţiilor sale;
• când declaraţia de naştere a fost făcută după trecerea unui an de la data naşterii, întocmirea actului se face în baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile care trebuie să conţină toate datele necesare întocmirii actului; instanţa competentă este judecătoria în a cărei rază teritorială domiciliază persoana interesată;
• anularea, modificarea, rectificarea ori completarea unui act de stare civilă sau a unei menţiuni înscrisă pe acesta se vor face numai în

 

 

baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, pronunţată de judecătoria în a cărei rază teritorială domiciliază persoana interesată; înscrierea se face prin menţiune pe actul de stare civilă corespunzător.

Aşadar, în termeni de principiu, competenţa generală în această materie se împarte între instanţa de judecată şi serviciile publice comunitare de evidenţă a persoanelor.^[43]

În ceea ce priveşte competenţa generală privind schimbarea numelui şi/sau prenumelui, de asemenea trebuie să distingem între competenţa la nivelul sistemului judiciar, pe de o parte, şi cea la nivelul aparatului administrativ, pe de altă parte.

Instanţa de judecată este competentă să se pronunţe cu privire la modificarea numelui în următoarele cazuri:

• divorţ,
• adopţie,
• când filiaţia este stabilită succesiv faţă de ambii părinţi.^[44]

În materia schimbării numelui ca urmare a voinţei subiectului ce are posesia de stat, competenţa revine serviciilor competente ale administraţiei publice locale, iar actul normativ ce reglementează această materie este O.G. nr. 41/2003,^[45] privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice, care stabileşte procedura.

Instanţa de judecată va fi însă competentă să judece acţiunea în contencios administrativ pe care o are la dispoziţie persoana interesată în condiţiile Legea nr. 554/2004, în situaţia în care cererea de schimbare a numelui a primit dispoziţie de respingere.

Competenţa în materie succesorală

In această materie competenţa se împarte între instanţa de judecată şi notarul public, după cum procedura civilă are caracter contencios, respectiv necontencios.

In situaţia în care procedura decurge amiabil în faţa notarului -abilitat în baza Legea nr. 36/1995^[46] - moştenitorii căzând de acord asupra întinderii şi conţinutului drepturilor lor succesorale, procedura notarială, necontencioasă se va finaliza prin eliberarea certificatului de moştenitor.

In situaţia în care există neînţelegeri între moştenitori, notarul este în drept să suspende procedura - în baza art. 78 din Legea nr. 36/1995 -urmând ca părţile să se adreseze instanţei de judecată.

Procedura notarială este una prealabilă, părţile se pot adresa direct instanţei competente. Ceea ce determină alegerea unei căi sau a celeilalte este modul în care părţile se înţeleg, ori momentul de la care curg neînţelegerile. Totodată, dacă au ajuns la un acord de voinţă, părţile pot cere notarului să reia procedura ce fusese suspendată, dacă între timp au înlăturat neînţelegerile fără concursul instanţei de judecată.

Trebuie reţinut că există chestiuni asupra cărora numai instanţa de judecată este competentă să se pronunţe, precum cererea de repunere în termenul de acceptare a succesiunii, cererea de anulare a declaraţiei de acceptare sau renunţare pentru vicii de consimţământ^[47] ori anularea certificatului de moştenitor.

 

5.3. Competenţa jurisdicţională a instanţelor judecătoreşti

Instituţia competenţei jurisdicţionale are ca finalitate delimitarea atribuţiilor concrete ale instanţelor judecătoreşti,^[48] adică în interiorul sistemului judiciar. După ce s-a stabilit că pricina este de competenţa instanţelor judecătoreşti, se pune problema repartizării cauzelor pe „verticala" şi respectiv pe „orizontala" sistemului judiciar.

 

 

Din această perspectivă rezultă şi formele competenţei jurisdicţionale^[49]:

-   competenţa materială (ratione materiae), prin intermediul căreia urmează să se stabilească nivelul instanţei care este competentă să soluţioneze litigiul; ceea ce presupune stabilirea instanţei competente pe „verticala" sistemului judiciar

-     competenţa teritorială (ratione personae vel loci), prin intermediul căreia se va stabili care dintre instanţele de acelaşi grad (de acelaşi nivel pe „orizontală") este competentă din punct de vedere teritorial să soluţioneze litigiul.

 

5.3.1. Competenţa materială (ratione materiae)

Competenţa materială (sau de atribuţiune) este definită^[50] ca fiind forma competenţei prin care se delimitează, pe linie verticală, sfera de activitate a diferitelor categorii de instanţe care fac parte din sistemul judiciar.

Sediul materiei în legătură cu competenţa materială îl reprezintă Codul de procedură civilă căruia i se alătură legi în cuprinsul cărora există şi norme de competenţă.

Cel mai important act normativ în această sferă îl reprezintă Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată. Norme privitoare la competenţă există şi în alte acte normative cu caracter special.

Normele de competenţă materială sunt stabilite sub dublu aspect^[51]: funcţional (după felul atribuţiilor jurisdicţionale) şi procesual (după obiectul, natura şi valoarea cauzelor).^[52]

Din această dublă perspectivă Codul de procedură civilă în art. 1-4¹ din Titlul I, „Competenţa după materie", din Cartea I, „Competenţa instanţelor judecătoreşti", reglementează ceea ce constituie dreptul comun în materie.

Competenţa materială, indiferent de actul normativ ce conţine prevederi asupra sa, este reglementată prin norme imperative, de la care părţile nu pot deroga sub nici un aspect.

 

5.3.1.1. Competenţa materială a judecătoriei

Art. 1 din Codul de procedură civilă dispune asupra competenţei materiale a judecătoriilor:

• judecă în primă instanţă toate procesele şi cererile în afară de cele date de lege în competenţa altor instanţe;
• judecă plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege;

3)     judecă în orice alte materii date prin lege în competenţa lor.^[53]
In legătură cu acest prim articol din Codul de procedură civilă, în

doctrină^[54] se afirmă că prin dispoziţiile sale consacră principiul plenitudinii de jurisdicţie a judecătoriilor ca instanţă de fond, de unde rezultă că toate celelalte instanţe au o jurisdicţie de excepţie, adică ele pot soluţiona cauze civile în primă instanţă numai în baza unor dispoziţii normative care le atribuie expres o atare competenţă.

Pe de altă parte pentru a determina competenţa materială de primă instanţă a judecătoriei, ca instanţă de drept comun, dispoziţiile art. 1 din Codul de procedură civilă trebuie completate şi cu dispoziţiile art. 2. In urma acestei operaţii prin interpretare per a contrario, rezultă pentru judecătorii şi competenţa materială de a judeca în primă instanţă:

- procesele şi cererile în materie comercială al cărui obiect are o valoare de până la 1 miliard lei (rezultă din art. 2 pct.1 lit. a);

 

 

-  procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are valoare mai mică sau egală cu 5 miliarde lei precum şi cererile de împărţeală judiciară, indiferent de valoare, căci legea nu face distincţie în această materie, a cererilor în materie succesorală, a cererilor neevaluabile în bani şi a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii, formulate de terţii vătămaţi în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar (rezultă din art. 2 pct.1 lit. b).

In ceea ce priveşte dispoziţia cuprinsă în art. 1 pct. 2 din Codul de procedură civilă, trebuie avut în vedere controlul judecătoresc pe care îl exercită judecătoriile asupra hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi a altor organe de acest fel, în cazurile prevăzute de lege. Aşadar pentru a exercita acest control judecătoresc se impun două condiţii, necesarmente cumulativ:

• instanţa competentă, recte judecătoria, trebuie sesizată printr-o plângere al cărei obiect îl face o atare hotărâre, de natură administrativă;
• competenţa instanţei trebuie prevăzută în norme de competenţă din legi speciale, în mod expres.^[55]

In materia controlului judecătoresc asupra activităţii jurisdicţionale din afara sistemului judiciar, hotărârea pronunţată de instanţa competentă, adică judecătoria, este o hotărâre definitivă care poate fi atacată numai cu recurs, potrivit art. 377 alin 1 pct. 1 Codul de procedură civilă.

Referitor la dispoziţia cuprinsă în art. 1 pct. 3 Codul de procedură civilă reţinem, cu titlu de exemplu, competenţa judecătoriei cu privire la:

-  cererea de recuzare a unui judecător de la judecătorie (rezultă din art. 30 alin. (1) Codul de procedură civilă);

• cererea de revizuire împotriva unei hotărâri pronunţate de judecătorie (rezultă din art. 323 alin (1) Codul de procedură civilă);
• cererea de îndreptare, lămurire şi completare a propriei hotărâri (rezultă din art. 281 şi urm. Codul de procedură civilă);
• cererea de contestaţie în anulare împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorie (rezultă din art. 319 alin. (1) Codul de procedură civilă);
• cererea de încuviinţare a executării silite, în afara cazurilor în care legea dispune altfel (rezultă din art. 373 alin (2) Codul de procedură civilă);
• cererea de asigurare a dovezilor pe cale principală (rezultă din art. 236 alin (1) Codul de procedură civilă);
• cererea de anulare a unui act notarial ori plângerea împotriva încheierii de respingere a cererii de îndeplinire a unui act notarial, după cum se dispune în art. 51 din Legea nr. 36/1995 a notarilor şi activităţii notariale;
• cererea de înscriere a unei asociaţii ori fundaţii în Registrul Asociaţiilor şi Fundaţiilor, după cum dispune O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii;
• cererea având ca obiect anularea, modificarea, rectificarea sau completarea actelor de stare civilă ori a menţiunilor înscrise în cuprinsul acestora, în conformitate cu art. 57 alin (2) din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, cu modificările şi completările ulterioare.

De remarcat că în acest context norma din alin (3) al aceluiaşi articol 57 instituie o competenţă specială pentru Judecătoria sector 1, Bucureşti, când subiectul activ al unei asemenea cereri este un cetăţean străin sau un cetăţean român cu domiciliul în străinătate.

In loc de concluzie putem afirma că, în temeiul art. 1 Codul de procedură civilă, judecătoria este instanţa de drept comun pentru judecată în fond, iar din aceste prevederi rezultă că dacă o lege specială nu prevede o normă de competenţă pentru o altă instanţă, competenţa materială revine judecătoriei, dar şi că un litigiu este de competenţa judecătoriei, în primă ori ultimă instanţă de fiecare dată când o normă specială prevede acest lucru.

5.3.1.2. Competenţa materială a tribunalului

In conformitate cu art. 2 Codul de procedură civilă,^[56] aşa cum a fost modificat ori completat în mod succesiv prin O.U.G. nr. 138/2000, O.U.G. nr. 58/2003 şi Legea nr. 195/2004 de aprobare a acestei O.U.G.,

O.U.G. nr. 65/2004, iar în ultima etapă, prin Legea nr. 219/2005, de aprobare a O.U.G. nr. 138/2000, rezultă că tribunalele judecă în primă instanţă:

1. procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 1 miliard lei, precum şi procesele şi cererile în această materie al căror obiect este neevalabil în bani;
2. procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 5 miliarde lei, cu excepţia cererilor de împărţeală judiciară, a cererilor în materie succesorală, a cererilor neevalabile în bani şi a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii, formulate de terţii vătămaţi în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar;
3. c) conflictele de muncă, cu excepţia celor date prin lege în
   competenţa altor instanţe;
4. d) procesele şi cererile în materie de contencios administrativ, în
   afară de cele date în competenţa curţilor de apel;
5. e) procesele şi cererile în materie de creaţie intelectuală şi de
   proprietate industrială;
6. procesele şi cererile în materie de expropriere;
7. cererile pentru încuviinţarea, nulitatea sau desfacerea adopţiei;
8. h) cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare
   săvârşite în procesele penale;
9. i) cererile pentru recunoaşterea, precum şi cele pentru încuviinţarea
   executării silite a hotărârilor date în ţări străine.

Din prevederile cuprinse în art. 2 pct. 2 Codul de procedură civilă rezultă că în calitate de instanţe de apel, tribunalele judecă apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Art. 2 pct. 3 Codul de procedură civilă prevede competenţa tribunalelor de a judeca ca instanţe de recurs, recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului.

In fine, pct. 4 al art. 2 Codul de procedură civilă dispune că tribunalele judecă în orice alte materii date prin lege în competenţa lor.

Din prevederile acestui articol, cât şi din modul în care este structurat rezultă o dublă competenţă pentru tribunale, şi anume: o competenţă ca instanţă de fond şi o competenţă ca instanţă de controljudiciar,^[57] la rândul ei dublă, căci vizează atât apelul cât şi recursul. Mai mult, pct. 4 instituie o competenţă diversă.^[58]

De asemenea, din economia acestor prevederi se pot face aprecieri cu privire la natura competenţei materiale a tribunalelor, şi anume dacă este una de excepţie, aşa cum rezultă din principiul că instanţa de drept comun în fond este judecătoria, ori este totuşi tribunalul la rându-i instanţă de drept comun, în considerarea unor anumite categorii de litigii,^[59] care revin în primă instanţă în competenţa tribunalului.

Trebuie să avem în vedere de conexiunile ce se impun a fi făcute cu normele în materie, prevăzute de Legea nr. 304/2004, republicată. Astfel reamintim că art. 35. alin. 1 şi 36 alin. 3 din Legea nr. 304/2004 instituie tribunalele specializate, respectiv secţiile, sau după caz, completele specializate pentru:

• cauze civile;
• cauze penale;
• cauze comerciale;
• cauze cu minori şi de familie;
• cauze de contencios administrativ şi fiscal;
• cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.

În conformitate cu art. 37 alin. 3 din Legea nr. 304/2004 republicată tribunalele specializate preiau cauzele de competenţa tribunalului în domeniile în care se înfiinţează.

Norma stabilită în art. 2 pct. 1 lit. d Codul de procedură civilă, vizând competenţa tribunalelor în materie de contencios administrativ, face ca şi în condiţiile actualei reglementări să fie de actualitate aprecierea^[60] că tribunalele au plenitudinea de jurisdicţie în materie de contencios administrativ, ceea ce rezultă din însăşi formularea art. 2 pct. 1 Codul de procedură civilă, care exceptează de la competenţa materială a tribunalelor doar cauzele date în competenţa curţilor de apel. De altfel,

 

 

prin chiar înfiinţarea tribunalului specializat de contencios administrativ şi fiscal, conceptul plenitudinii de jurisdicţie în materie este reiterat şi consolidat.

Aceeaşi este soluţia, pe de o parte, raportându-ne la art. 2 Codul de procedură civilă pentru prevederile cuprinse la pct. 1 lit. c şi e-j, iar pe de altă parte, raportându-ne la normele cuprinse în Legea nr. 304/2004 republicată, care instituţionalizează celelalte tribunale specializate. Plenitudinea de jurisdicţie a tribunalului se manifestă în materia minorilor şi familiei, a muncii şi asigurărilor sociale, a creaţiei intelectuale şi a proprietăţii industriale, cât şi pentru dreptul comercial. Totuşi, în legătură cu acest din urmă aspect considerăm că trebuie să avem în vedere şi prevederile din art. 2 pct. 1 lit. a Codul de procedură civilă, care coroborate cu dispoziţiile normei speciale din Legea nr. 304/2004, republicată, privind judecarea cauzelor comerciale, duc la concluzia că tribunalul este instanţa de drept comun în materie, cu excepţia litigiilor al căror obiect are o valoare ce nu depăşeşte 1 miliard lei, litigii care rămân în competenţa judecătoriei.^[61]

Legea nr. 304/2004 republicată conţine prevederi şi cu privire la înfiinţarea secţiilor maritime şi fluviale ori pentru alte materii, în raport cu natura şi numărul cauzelor (art. 36 alin. 3).

Ca instanţa de apel tribunalul are competenţa materială de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă, după cum enunţă în mod expres Codul de procedură civilă în art. 2 pct. 2; aşadar tribunalul este instanţă comună în materie de apel.

Ca instanţă de recurs, tribunalele au o sferă de competenţă şi mai redusă, după cum dispune art. 2 pct. 3 Codul de procedură civilă, numaiîn cazul recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului.

Competenţa materială a tribunalului de a judeca în orice alte materii date prin lege în competenţa sa, după cum dispune art. 2 pct. 4 Codul de procedură civilă, poate fi redată exemplificativ cu privire la:

• conflictele de competenţă dintre două judecătorii din raza teritorială a tribunalului respectiv, ori dintre una dintre judecătoriile din raza teritorială şi un organ cu activitate jurisdicţională (rezultă din art. 22 alin (1) şi (4) Codul de procedură civilă);
• cererea de recuzare, în cazul în care la o judecătorie din raza teritorială a tribunalului respectiv nu se poate constitui completul din cauza recuzării (rezultă din art. 30 alin (2) Codul de procedură civilă);
• strămutarea de la o judecătorie la alta din raza teritorială a tribunalului respectiv, pe motiv de rudenie sau afinitate (rezultă din art. 39 alin (1) Codul de procedură civilă);

-     îndreptarea erorilor materiale, lămurirea sau completarea propriilor hotărârii (rezultă din art. 281 şi urm. Codul de procedură civilă);

-  contestaţia în anulare şi revizuirea îndreptate împotriva propriilor hotărâri (rezultă din art. 319 alin (1) şi art. 323 alin. (1) Codul de procedură civilă;

-    contestaţia la titlu privind hotărârea pronunţată de tribunal (rezultă din art. 400 alin (2) Codul de procedură civilă).

 

5.3.1.3. Competenţa materială a curţilor de apel

Art. 3 Codul de procedură civilă^[62] stabileşte competenţa materială a curţilor de apel în a judeca, după cum urmează:

1. în primă instanţă, procesele şi cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităţilor şi instituţiilor centrale;
2. ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă;

 

 

3. ca instanţe de recurs, recursurile declarate împotriva hotărârilor
   pronunţate de tribunale în apel sau împotriva hotărârilor pronunţate în
   primă instanţă de tribunale, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului,
   precum şi în orice alte cauzuri expres prevăzute de lege;
4. în orice alte materii date prin lege în competenţa lor.
   Prevederile art. 3 pct. 1 Codul de procedură civilă coroborate cu

prevederile art. 35 alin (2) din Legea nr. 304/2004 republicată reiterează calitatea de instanţă de drept comun a tribunalelor în materia contenciosului administrativ-fiscal, în primă instanţă dar din aceste dispoziţii legale rezultă totodată şi calitatea de instanţă de excepţie în considerarea competenţei materiale a curţilor de apel în această materie. Aceasta pentru că trebuie să ne raportăm exclusiv la litigiile privind actele autorităţilor şi instituţiilor centrale, căci numai acestea se judecă în primă instanţă de curţile de apel. Aşadar, competenţa materială a acestora este una de excepţie.

Dispoziţiile din Codul de procedură civilă vor fi de asemenea coroborate cu cele din Legea nr. 304/2004 republicată şi la nivel instituţional ori ca norme de principiu.

In acest sens trebuie să avem în vedere conţinutul art. 35 alin (2) din acest act normativ, care dispune că în cadrul curţilor de apel funcţionează secţii pentru cauze civile, penale, comerciale, cauze cu minori şi de familie, de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflictele de muncă şi asigurări sociale, precum şi, în raport cu materia şi numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale, ori pentru alte materii.

In ceea ce priveşte art. 3 pct. 2 Codul de procedură civilă, acesta instituie competenţa materială a curţilor de apel pentru judecarea apelurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în prima instanţă.^[63]

Ca instanţe de recurs, curţile de apel, aşa cum rezultă din formularea art. 3 pct. 3 Codul de procedură civilă^[64], sunt competente material să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel sau împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunale, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului, precum şi în orice alte cazuri expres prevăzute de lege. Aşadar, competenţa curţilor de apel ca instanţe de

recurs nu mai este una pur excepţională, aşa cum prevedea O.U.G. nr. 58/2003, ci, rezultă mai degrabă că, în judecarea recursurilor, competenţa materială se împarte între tribunale, curţi de apel şi, după cum vom vedea, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.^[65]

In ceea ce priveşte competenţa curţilor de apel de a judeca în orice alte materii, în conformitate cu prevederile legale, după cum dispune art. 3 pct. 4 Codul de procedură civilă, enunţăm cu titlu de exemplu:

• conflictele de competenţă între două tribunale sau între un tribunal şi o judecătorie din raza sa teritorială, ori între două judecătorii de circumscripţii deosebite dar care se află, ambele, în raza aceleiaşi curţi de apel. Aceeaşi este soluţia şi în cazul conflictului de competenţă între un tribunal din raza curţii de apel şi un organ de jurisdicţie (rezultă din art. 22 Codul de procedură civilă);
• cererea de recuzarea înaintată unui tribunal din circumscripţia curţii de apel, dacă, din cauza recuzării, nu se poate constitui completul la tribunal (rezultă din art. 30 alin (2) Codul de procedură civilă);
• strămutarea pricinilor, pe motiv de materie sau afinitate, de la un tribunal la altul din circumspecţia teritorială a aceleiaşi curţi de apel (rezultă din art. 39 alin. 1 Codul de procedură civilă);
• îndreptarea erorilor materiale, lămurirea şi completarea propriilor hotărâri (rezultă din art. 281 şi urm. Codul de procedură civilă);
• contestaţia în anulare şi revizuirea împotriva propriei hotărâri (rezultă din art. 319 alin. (1) şi art. 323 alin. (1) Codul de procedură civilă;
• contestaţia la titlu împotriva propriilor hotărâri (rezultă din art. 400 alin. (2) Codul de procedură civilă).

 

 

5.3.1.4. Competenţa materială a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie^[66]

In temeiul art. 4 Codul de procedură civilă, Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă^[67]:

1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi a
   altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;
2. recursurile în interesul legii;
3. abrogat;^[68]
4. în orice alte materii date prin lege în competenţa sa. Acest text va
   trebui coroborat cu art. 299 alin. (2) Codul de procedură civilă şi 329 alin.
   (2) Codul de procedură civilă.

Din economia acestui text de lege rezultă competenţa Inaltei Curţi^[69] în materie de recurs, pentru recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, dar şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege. Al doilea punct al acestui articol instituie competenţa Inaltei Curţi de a judeca recursurile în interesul legii. In acest ultim caz competenţa sa este şi una exclusivă.

Prevederile din Codul de procedură civilă trebuie coroborate cu cele din Legea nr. 304/2004 republicată.^[70] Aceasta pentru că în acest act normativ se conferă Secţiunea a 2-a din Titlul II,  „Instanţelejudecătoreşti", competenţei înaltei Curţi, prin dispoziţiile art. 21-27, grupate sub titulatura „Competenţa înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie."^[71]

Art. 21 din Legea nr. 304/2004 republicată^[72] prevede competenţa Secţiei civile şi de proprietate intelectuală, a Secţiei comerciale şi a celei de contencios administrativ şi fiscal ale înaltei Curţi de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege. în acest din urmă caz, se instituie o competenţă diversă, cu sublinierea că, aceasta se aplică numai în situaţiile expres prevăzute de lege.

în conformitate cu art. 23 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 republicată, secţiile înaltei Curţi au competenţa exclusivă de a soluţiona şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive, sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nici o cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel.

Art. 24 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 republicată prevede competenţa specială pentru completul de 9 judecători de a funcţiona ca instanţă disciplinară şi o competenţă diversă în alte cauze, prevăzute expres în competenţa sa prin lege.

Pentru a analiza competenţa materială a înaltei Curţi trebuie să ne raportăm şi alte norme din Legea nr. 304/2004 republicată. în acest sens, dispoziţiile art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 2 alin. 2 lit. (a), care plasează înalta Curte în vârful piramidei sistemului judiciar, vin în completarea celor cuprinse în art. 18-34, care instituie dispoziţii privitoare numai la înalta Curte. încă din art. 18 alin. (1) se statuează că aceasta este singura instanţă supremă din România, având misiunea de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale (art. 18 alin. (2) din Legea nr. 304 republicată).

Aceste prevederi raportate la cele cuprinse în art. 4 Codul de procedură civilă duc la următoarele concluzii:

 

 

-   competenţa materială a înaltei Curţi este una de drept comun ca instanţă de recurs, în materiile stabilite de lege;^[73]

-    înalta Curte este competentă material, exclusiv, să judece recursurile în interesul legii;^[74] soluţiile pronunţate având rolul de a contribui la interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul ţării.

în legătură cu prima concluzie va trebui să ne raportăm la art. 21 din Legea nr. 304/2004 republicată, care dispune că înalta Curte judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi alte hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, în secţia civilă şi de proprietate intelectuală, secţia comercială şi secţia de contencios administrativ şi

fiscal.^[75]

în legătură cu a doua concluzie ne vom raporta la art. 25 lit. a), care prevede competenţa materială în a judeca recursurile în interesul legii, de către înalta Curte, constituindu-se în Secţii Unite.^[76]

în completarea pct. 4 Codul de procedură civilă vine art. 23 din Legea nr. 304/2004 republicată, care stabileşte care sunt acele „alte materii" la care se face referire în art. 4 pct. 4 Codul de procedură civilă. Astfel art. 23 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 republicată dispune că secţiile înaltei Curţi, în raport cu competenţa fiecăreia, soluţionează:

1. cererile de strămutare, pentru motivele prevăzute în Codul de procedură civilă;
2. conflictele de competenţă, în cazurile prevăzute de lege;
3. orice alte cereri prevăzute de lege.

Referitor la dispoziţia din lit. c vom exemplifica prin:

-  delegarea instanţei (art. 23 Codul de procedură civilă);

-     cererea de recuzare formulată în faţa unei curţi de apel când, datorită recuzării, nu se poate constitui completul de judecată la curtea de apel (art. 30 alin. 2 Codul de procedură civilă);

• îndreptarea erorilor materiale, lămurirea şi completarea propriilor hotărâri (art. 281 şi urm. Codul de procedură civilă);
• contestaţia în anulare, revizuirea şi contestaţia la titlu împotriva propriilor hotărâri (art. 319 alin. 1, art. 323 alin.1 şi art. 400 alin. 2 Codul de procedură civilă).

Reiterăm faptul că al doilea alineat din art. 23 din Legea nr. 304/2004 republicată instituie o exclusivitate de competenţă pentru înalta Curte în a soluţiona recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinite sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nici o altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel.^[77]

Competenţa exclusivă a înaltei Curţi de a asigura o jurisprudenţă unitară la nivel naţional este prevăzută în dispoziţiile art. 25 lit. b din Legea nr. 304/2004 republicată. Art. 26-27 din aceeaşi lege sunt de asemenea incidente, dispunând asupra procedurii de schimbare a jurisprudenţei unei secţii, cât şi asupra celei de a propune îmbunătăţirea legislaţiei.

 

5.3.2. Competenţa teritorială (ratione personae vel loci)

în demersul firesc de a stabili instanţa competentă pentru a judeca un litigiu, după ce s-a stabilit că respectivul litigiu este de competenţa materială a unui anumit nivel de jurisdicţie (delimitarea „pe verticală"), urmează a realiza delimitarea „pe orizontală", între instanţele de acelaşi grad.

Sediul materiei competenţei teritoriale de drept comun îl constituie cu precădere art. 5-16 Codul de procedură civilă.

Normele care reglementează competenţa teritorială au caracter dispozitiv (deci părţile pot deroga de la ele) cu excepţia normelor care stabilesc competenţa materială în materie de stare şi capacitate a persoanelor, a celor incidente prevederilor art. 13-16 Codul de procedură

 

 

civilă şi în unele situaţii prevăzute de norme speciale, când au caracter imperativ (părţile nu pot deroga).^[78]

Clasificarea normei de competenţă ca fiind dispozitivă ori imperativă îşi are temeiul în prevederile art. 19 Codul de procedură civilă, cu valoare de principiu în materie.^[79]

 

5.3.2.1 Competenţa teritorială de drept comun

Avem în vedere acea formă a competenţei teritoriale ce instituie regula potrivit căreia cererea de chemare în judecată se adresează instanţei din circumscripţia căreia îşi are domiciliul pârâtul.^[80]

Regula derivă din prevederile art. 5 Codul de procedură civilă şi corespunde adagiului clasic actor sequitur forum rei, în baza căruia reclamantul este cel care se deplasează la domiciliul pârâtului. în acest sens, în favoarea pârâtului operează o prezumţie de nevinovăţie, în virtutea căreia se consideră că în acţiunile personale, pârâtul nu datorează nimic reclamantului, atât timp cât procesul nu s-a judecat.^[81]

Textul de lege prevede şi ipotezele în care pârâtul are domiciliul în străinătate^[82] sau domiciliul nu este cunoscut, situaţii în care cererea se depune la instanţa reşedinţei sale din ţară. Dacă ambele (domiciliul şi reşedinţa) sunt necunoscute reclamantului, instanţa competentă este cea în a cărei circumscripţie se află domiciliul ori reşedinţa reclamantului.

Prevederile art. 7 Codul de procedură civilă se aplică situaţiei în care pârâtul este persoană juridică, situaţie în care instanţa competentă este cea în a cărei circumscripţiei îşi are sediul principal.

Dacă pârâtul este o asociaţie ori o societate fără personalitate juridică, art. 7 alin. (3) Codul de procedură civilă prevede că instanţa competentă este cea în raza căreia îşi are domiciliul persoana căreia, potrivit înţelegerii dintre asociaţi, i s-a încredinţat preşedenţia sau direcţia respectivei formaţiuni. Dacă nu se cunoaşte domiciliul ori persoana cu rolde conducere, cererea se poate depune la instanţa de domiciliu a oricăruia dintre asociaţi.

Dacă cererea de chemare în judecată este îndreptată împotriva mai multor pârâţi, aceasta se poate depune la instanţa în raza căreia îşi are domiciliul oricare dintre pârâţi, indiferent că sunt persoane fizice ori juridice, singura condiţie este de a avea calitatea de debitor principal, după cum dispune art. 9 Codul de procedură civilă.

Prevederile art. 8 Codul de procedură civilă acoperă situaţia în care calitatea de pârât aparţine statului, direcţiilor generale ori altor organe de stat, când are incidenţă competenţa alternativă între instanţele fie din capitala ţării, fie din reşedinţa judeţului unde îşi are domiciliu reclamantul. în cazul capitalei, competenţa aparţine Judecătoriei sector 4 Bucureşti.

Regulile competenţei de drept comun se aplică tuturor categoriilor de acţiuni civile, cu excepţia celor pentru care legea a prevăzut o altă competenţă.^[83]

 

5.3.2.2 Competenţa teritorială alternativă (facultativă)

Instituţia vizată are o formă de competenţă care consacră dreptul reclamantului de a alege între două sau mai multe instanţe deopotrivă competente.^[84]

Norme de competenţă teritorială alternativă există în art. 6-8 Codul de procedură civilă dar cu precădere în art. 9-11 Codul de procedură civilă.

Art. 9 Codul de procedură civilă stabileşte că, atunci când cererea este îndreptată împotriva mai multor pârâţi, reclamantul poate alege instanţa de la domiciliul oricăruia dintre ei. Dacă există şi obligaţi accesorii, aceştia nu pot constitui criteriu de alegere a instanţei competente; condiţia fiind ca pârâtul, în funcţie de al cărui domiciliu se alege instanţa, să fie debitor principal.

Art. 10 Codul de procedură civilă prevede pentru cazuri în care, pe lângă instanţa de drept comun (de la domiciliul pârâtului), mai sunt competente şi alte instanţe:

1. în cererile privitoare la executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract, instanţa locală prevăzută în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiunii;
2. în cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locaţiune a unui imobil, în acţiunile în justificare sau în prestaţiune tabulară, instanţa locului unde se află imobilul;
3. în cererile ce izvorăsc dintr-o cambie, cec sau bilet la ordin, instanţa locului de plată;
4. în cererile privitoare la obligaţiile comerciale, instanţa locului unde obligaţia a luat naştere sau aceea a locului plăţii;
5. în cererile izvorâte dintr-un contract de transport, instanţa locului de plecare sau de sosire;
6. în cererile împotriva unei femei căsătorite care are reşedinţa obişnuită, deosebită de ceea a soţului, instanţa reşedinţei femeii;^[85]
7. în cererile făcute de ascendenţi sau descendenţi pentru pensie de întreţinere, instanţa domiciliului reclamantului;
8. în cererile ce izvorăsc dintr-un fapt ilicit, instanţa în circumscripţia căreia s-a săvârşit acel fapt.

Art. 11 Codul de procedură civilă stabileşte instanţe deopotrivă competente în materie de asigurare terestră,^[86] după: domiciliul asiguratului, bunurile asigurate, locul unde s-a produs accidentul.

în toate cazurile de competenţă alternativă, alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente revine reclamantului, potrivit art. 12 Codul de procedură civilă. Odată aleasă instanţa, reclamantul nu mai poate reveni,^[87] după ce aceasta a fost investită prin introducerea cererii de chemare în judecată, şi este una dintre instanţele deopotrivă competente în a judeca respectivul litigiu.

5.3.2.3 Competenţa teritorială exclusivă (excepţională)

Această formă a competenţei teritoriale este cea care determină capacitatea unei instanţe judecătoreşti de a soluţiona în exclusivitate anumite cauze civile.^[88]

Sediul materiei îl constituie dispoziţiile art. 13-16 dar acestea sunt în strânsă legătură cu dispoziţiile art. 19 Codul de procedură civilă, care consacră legea competenţei teritoriale alternative în pricini privitoare la bunuri, cu excepţia cazurilor prevăzute de art. 13-16 Codul de procedură civilă.

Intr-o manieră sintetică, se apreciază că normele de competenţă teritorială exclusivă se aplică în materie reală imobiliară, în materie de moştenire, în materie de societate, în materie de faliment, în pricinile privitoare la persoane, în situaţii reglementate prin legi speciale vizând alte materii precum şi în materii necontecncioase.^[89]

Aşadar, în toate asemenea cazuri prevăzute în mod expres de lege, este competentă numai acea instanţă pe care o indică norma imperativă, fără posibilitate de derogare.

Art. 13 Codul de procedură civilă stabileşte competenţa teritorială exclusivă în materia acţiunilor imobiliare, desemnând ca instanţă competentă pe cea în a cărei circumscripţie se află bunul imobil în litigiu.

In ipoteza în care imobilul este situat în circumscripţia mai multor instanţe, se aplică norma de competenţa teritorială de drept comun.

Deşi textul de lege nu precizează in terminis natura acţiunilor imobiliare cărora se aplică, doctrina^[90] a apreciat că aceste prevederi se aplică numai acţiunilor reale imobiliare, nu şi celor personale. Rezultă, pe de o parte, că art. 13 Codul de procedură civilă vizează acţiunea în revendicare, acţiunea negatorie, acţiunea confesorie şi acţiunea posesorie, iar pe de altă parte, că acţiunile personale imobiliare cad sub incidenţa art. 5 sau art. 10 pct. 1 şi 2 Codul de procedură civilă.^[91]

Art. 14 Codul de procedură civilă stabileşte competenţa instanţei în a cărei circumscripţie a avut ultimul domiciliu defunctul, în materie de moştenire pentru cererile prevăzute expres la pct. 1-3 ale aceluiaşi articol.

Competenţa excepţională prevăzută în materie de moştenire încetează odată cu finalizarea procedurii succesorale, adică după soluţionarea definitivă a procesului de partaj.^[92]

Art. 15 Codul de procedură civilă stabileşte competenţa instanţei unde se află sediul principal al societăţii - fie comercială, fie civilă, căci legea nu distinge.

Art. 16 Codul de procedură civilă se referă numai la societăţile comerciale stabilind competenţa teritorială tot după criteriul sediului principal şi în materie de faliment şi reorganizare judiciară.

La aceste norme se adaugă şi cea înscrisă în art. 607 Codul de procedură civilă şi care stabileşte, în materie de divorţ, competenţa în favoarea judecătoriei în a cărei circumscripţie se află cel din urmă domiciliu comun al soţilor.

 

5.4. Întinderea competenţei instanţei sesizate

Prin însăşi introducerea cererii de chemare în judecată la instanţa competentă din tripla perspectivă a competenţei; generale, materiale şi teritoriale, instanţa este investită nu numai să soluţioneze toate capetele de cerere, dar şi obligată să o facă.

Există situaţii în care fie cadrul procesual se lărgeşte, prin introducerea unor terţe persoane în proces, fie obiectul litigiului este fixat prin cereri ulterioare, fie pârâtul introduce cerere reconvenţională ori ridică excepţii, fie în chiar cererea de judecată există şi cereri accesorii.

In mod firesc se pune întrebarea: care sunt limitele competenţei instanţei sesizate ori altfel spus, urmează să delimităm sfera de jurisdicţie în raport nu numai de normele prevăzute în art. 1-16 Codul de procedură civilă, ci şi de alte reguli cu privire la apărările pârâtului, cererile accesorii, chestiunile prejudiciale ori incidentele de procedură.^[93]

 

5.4.1. Competenţa instanţei sesizate în raport de apărările pârâtului

Mijloacele de apărare ale pârâtului cuprind apărările pe fond, cât şi excepţiile procesuale iar uneori pot atrage şi soluţionarea unor chestiuni prejudiciale, ori pot fi convertite într-o formă de „atac" - în cazul introducerii unei cereri reconvenţionale.

In literatura de specialitate^[94] se afirmă că regula privind întinderea competenţei instanţei este dată de principiul Judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei". Această soluţie este logică şi firească deoarece apă­rările pârâtului, indiferent de forma procesuală pe care o îmbracă, sunt în strânsă legătură cu cererea de chemare în judecată pronunţată de către reclamant şi tind tocmai spre a anihila pretenţiile ridicate de acesta din urmă.

Aşadar, odată investită instanţa prin introducerea cererii de chemare în judecată, de către reclamant, aceasta este competentă să judece toate problemele litigioase ce apar în cursul judecăţii, fie că sunt invocate de reclamant ori de pârât.

In legătură cu această extindere a competenţei instanţei sesizate, în special în legătură cu incidenţele procedurale, se poate adăuga şi regula exprimată prin principiul accesorium seguitur principalem.^[95]

De la regula extinderii competenţei există şi excepţii iar acestea se referă la chestiunile prejudiciale. Chiar dacă acestea sunt invocate ca mijloace de apărare - fie că este vorba despre regula „penalul ţine în loc civilul" exprimată de art. 19 alin. 2 Codul de procedură penală, ori că se ridică o excepţie de neconstituţionalitate legată de o normă legală incidenţă în cauză - ele nu pot fi rezolvate decât de instanţa competentă -instanţa penală, respectiv Curtea Constituţională - în prealabil şi în mod definitiv.

Aşadar, în faţa instanţei sesizate prin introducerea cererii de chemare în judecată, judecata se suspendă până la soluţionarea chestiunii prejudiciale de către instanţă competentă.

 

5.4.2. Competenţa instanţei sesizate în raport de cererile incidentale şi accesorii

Potrivit reglementărilor art. 17 Codul de procedură civilă, cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală.

Rezultă din prevederile legale că instanţa este competentă să se pronunţe asupra unei cereri care, dacă ar fi fost introdusă pe cale de acţiune principală, nu ar fi fost necesarmenete de competenţa sa, darcererea accesorie ori cea introdusă pe cale incidentală, în timpul judecăţii, sunt de competenţa instanţei sesizate cu acţiunea principală.

Cu titlu de exemplu, se reţin incidente referitoare la compunerea instanţei - incompatibilitate, abţinere, recuzare - incidente privind competenţa - excepţia de necompetenţă - incidente privind probele administrate - verificarea de scripte, înscrierea în fals - incidente privind nulitatea actelor de procedură, suspendarea judecăţii, perimarea.^[96]

Ca orice regulă, şi cea exprimată de art. 17 Codul de procedură civilă comportă şi excepţii, cel puţin în ceea ce priveşte unele incidente de procedură, ori în anumite circumstanţe în care acestea se ivesc şi când competenţa de soluţionare nu mai revine instanţei sesizate prin cererea de chemare în judecată. Această situaţie poate fi întâlnită când, din cauza recuzării, nu se poate alcătui completul.^[97]

Evident că în situaţia în care însăşi norma legală dispune ca un incident procedural să fie judecat de altă instanţă, norma generală din art. 17 Codul de procedură civilă nu se mai aplică.

Asemenea norme speciale care indică o altă instanţă competentă există, de exemplu în: art. 23 Codul de procedură civilă, cu privire la instituţia delegării ori în art. 39 Codul de procedură civilă, cu privire la instituţia strămutării.

Aşadar, din art. 17 Codul de procedură civilă se desprinde regula că, în temeiul legii, instanţa iniţial sesizată îşi extinde competenţa şi cu privire la cereri accesorii şi incidentale, ceea ce înseamnă de fapt reglementarea instituţiei prorogării de competenţă.

 

5.4.3. Prorogarea de competenţă

După cum anticipam în legătură cu prevederile art. 17 Codul de procedură civilă, în temeiul legii, instanţa sesizată iniţial îşi poate extinde competenţa asupra chestiunilor indicate de norma legală. In acest caz suntem în prezenţa unei prorogării legale, căci ea se naşte în temeiul legii, dar instanţa îşi poate extinde competenţa şi în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, pronunţată de o instanţă superioară, când vom vorbi despre prorogarea judecătorească de competenţă, ori în temeiul unei convenţii, când va avea loc o prorogare convenţională (voluntară) de competenţă.

• Prorogarea legală

Această formă de prorogare există atunci când instanţa sesizată îşi prelungeşte competenţa în temeiul unei dispoziţii exprese a legii.^[98] Regula este exprimată de prevederile art. 17 Codul de procedură civilă.

In ceea ce priveşte cererile accesorii, reţinem cu titlu de exemplu: cererea de acordare a pensiei de întreţinere formulată într-un proces de stabilire a paternităţii, cererea de acordare de despăgubiri formulare într-o acţiune în revendicare, cererea pentru acordarea cheltuielilor de judecată.^[99]

In afara prevederilor art. 17 Codul de procedură civilă, instituţia prorogării legale de competenţă este incidenţă în oricare alte situaţii expres prevăzute de lege, precum: art. 9 Codul de procedură civilă, art. 164 Codul de procedură civilă.

Art. 164 Codul de procedură civilă se referă la conexitate şi instituie posibilitatea ca părţile să ceară întrunirea mai multor pricini ce se află înaintea aceleiaşi instanţe sau a unor instanţe deosebite dar de acelaşi grad, în care sunt aceleaşi părţi şi al căror obiect şi cauză au o strânsă legătură între ele. Competenţa revine instanţei mai întâi investită, cu excepţia situaţiei în care ambele părţi cer trimiterea la una dintre celelalte instanţe şi a situaţiei în care o pricină este de competenţa unei anumite instanţe iar părţile nu o pot înlătura.^[100] Instanţa îşi păstrează competenţa câştigată prin conexare chiar dacă face aplicarea art. 165 Codul de procedură civilă şi dispune disjungerea.

In legătură cu faptul că alt caz de prorogare de competenţă ar fi litispendenţa, prevăzută de art. 163 Codul de procedură civilă, există o opinie^[101] minoritară în literatura juridică. Cei mai mulţi autori^[102] nu îl consideră caz de prorogare de competenţă, pe considerentul că ne aflăm în prezenţa unuia şi aceluiaşi litigiu, chiar dacă pentru soluţionarea sa au fost sesizate mai multe instanţe.

• Prorogarea judecătorească (judiciară)

Această formă de prorogare intervine în situaţiile în care, prin efectul unei hotărâri judecătoreşti, o instanţă este investită cu îndeplinirea unor acte procedurale sau chiar cu soluţionarea unei cauze civile ce ar intra în sfera de jurisdicţie a altei instanţe.^[103]

Asemenea situaţii există în următoarele cazuri:

• delegarea instanţei (art. 23 Codul de procedură civilă) ori administrarea unor dovezi prin comisie rogatorie;
• cererea de recuzare, în cazul în care din pricina recuzării nu se poate alcătui completul (art. 33 Codul de procedură civilă);
• strămutarea pricinilor (art. 40 Codul de procedură civilă);
• casarea cu trimitere la o altă instanţă de acelaşi grad (art. 312 alin. 5 Codul de procedură civilă).

 

• Prorogarea convenţională (voluntară)

Această formă de prorogare se produce în cazurile în care legea procesuală îngăduie părţilor să deroge normele de competenţă supletive, aşa încât, părţile, prin voinţa lor, aleg o altă instanţă decât cea prevăzută de lege pentru soluţionarea unui litigiu. Temeiul acestei forme de prorogare este convenţia părţilor.

Pentru a opera se cer întrunite următoarele condiţii:

• condiţiile de valabilitate a oricărei convenţii privitoare la capacitate, consimţământ, obiect şi cauză, în conformitate cu art. 948 Codul civil;
• convenţia părţilor să fie expresă, indiferent dacă există sau nu un înscris constatator;
• în convenţie să fie determinată instanţa aleasă în mod clar, precis şi neechivoc;
• instanţa aleasă să nu fie necompetentă absolut.^[104]

Aşadar, prorogarea convenţională nu poate opera decât cu privire la normele relative de competenţă; altfel spus în materie de competenţă generală, materială şi teritorială excepţională, reglementate prin norme imperative, nu poate avea loc nici o prorogare convenţională, căci sunt norme de ordine publică de la care nu se poate deroga.

5.5. Incidente procedurale cu privire la instanţa sesizată

Incidentele procedurale vizează în acest context situaţii în care, deşi instanţa sesizată este competentă, ea nu poate judeca respectivul litigiu, fie pentru că nu sunt întrunite cerinţele necesare pentru judecată, fie pentru că pronunţarea hotărârii riscă să nu se îndeplinească condiţiile unei depline obiectivităţi. Astfel de situaţii se subscriu instituţiilor: delegarea instanţelor şi strămutarea pricinilor.

Pe de altă parte, după cum există o extindere a sferei de jurisdicţie a instanţei sesizate - cazul analizat, al prorogării de competenţe -, poate exista şi o contestare asupra competenţei instanţei, aşa-numite situaţii de necompetenţă, compatibile cu instituţia excepţiei de necompetenţă şi cea a conflictelor de competenţă.

Totodată trebuie precizat că în structura Codului de procedură civilă, în Cartea I, „Competenţa instanţelor judecătoreşti" distingem reglementările din Titlul IV „Conflicte de competenţă" (art. 20-23), Titlul V „Incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea judecătorilor" (art.24-36)^[105] şi Titlul VI „Strămutarea pricinilor" (art. 37-40¹).

 

5.5.1. Delegarea instanţei

Această instituţie se referă la incidentul prevăzut în art. 23 Codul de procedură civilă, care creează situaţia-premisă cauzată de împrejurări excepţionale datorită cărora instanţa competentă este împiedicată un timp mai îndelungat să funcţioneze. In acest caz, legea instituie posibilitatea părţii de a cere instanţei supreme să desemneze o altă instanţă de acelaşi grad cu cea competentă, să judece cauza.

Este evident că delegarea instanţei îşi poate găsi aplicare numai dacă sunt întrunite cumulativ cele două condiţii enunţate de art. 23 Codul de procedură civilă: să existe împrejurări excepţionale ce împiedică activitatea instanţei; iar împiedicarea de funcţionare să aibă loc un timp mai îndelungat.

Literatura şi practica nu au reţinut nici un caz în care s-ar fi făcut aplicarea art. 23 Codul de procedură civilă.^[106]

5.5.2. Strămutarea pricinilor

Sediul materiei îl constituie art. 34-40 Codul de procedură civilă. Potrivit art. 37 Codul de procedură civilă strămutarea pricinii de la o instanţă la alta de acelaşi grad se poate cere:

-  când una dintre părţi are două rude sau afini până la gradul al patrulea inclusiv printre magistraţii instanţei;

• pentru motive de bănuială legitimă;
• pentru motive de siguranţă publică.

Pentru acest din urmă caz nu are legitimare procesuală activă decât procurorul de la Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Motivele diferite atrag şi momente diferite până la care poate fi primită cererea de strămutare: în primul caz, înainte de începerea oricărei dezbateri, iar în celelalte cazuri, strămutarea se poate cere oricând (rezultă din art. 38 Codul de procedură civilă).

De asemenea, trebuie să distingem, căci, conform art. 39, în primul caz cererea se depune la instanţa imediat superioară iar în celelalte două cazuri, la instanţa supremă.

Art. 40 Codul de procedură civilă dispune că cererea se judecă în camera de consiliu după procedura anume reglementată în conţinutul său.

Dacă se admite cererea de strămutare, pricina se trimite spre judecare unei alte instanţe de acelaşi grad. Dacă se respinge cererea, instanţa iniţial sesizată este competentă să continue judecata.

Dacă această instanţă a efectuat acte de procedură ulterior strămutării, acestea sunt desfiinţate de drept, prin efectul admiterii cererii de strămutare (art. 40 alin. (5) Codul de procedură civilă).

In legătură cu faptul că hotărârea asupra strămutării nu este supusă nici unei căi de atac, după cum prevede art. 40 alin (4) Codul de procedură civilă, au fost exprimate opinii variate în literatură.^[107]

5.5.3. Excepţia de necompetenţă

Excepţia de necompetenţă este mijlocul procesual prin care se invocă necompetenţa instanţei sesizate, în cursul judecăţii în fond ori într-o cale de atac.

Dacă necompetenţa se invocă după ce s-a pronunţat o hotărâre, mijlocul procesual prin care se invocă necompetenţa nu mai poate fi excepţia de necompetenţă, ci, după caz, apelul sau recursul.

Potrivit art. 158 alin. (1) Codul de procedură civilă, instanţa în faţa căreia se ridică excepţia de necompetenţă, este obligată să stabilească instanţa competentă.

Trebuie să distingem după cum a fost încălcată o normă de competenţă absolută, respectiv relativă.

Astfel, excepţia de necompetenţă absolută (pentru competenţa generală, materială sau teritorială exclusivă) poate fi invocată de oricare dintre părţi şi de procuror sau instanţă din oficiu, în orice stare a pricinii.

Excepţia de necompetenţă relativă (pentru competenţa teritorială de drept comun şi alternativă) poate fi ridicată numai de către pârât şi numai prin întâmpinare şi cel mai târziu la prima zi de înfăţişare; mai mult această excepţie trebuie invocată înaintea altor excepţii.^[108]

Excepţia de necompetenţă este o excepţie de procedură, absolută ori relativă, după caz, dilatorie căci tinde la amânarea soluţionării fondului dreptului dedus judecăţii. Când competenţa generală nu aparţine instanţelor de judecată, ci unui organ jurisdicţional, excepţia de necompetenţă este dirimantă (peremtorie), căci ceea ce se urmăreşte prin invocarea excepţiei este chiar respingerea cererii.

Procedura de soluţionare a excepţiei este aceeaşi indiferent de felul necompetenţei şi presupune în mod obligatoriu respectarea principiului contradictorialităţii.^[109]

Dacă excepţia este respinsă, instanţa se pronunţă prin încheiere interlocutorie, care poate fi atacată numai odată cu fondul, conform art. 158 alin. (2) Codul de procedură civilă.

Dacă excepţia este admisă, instanţa se declară necompetentă şi stabileşte cui revine competenţa de soluţionare a cauzei, pronunţându-se prin hotărâre.

Dacă instanţa constată că litigiul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti, ci de competenţa unui organ al statului fără activitate jurisdicţională, ori de competenţa unui organ de jurisdicţie din alt stat, (când există un element de extraneitate), cererea va fi respinsă ca inadmisibilă, respectiv ca nefiind de competenţa instanţelor române.^[110]

Hotărârea de declinare a competenţei nu are doar efectul de a dezinvesti instanţa care a pronunţat-o, dar şi investeşte instanţa ori organul jurisdicţional, stabileşte competenţe, efecte care se produc la momentul în care rămâne irevocabilă.

Are putere de lucru judecat numai în ce priveşte instanţa care se dezinvesteşte. Poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare, după cum dispune art. 158 alin. (3) Codul de procedură civilă.

In conformitate cu art. 105 alin. (1) Codul de procedură civilă, actele îndeplinite de instanţe necompetente sunt lovite de nulitate, urmând a fi refăcute, cu excepţia probelor care, de principiu, rămân câştigate judecăţii.

5.5.4. Conflicte de competenţă

Situaţia în care două sau mai multe instanţe se consideră com­petente sau dimpotrivă necompetente să soluţioneze o cauză generează un conflict de competenţă, care, după caz, este pozitiv sau negativ.

Conflictul este pozitiv când două sau mai multe instanţe se declară competente şi este negativ când două sau mai multe instanţe se declară necompetente. In primul caz instanţele refuză să-şi decline competenţa iar în al doilea caz ele îşi declină reciproc competenţa.^[111]

Sediul materie îl constituie art. 20-22 Codul de procedură civilă.

Pentru a ne afla în prezenţa conflictului pozitiv de competenţă, legea nu cere a fi îndeplinite condiţii speciale, ci doar ca toate instanţele să fie competente, datorită competenţei teritoriale alternative.^[112]

Pentru a exista conflict negativ de competenţă, legea impune îndeplinirea condiţiilor:

• să fie două sau mai multe instanţe sesizate cu aceeaşi pricină, cu respectarea condiţiei triplei identităţi - de părţi, obiect şi cauză;
• instanţele să se declare necompetente prin hotărâri rămase irevocabile;

-  declinările de competenţă între instanţele sesizate să fie reciproce;

-  cel puţin una dintre instanţe să fie competentă să soluţioneze pricina.

Potrivit art. 21 Codul de procedură civilă, procedura de soluţionare a conflictului de competenţă este declanşată de instanţa înaintea căreia s-a ivit conflictul. Aceasta va suspenda din oficiu orice altă procedură şi va înainta dosarul instanţei în drept să hotărască asupra conflictului.

Procedura este soluţionată prin pronunţarea regulatorului de competenţă, de către instanţa competentă, după cum dispune art. 22 alin. (1-4) Codul de procedură civilă:

• tribunalul, când conflictul s-a ivit între două judecătorii din circumscripţia sa teritorială;
• curtea de apel, când conflictul s-a ivit între două judecătorii care nu ţin de circumscripţia aceluiaşi tribunal dar sunt în raza teritorială a curţii de apel şi când conflictul s-a ivit între două tribunale şi între o judecătorie şi un tribunal, din raza sa teritorială;
• înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, când conflictul a apărut între două curţi de apel ori instanţele în conflict nu se găsesc în circumscripţia aceleiaşi curţi de apel;
• instanţa judecătorească superioară instanţei în conflict, când conflictul s-a ivit între o instanţă de judecată şi un organ cu activitate jurisdicţională ori un tribunal arbitral.

Conflictul este soluţionat în camera de consiliu, fără citarea părţilor, iar hotărârea pronunţată este supusă recursului în termen de 5 zile de la comunicare, potrivit art. 22 alin. (5) Codul de procedură civilă.

Şi în acest caz hotărârea rămasă irevocabilă are putere de lucru judecat. După acest moment, dosarul este trimis instanţei declarată competentă în regulatorul de competenţă şi care nu îşi mai poate verifica competenţa decât pe temeiuri noi, neverificate de instanţa superioară.^[113]

O situaţie aparte poate exista când în conflictul de competenţă este implicată chiar instanţa supremă,^[114] când se apreciază că hotărârea pronunţată în soluţionarea conflictului este în acelaşi timp declinator de competenţă, cât şi regulator de competenţă - în cazul în care competenţa se stabileşte în favoarea unei instanţe inferioare.

 

 

^[1] I. Leş, Tratat..., p.166.

^[2] Art. 1 din Legea nr. 56/1993 a fost abrogat prin Legea nr. 304/2004; prezintă relevanţă identitatea de conţinut între norma în vigoare şi cea abrogată, în ceea ce priveşte structura sistemului judiciar.

^[3] După cum am arătat, potrivit art.126 din Constituţia României aşa cum a fost revizuită prin Legea nr.429/2003, denumirea Curţii Supreme de Justiţie este „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie".

^[4] Constituţia României, revizuită prin Legea nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 767/31.10.2003.

^[5] Cap. 2 din Legea nr. 304/2004 republicată cuprinde în art. 6-9 dispoziţii privind accesul la justiţie.

116

^[6] În acest sens v. M. Tăbârcă, Drept..., p.175-176.

^[7] V.M. Ciobanu, op. cit., p.373.

^[8] Pe considerentul că problematica controlului de constituţionalitate face obiectul Dreptului contencios constituţional, ne com referi aici numai la noţiuni esenţiale şi la modificările recente în materie. Pentru studiu aprofundat v. M. Constantinescu, M. Amzulescu, Drept contencios constituţional, Editura Fundaţiei României de mâine, Bucureşti, 2003.

^[9] Brevitatis causa, vom spune „Curtea" pentru Curtea Constituţională.

^[10] M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. M, E.S. Tănăsescu, Constituţia României revizuită - comentarii şi explicaţii, Editura All Beck, Bucureşti,

2004, p.317-323.

^[11] Ibidem, p.325.

^[12] Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în M. Of., p. I, nr. 643/16.07.2004.

118

1. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, op. cit.,

p.308.₂₅

^[14] V. Decizia nr. 64/1994 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 199/1994.

Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 116/16.03.2000.

^[16] V.M. Ciobanu, op. cit., vol. I, p.381.

^[17] Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, publicată în Monitorul Oficial, partea I, 1154/07.12.2004. O.U.G. nr. 190/2005 a modificat art. 1 alin. 9, în sensul neparticipării reprezentatului Ministerului Public la soluţionarea cererilor în contencios administrativ.

120

^[18] În acest sens v. V.M. Ciobanu, op. cit., p. 381; T. Bodoaşcă, op. cit.,

81. 81.

^[19] În legătură cu acţiunea în contencios administrativ v. A. Negoiţă, Notă la decizia nr. 932/1996 a CSJ Secţia Contencios administrativ, în Dreptul nr. 1/1997, p. 94-96.

V.M. Ciobanu, op. cit., vol. I, p. 378; F. Măgureanu, op. cit., p.170.

^[21] Am considerat că atribuţiile jurisdicţionale ale organelor electorale (comisii electorale, Biroul electoral central etc.) nu fac obiectul succintei noastre prezentări a competenţei în materie.

^[22] Legea nr. 67/2004 privind alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 271/29.03.04.

122

Legea nr. 373/2004 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 887/29.09.2004.

Legea nr. 370/2004, pentru alegerea Preşedintelui României, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 887/29.09.2004.

^[25] Pentru o viziune integrată în această materie, v. Gh. Iancu, Contenciosul electoral constituţional, realitate şi perspective, în A.U.B.,

1993. 124

^[26] I. Leş, Tratat..., p.176.

^[27] Legea nr. 53/2003, de adoptare a Coduuil muncii, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 72/05.02.2003, cu modificările şi completările ulterioare.

^[28] Pentru un studiu aprofundat şi actual v. S. Beligrădeanu, Consideraţii de ansamblu şi observaţii critice referitoare la tribunalele specializate de muncă şi asigurări sociale, precum şi la asistenţii judiciari, în lumina Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în „Dreptul" nr. 9/2004, p.10-18.

Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 827/13.09.2005. Actul a fost republicat în baza Legea nr. 247/2005.

^[30] Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor, republicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 826/13.09.2005, cu modificările şi completările ulterioare.

^[31] Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 113/06.03.2001, modificată şi completată de L 255/2004 şi O.U.G. nr. 190/2005.

^[32] Legea nr. 36/1995, a notarilor publici şi a activităţii notariale, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 92/16.05.1995, cu modificările şi completările ulterioare.

126

^[33] Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 559/2000, cu modificările şi completările ulterioare.

^[34] Legea nr. 306/2004, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 582/30.06.04, cu modificările şi completările ulterioare.

^[35] Legea nr. 308/2004, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr.582/30.06.04, cu modificările şi completările ulterioare.

^[36] Din practica instanţelor de judecată, în materie de competenţă pentru cauze cu minori şi de familie, v.: C.A. Piteşti, secţia civilă, dec. nr. 1739/2004; C.A. Alba Iulia, secţia civilă, dec. nr. 781/2004; Tribunalul Olt, secţia civilă, dec. nr. 668/2005.

^[37] M. Tăbârcă, Drept... , p.181.

^[38] Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 557/23.06.2004.

^[39] Precizăm că Legea nr. 272/2004 reprezintă actul normativ de bază în ceea ce priveşte protecţia copilului.

^[40] Normele de competenţă în materie sunt norme speciale.

^[41] Legea nr. 273/2004, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr.

557/23₅.₄06.2004.

^[42] Legea nr. 119/1996, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr.

282/11.11.1996.

^[43] Serviciile publice comunitare de evidenţă a persoanelor au fost înfiinţate prin O.G. nr. 84/2001, privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea serviciilor publice comunitare de evidenţă a persoanelor, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 554/01.09.2001, cu modificările şi completările ulterioare.

^[44] Fl. Măgureanu, op. cit, p.168.

^[45] O.G. nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelui persoanelor fizice, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 68/02.02.2003, modificată şi completată, aprobată prin Legea nr. 323/2003, publicată în Monitorul Oficial, p. I, nr. 510/15.07.2003.

130

Legea nr 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, completată şi modificată, stabileşte procedura suuccesorală în art. 68 şi urm.

^[47] M. Tăbârcă, Drept...,p.183.

^[48] I. Leş, Tratat... , p.179.

V.M. Ciobanu, op. cit., vol. I, p.401; I.Leş, Principii şi instituţii de drept procesual civil, Editura Lumina Lex, Buc., 1998, vol.I, p.289.

^[50] I. Leş, Tratat..., p.179.

^[51] V.M. Ciobanu, op. cit, vol.I, p.401.

^[52] Curtea Supremă de Justiţie, sec. com., dec. nr. 579/1994, în C.D. 1994, p.288.

132

Cu titlu de exemplu reţinem din practica judiciară: - competenţa materială de soluţionare a plângerilor împotriva hotărârilor comisiei judeţene de aplicare a Legea nr. 112/1995, Curtea de Apel Cluj, sec. civ., dec. nr. 1/2000, în B.J./2000, vol.I, p.236;

- competenţa materială de soluţionare a cererii privind investirea cu formulă executorie a contractului de leasing - Curtea de Apel Galaţi, sec. com. şi de cont. adm., dec. nr. 46/R/08.05.2002, în „Curierul Judiciar"

26. 8/2002, p.26.

^[54] I.Leş, Codul..., vol.I, p.19; V.M. Ciobanu, op. cit., vol.I, p.402.

Pentru a reţine cu titlu de exemplu astfel de norme speciale v.: Fl. Măgureanu, op. cit., p.172; M. Tăbârcă, Drept..., p.187.

134

Din considerente pedagogice şi brevitatis causa, vom reda conţinutul acestui articol aşa cum rezultă din aplicarea acestor acte normative, fără a indica în mod expres modificările şi completările rezultate din fiecare act normativ în parte, şi pentru fiecare prevedere a articolului, în parte, dar respectând ordinea pe puncte şi litere a Codului de procedură civilă.

^[57] Reamintim că instanţa controlului judiciar vizează controlul de temeinicie şi legalitate a hotărârilor pronunţate de prima instanţă, în căile de atac. Se impune distincţia faţă de controlul judecătoresc exercitat de instanţă asupra hotărârilor pronunţate în extrajudiciar (de natură administrativă).

^[58] I. Leş, Comentariile Codului..., vol. I, p.26.

^[59] Ibidem, p.26-29.

^[60] Ibidem, p. 30.

^[61] In materie de competenţă, reţinem cu titlu de exemplu din jurisprudenţă:

- acţiunea în evacuare a unei societăţi comerciale din spaţiul unde îşi desfăşoară activitatea, competenţa materială revine tribunalului (N.a. - la acel moment tribunalul era instanţa de drept comun în prim grad de jurisdicţie, în materie comercială) - Curtea de Apel Bucureşti, sec. com., dec. nr. 717/1999, în C.P.J. în materie comercială pe anul 1999, Editura Rosetti, p. 63.

- procesele şi cererile în materie de expropriere se judecă de tribunale în primă instanţă - Curtea Supremă de Justiţie, sec. civ., dec. nr. 1785/1999, în B.J.C.D., 1999, p.120.

138

^[62] Facem precizarea că şi acest articol a suferit modificări consecutive, ultimă fiin adusă prin Legea nr. 219/2005. Pentru felul cum am enunţat conţinutul v. nota 68.

^[63] Reamintim că art. 2 pct. (2) Codul de procedură civilă stabileşte competenţa materială a tribunalelor ca instanţe de apel, pentru apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în prima instanţă.

^[64] Reiterăm faptul că art. 3 Codul de procedură civilă a fost modificat prin Legea nr. 219/2005, care în materia căilor de atac, în competenţa curţii de apel operează o revenire la regimul juridic anterior O.U.G. nr. 58/2003;

140

pentru aspecte comparative, v. M. Condoiu, Drept procesual civil, Note de curs, vol. I, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005, p. 154-158.

^[65] Pentru jurisprudenţa recentă în materia competenţei materiale a curţilor de apel v. Curtea de Apel Bucureşti, Practică judiciară comercială 2002, Editura Brilliance, Colecţia Lex Expert, Piatra-Neamţ, 2004, p.371-388.

^[66] In temeiul art. 126 din Constituţia României, revizuită prin Legea nr. 429/2003, denumirea Curţii Supreme de Justiţie - aşa cum o găsim încă în art. 4 Codul de procedură civilă - este „înalta Curte de Casaţie şi Justiţie", de altfel reiterată şi de art. 141 şi art. 21 şi urm. din Legea nr. 304/2004 republicată

^[67] Redăm punctual dispoziţiile art. 4 Codul de procedură civilă aşa cum a fost modificat prin OUG nr. 58/2003.

^[68] înainte de modificarea instituţiei prin art. I pct. 6 din O.U.G. nr. 58/2003, pct. 3 prevedea „recursurile în anulare", instituţie abrogată.

^[69] Brevitatis causa, „înalta Curte" va însemna înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

^[70] Pentru consideraţii asupra Legea Nr. 56/1993, a Curţii Supreme de Justiţie, şi incidenţa Legea 303/2004 şi a Legea nr. 304/2004 asupra sa, v. M. Condoiu, Drept..., p. 159-160.

142

^[71] De lege ferenda, opinăm că înalta Curte va avea competenţa de a promova şi aplica dreptul comunitar, de a asigura o jurisprudenţă unitară şi din perspectiva contenciosului comunitar.

^[72] Art. 21 din Legea nr. 304/2004 republicată prevede şi competenţa Secţiei penale în materie, detaliată punctual în art. 22 din acelaşi act normativ.

Art. 4 pct. 1 Codul de procedură civilă combinat cu art. 21 din Legea nr. 304/2004 republicat[.

^[74] Instituţia recursului în interesul legii este prevăzută de art. 329 Codul de procedură civilă şi art. 25 lit. a din Legea nr. 304/2004 republicată.

^[75] Şi în acest caz avem în vedere numai secţiile, respectiv litigiile care se judecă după normele de procedură civilă.

^[76] Art. 25 lit. b) şi c) vizează sesizările privind schimbarea jurisprudenţei înaltei Curţi şi respectiv, sesizarea Curţii Constituţionale pentru controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare.

144

V.şi prevederile art. 244¹ Codul de procedură civilă.

^[78] V.M. Ciobanu, op. cit, vol. I, p. 422.

^[79] T. Bodoaşcă, op. cit., p. 253.

^[80] I. Leş, Tratat..., p.196. Precizăm că autorul numeşte această formă a competenţei teritoriale, competenţa teritorială generală.

^[81] Fl. Măgureanu, op. cit., p.177.

^[82] Pentru litigii cu element de extraneitate v. I.P. Filipescu, Drept internaţional privat, Editura Actami., Bucureşti, 1997, vol. II, p. 203-220.

146

^[83] I. Leş, Tratat..., p. 198.

^[84] Ibidem.

⁹₉⁷₈ Dispoziţia de la punctul 6 este abrogată implicit.

^[86] Prin dispoziţia expresă cuprinsă în alin. 3 al art. 11 Codul de procedură civilă, asigurările maritime şi fluviale nu fac obiectul reglementării prevăz₉u₉te în acest text de lege.

^[87] V.M. Ciobanu, op. cit., vol. I, p.427.

^[88] I. Leş, Tratat..., p.201.

^[89] I. Deleanu, op. cit, vol. I, p 280.

^[90] G. Porumb, op. cit, p. 87; I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 175; V.M. Ciobanu, op. cit, p. 428; I. Leş, Tratat..., p. 202.

^[91] V.M. Ciobanu, op. cit, vol. I, p. 428.

^[92] Ibidem, p.429.

^[93] I. Leş, Tratat..., p.208.

V.M. Ciobanu, op. cit., vol.I, p .431; I. Leş, Tratat...., p. 209.

V.M. Ciobanu, op. cit., p. 432.

^[96] I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit, p. 188-190.

^[97] V.M. Ciobanu, op. cit., p.433.

^[98] I. Leş, Comentariile Codulu... , vol. I, p.71

^[99] I. Leş, Tratat... , p.212.

^[100] V.M. Ciobanu, op. cit., p. 435.

^[101] G. Porumb, op. cit., p. 83.

^[102] I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 192-193; V.M. Ciobanu, op. cit., p. 435; I. Leş, Tratat... , p.214-215; I. Deleanu, op. cit., p.446.

^[103] I. Leş, Tratat..., p. 216.

^[104] V.M. Ciobanu, op. cit, vol. I, p. 437-438.

Cele 3 instituţie ce au valoare de incident procedural, reglementate în art. 24-36 Codul de procedură civilă au fost prezentate anterior în cuprinsul lucrări, în subcapitolul 4.2.3.-Incidente procedurale privind compunerea şi constituirea instanţei.

^[106] V.M. Ciobanu, op. cit., p. 438.

^[107] V.M. Ciobanu, op. cit, p.440-442; I. Leş, Tratat..., p. 237.

141. Tăbârcă, Excepţiile procesuale..., p. 140-141.

V.M. Ciobanu, op. cit. vol. I, p. 443.

Ibidem, p.443-444.

^[111] I. Leş, Tratat... , p. 220.

^[112] Fl. Măgureanu, op. cit, p.187.

^[113] Ibidem, p. 188.

^[114] V.M. Ciobanu, op. cit., vol. I, p.445.